Ancheta

1. Cum ati nuanta Dumneavoastra o definitie clasica a

«statului de drept»?

2. Cum apreciati existenta «statului de drept» in Romånia, dupa decembrie 1989?

Participa:

José Augusto Seabra

ambasador al Portugaliei in Romånia

Jerónimo Moscardo

ambasador al Braziliei in Romånia

Eugen Vasiliu

Alexandru Zub

Gabriela Adame{teanu

Emil Hurezeanu

Cristian Pårvulescu

JOSÉ AUGUSTO SEABRA

Ambasador al Portugaliei in Romånia

Despre statul de drept

1. Notiunea de «stat de drept» este legata, din punct de vedere istoric, de cea de democratie, incepånd cu matricele grecesti påna la conceptiile moderne si contemporane. Deja pentru Aristotel, in Politica sa, «puterea poporului» – definitia insasi a democratiei – trebuia sa fie exercitata in li-mitele Constitutiei si ale legilor, pentru a nu degenera in tiranie sau anarhie. Democratia este, de fapt, dupa el, o isonomie si nu o anomie. Cicero, in Republica, considera cetatea ca pe «o societate de cetateni avånd aceleasi drepturi», in asa fel incåt «daca poporul isi conserva drepturile, nici un alt regim nu poate fi mai bun, mai liber, mai fericit, deoarece poporul este arbitrul legilor, al judecatilor, al razboiului si al pacii, al tratatelor, al vietii si banilor tuturor».

Regasim aceeasi idee si la Rousseau, pentru care este democratic «orice Stat guvernat de legi fara nici un fel de forma de administrare». {i in orice democratie moderna conceptia de «stat de drept» este esentiala, drepturile omului devenind fundamentul insusi al legitimitatii democratice.

Astfel s-a adaugat sintagmei «stat de drept» adjectivul democratic, pentru a marca mai bine conjunctia dintre democratie si statul de drept. A fost cazul Constitutiei portugheze din 1976, nascuta din «revolutia garoafelor», si la elaborarea careia am avut onoarea de a participa in calitate de deputat in Adunarea Constituanta. Republica portugheza este definita ca «un Stat de Drept democrat, bazat pe suveranitate populara, pe pluralismul de expresie si de organizare politica democrata si pe respectul si garantarea drepturilor si libertatilor fundamentale…».

S-a preferat expresia «Stat de Drept democrat» in locul celei de «Stat democrat» pentru afirmarea «primatului» statului de drept ca o garantie a respectarii democratiei insesi.

Nuanta importanta, dupa cum se vede. Aceasta permite prevenirea riscului degenerarii democratiei in tiranie sau anarhie, dupa cum se temea Aristotel, daca exercitarea ei n-ar fi conditionata de respectarea Constitutiei si a legilor.

2. Dupa caderea sistemului totalitar comunist, Romånia a inceput si ea tranzitia catre un regim democratic, bazata pe statul de drept. Constitutia din 1991 il consacra in primul articol al sau, care proclama: «Romånia este un Stat de drept, democratic si social in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii omului, dreptatea si pluralismul politic sunt valori supreme si sunt garantate.»

Alaturarea la sintagma «stat de drept» a adjectivelor «democratic si social» este foarte semnificativa: se doreste o intarire a sensului strict juridic al expresiei, continånd in acelasi timp o dimensiune politica si sociala, legata de contextul tranzitiei incepute in 1989.

De atunci s-au facut progrese sensibile in directia respectarii principiilor statului de drept in Romånia, fapt recunoscut de catre organizatiile internationale, de Natiunile Unite, Consiliul Europei sau Uniunea Europeana. Garantarea drepturilor minoritatilor nationale, de exemplu, a fost unul din cei mai importanti pasi realizati in sensul respectarii drepturilor omului in aceasta tara.

Introducerea regulilor de functionare a unui stat de drept si in special aplicarea lor nu sunt usor de realizat. Sunt asteptate si alte progrese. Dar Romånia se afla pe drumul cel bun.

|n romåneste de ANCA MILU si LIDIA GRIGORE DE OLIVEIRA FERREIRA

Jerónimo Moscardo

Ambasador al Braziliei in Romånia

1. «Statul de drept» constituie o doctrina formulata de catre Dreptul Pu-blic european si inseamna procesul de etatizare a dreptului si de obedienta a Statului in fata juridicului. Dupa specialistul italian Norberto Bobbio, «Statul de drept exprima idealul constitutionalismului modern, sau idealul Statului limitat prin drept, ale carui puteri actioneaza sub incidenta Dreptului si a carui legitimitate depinde de faptul ca actiunea sa sa se desfasoare in cadrul limitelor regulilor preconstituite.»

2. Nu exista nici o indoiala: Romånia traieste in plin stat de drept. Fireste ca este loc pentru imbunatatiri ce pot fi facute in spiritul celei mai bune traditii a romanitatii.

Istoria Europei Occidentale a fost si continua sa fie lupta constanta intre romanitas si barbaria. Trebuie, de asemenea, amintit ca mostenirea Romei nu pare atåt de fertila si intensa in nici un alt loc al continentului. Romånia este astazi o tara pe deplin matura. E bine, deci, sa fie evitata tendinta de a o considera ca tara care trebuie sa treaca un examen, un fel de bacalaureat, pentru a putea fi acceptata in concertul Natiunilor.

