Pe urmele istoriei pierdute
Procesul restaurării
Materialele noi introduse încă din anii 1960, dar şi în continuare, urmau să aducă o schimbare în bine. Noi metode şi materiale au fost introduse în domeniul constructiei şi au oferit promisiuni de îmbunătăţire atât pentru noile clădiri cât şi pentru clădirile protejate. În domeniul restaurării, zugrăveala din plastic, precum şi noile tipuri de lăcuire, trebuiau să facă minuni pentru protecţia şi renovarea clădirilor. Intreţinerea trebuia să fie mai uşoară, mai ieftină şi mai simplă. Mai mult chiar, noile materiale trebuiau să reziste şi să reducă nevoia de întreţinere repetată. În plus, lacul putea colora casele în maro sau gri şi astfel le putea face să arate precum cele vechi. Diferenţa dintre lambriurile vechi şi cele înlocuite ar fi invizibilă. Reclamele pentru placarea cu ciment şi azbest şi placarea cu plastic cu clapetă (un gen de plastic folosit la fundaţii şi câteodată drept plafon sub un acoperiş învelit cu turbă) ne-au convins că acestea ar fi materiale de construcţie care ar rezista mai multe generaţii. Cu toţii am crezut în dezvoltare în momentul acela.
Muzeele au avut o părere foarte bună despre noile cunoştinţe şi materiale. Volumul lucrării de restaurare era considerabil iar continuarea întreţinerii necesare nu era posibilă prin metodele şi materialele tradiţionale, în cadrul bugetelor limitate ale muzeelor. Era necesar să se facă cât mai mult posibil în limita sumelor de bani alocate. Fondurile mărite ale muzeelor semi-publice au fost folosite la angajarea experţilor academici. Prima prioritate a fost cererea sporită pentru activitate, expoziţii şi comunicare mai intensă cu publicul. Cu toată încrederea, muzeele au făcut tot ce le-a stat în putinţă, ţinând cont de situaţie, adesea dând dovadă de iniţiativă inventivă şi creativă atunci când era nevoie de întreţinerea clădirilor. Meşteşugarii au învăţat metodele şi procedeele tehnice standard de construcţie şi nu aveau îndemânări aparte sau cunoştinţe despre restaurare. Ceea ce trebuiau să ştie despre restaurare şi caracteristicile tehnice ale clădirilor vechi a trebuit să li se predea la muzeu în funcţie de nevoi. Exista o varietate de cunoştinţe adunate la întâmplare, iar calificarea meşteşugarilor varia considerabil.
Muzeul Maihaugen a dezvoltat o atitudine sceptică faţă de procedurile standard de intretinere folosite în sectorul muzeului. Procedurile folosite în cadrul muzeului nu corespundeau cu munca de documentare a artizanatului şi cu tehnicile de lucru realizate de Dezvoltarea Meşteşugului Norvegian (NHU), cum ar fi proiectele de documentare care explicau metodele de lucru ale vechilor meşteşugari de acoperişuri din plăci de piatră aşezate printr-o veche metodă tradiţională, care puteau rezista până la 40-50 de ani. Întrebările evidente erau dacă restaurarea pe baza metodelor vechi şi cu materiale tradiţionale putea diminua costul întreţinerii şi dacă utilizarea materialelor moderne mărea nevoia de întreţinere şi oferea acoperişului o durată de viaţă mai mică.
În anul 2000, Maihaugen s-a reorganizat şi s-a decis realizarea unui nou program de întreţinere bazat pe fiecare clădire în parte în funcţie de nevoile sale şi de caracterul său istoric. Astfel, programul s-a bazat pe folosirea metodelor şi materialelor în funcţie de tradiţiile şi cunoştinţele istorice folosite în mod tradiţional pentru astfel de clădiri. Unul dintre motive a fost faptul că meşteşugarii noştri s-au simţit teribil de frustraţi atunci când nu făceau lucrurile “cum trebuie”. Obiectivul anterior nu fusese calificarea meşteşugarilor ca atare, ci fusese pus accent doar pe repararea clădirilor printr-o modalitate simplă, cum ar fi oprirea infiltraţiilor cu orice materiale erau mai la îndemană. Odată cu noul obiectiv, au fost adoptate mai multe iniţiative pentru a consolida cunoştintele meşteşugarilor despre procedeele necesare pentru a întreţine clădirile prin cea mai bună modalitate folosind, materiale şi procedee tradiţionale.