Un interviu de IVONA CRISTESCU
PASCAL BENTOIU
Ivona Cristescu: Într-o convorbire cu dumneavoastră, legată de împlinirea a 90 de ani de la înfiinţarea Societăţii Compozitorilor Români, devenită apoi Uniunea Compozitorilor, spuneaţi că timp de şase decenii aţi fost implicat în viaţa acesteia. Mai întâi, Pascal Bentoiu era un tânar compozitor, apoi, spre maturitate, a devenit un membru marcant atât prin creaţie cât şi prin cuvântul artistului cu vastă experinţă în actul componistic.
Pascal Bentoiu: Faceţi referire la două etape: una când eu eram tânăr compozitor şi alta când păstoream interesele Uniunii.
I.C. Să ne oprim la prima etapă.
P.B. Am trăit relativ puţin din viaţa Societăţii Compozitorilor Români, care îşi avea sediul pe Lipscani, pe la etajul patru sau cinci al unei vechi clădiri şi unde se ajungea cu liftul.Am fost admis în Societate în anul 1948 şi, dintre tinerii de atunci care erau membri, cred că mai sunt în viaţă decanul de vârstă Vasile Timiş, Theodor Grigoriu, Valentin Gheorghiu, Radu Paladi şi cam atât. Apăsarea ideologică era abia la început. Mihail Jora era încă vicepreşedintele în funcţie al Societăţii. Deşi se afla la Paris din anul 1946, preşedintele de onoare era tot George Enescu. Până în anul 1948 lucrurile nu au evoluat foarte rău, pentru că, altfel, pe mine nu m-ar fi primit. Pentru intrarea în Societate am dat un set de lucrări între care o “Sonată pentru pian” care se cântă şi azi. Aveam nişte şedinţe nu deosebit de interesante, dar începeau să se ivească unele ameninţări, la început mai în surdină. În momentul în care am fost primit, s-a spus că voi fi utilizat cât se poate de mult. Nu m-au utilizat. Am scris nu numai atunci, dar toată viaţa, exact ce am vrut. Cariera mea în Societatea Compozitorilor Români a fost scurtă, pentru că în noiembrie 1949 aceasta s-a reorganizat şi s-a numit Uniunea Compozitorilor. Am primit cu câteva zile înainte nişte formulare pentru autobiografie, pentru a da lămuriri cât mai amănunţite. Atunci mi-am dat seama ca nu am nici o şansă să trec pragul acela. De ce? Pentru că părintele meu fusese arestat in octombrie 1948 şi era la închisoare. Era avocat şi fusese şi Ministru de Justiţie. Tot atunci, în noiembrie 1949, au fost înlăturaţi din noua Uniune şi George Enescu, Constantin Brăiloiu, Dinu Lipatti, Dimitrie Cuclin, Mihail Jora şi, pentru o scurtă perioadă, şi Paul Constantinescu.Dispariţia lui Stalin a deschis puţin uşile şi ferestrele Uniunii. Am fost reprimit ca membru în anul 1953 şi de atunci mi-am umplut viaţa cu această Uniune. Dacă sărim peste perioada de ostracizare, eu am fost membru peste şase decenii.
I.C. După 1990 aţi fost preşedintele Uniunii.
P.B. Eu am fost membru timp de 40 de ani în comisia de muzică simfonică, de cameră şi de spectacol a Uniunii Compozitorilor, iar timp de 5 ani, între 1968 şi 1973, am condus lucrările acestei comisii, apoi din motive personale care acum nu interesează pe nimeni, mi-am dat demisia. Pot să spun că peisajul muzical era fascinant prin lărgimea de preocupări, varietatea extraordinară, nu numai la cei foarte tineri, dar mai ales între membrii generaţiei apropiate mie. Să nu uităm că atunci erau în plină activitate creatoare Aurel Stroe, Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Ştefan Niculescu, Myriam Marbe, Dan Constantinescu, Wilhelm Berger, Theodor Grigoriu, Dumitru Capoianu, o eflorescenţă extraordinară care însufleţea viaţa muzicală şi care, în condiţiile actuale, este umbrită sub valurile indiferenţei. Eram cu toţii curioşi să aflăm ce scrie fiecare dintre noi. Îmi amintesc de faptul că Aurel Stroe m-a invitat pentru a-mi cânta la pian, de la prima la ultima pagină, operele lui “Choeforele” si “Agamemnon”. Pot să spun că execuţia lui Aurel, la el acasă, zbârnâind în tot ce găsea, a fost cea mai extraordinară interpretare pe care am auzit-o atât pentru “Choeforele”, cât şi pentru “Agamemnon”.
Se organizau la Uniunea Compozitorilor acele cenacluri săptămânale care erau pline de învăţăminte. Mai existau câteodată şi atacuri neloiale asupra unor lucrări, dar se întâmpla destul de rar.
I.C. Erau atacuri din afară, sau ale membrilor?
P.B. În Uniune erau în mare două tendinţe, spuneam noi: a violoniştilor şi cea a pianiştilor.