Se remarca de mult timp un sport national: a vorbi de rau Romånia. Este vorba despre ceva considerat inteligent si sofisticat, cu toate ca, in realitate, nu este o miscare anti-romåneasca. Mi se pare, dupa o ultima ana-liza, o miscare alcatuita de detractori aparenti si adoratori secreti ai Romåniei. E nevoie astazi, totodata, sa fie evitata ingenuitatea de a contribui la configurarea unei imagini negative a Romåniei. Buna imagine, in epoca globalizarii, este de asemenea o valoare comerciala, cu pret inalt pe piata internationala, nepregatita sa inteleaga pozitia atåt de critica si sofisticata a romånilor in fata propriei lor istorii.

Astazi, romånii ar trebui sa cultive increderea in propriile lor forte si sa traiasca aceasta conditie de tara bogata din punct de vedere material si spiritual – o adevarata putere culturala. O tara care a daruit deja civilizatiei occidentale pe Bråncusi, Eliade, Cioran, Enescu, Ionesco, Celibidache, Manoilescu, Iorga, Titulescu si Tristan Tzara nu are dreptul de a fi mo-desta. Nici nu poate investi atåta energie in efortul de a se face acceptata de catre vecini.

Modestia nu este o calitate in conducerea unui Stat.

Ar fi oportun, poate, sa fie evocat exemplul puterilor hegemonice actuale si sa facem ceea ce fac acestea, si nu ceea ce ne recomanda ele sa facem. Romånia democratica si in plin stat de drept trebuie sa-si regaseasca credinta in sine si sa fie la inaltimea contributiei extraordinare a fiilor sai, la profilul intelectual al culturii europene de secol XX.

|n romåneste de CATRINEL FLOREA sI EDUARDO KLABIN

EUGEN VASILIU

1. Statul de drept – un mecanism,

ordinea de drept – o stare

Dincolo de orice definitie scolareasca a statului de drept exista o rea-litate de care nu putem scapa: statul de drept trebuie sa fie un mecanism, in care ordinea de drept trebuie sa fie o stare de agregare, cu privire la un minim de morala, socialmente necesara.

Cu alte cuvinte, daca cetatenii s-au hotaråt sa puna la baza statului o Constitutie si sa construiasca un sistem de legi, pe ea si in acord cu ea, avem un embrion din care s-ar putea dezvolta chiar si un stat de drept.

Este nevoie insa ca legile sa fie putine (cåt mai putin posibil) si clare (adica sa nu fie interpretabile). Oricum, in legi trebuie evitate abuzul de exceptii (adica «portitele»), generatoare de coruptie in institutii si de lehamite in cetatean.

Institutiile trebuie sa se constituie intr-un mecanism viu si solid (adica usor de accesat si greu de demolat), si sa garanteze «oxigenarea» intereselor personale care circula prin arterele si vinele cetateanului.

Statul de drept exista, daca exista constiinta statului de drept.

2. Romånia – un start dublu

Romånia a luat startul catre statul de drept dupa 1848. A mai incetinit pe la turnante, dar, oricum, se afla in plutonul fruntas.

|n 1946 a gresit culoarul, fiind impinsa pe o pista unde a alergat in sens opus.

Decembrie 1989 a dat Romåniei un nou start.

Cel mai mare handicap, in aceasta noua cursa, este neincrederea cetateanului in statul de drept.

Traditia nerespectarii legii, a cautarii portitelor, a ignorarii institutiilor, este aproape intrata in folclorul nostru civic.

De aceea, educatia juridica trebuie sa fie, in afara de o educatie a cunoasterii, o educatie a increderii.

Alexandru Zub

1. Mai intåi, trebuie sa observ un fapt oarecum paradoxal. Desi se evoca adesea «statul de drept», mai ales in sfera politica, notiunea ca atare e destul de ambigua si rareori se poate gasi intr-un lexicon (daca nu e de stricta specialitate) o definitie destul de cuprinzatoare. E un semn, poate, de tinerete conceptuala, desi sintagma in cauza nu e cåtusi de putin recenta. Politologii, preocupati mai ales de radiografia imediatului, uita adesea ca opereaza cu notiuni incarcate de istorie si ca lumea moderna e stråns legata de evolutia acelei sintagme, evolutie sinuoasa, pe care ideologii n-au prea luat-o in seama. A nu se uita ca secolul nostru n-a facut decåt sa concretizeze politic teoriile nascute in secolul XIX si pregatite inca mai dinainte. Utopiilor propuse in secolul trecut le corespund experimentele socio-politice din secolul XX, teroarea institutionala orchestrata din stånga sau din dreapta esichierului, cu urmari dintre cele mai nefaste. Excesul nationalist a secatuit spiritele si a condus la inlocuirea religiei cu mituri moderne, poli-tica ocupånd mai peste tot locul sacrului si generånd fanatisme de tot felul. Secolul XX s-a dorit revolutionar, insa a esuat mereu in proiectele sale, fiind obligat acum, cånd se stinge, sa recunoasca statul de drept ca adevarata revolutie pe care spera, totusi, sa o implineasca1.

|n fond, ideea unei politici care sa asculte de lege, nu de forta, acompaniaza inca din antichitate istoria gåndirii, desi nu s-a putut implini decåt rareori si numai pentru scurta vreme. Autocratia a fost silita sa cedeze formulei constitutionale, sic volo a fost inlocuit cu legea, forta bruta cu dreptul, statul de drept impunåndu-se mai peste tot, in pofida «tiraniilor» ce au marcat secolul nostru2.

Perspectiva din care putem examina azi aceasta problema e destul de ampla pentru a ingadui sa se puna in discutie atåt ideologiile subiacente cåt si structurile institutionale, asa cum au fost ele produse in timp si remo-delate mereu3. Ideea lui Montesquieu de a convoca «principiul» si «structura» pentru a defini un regim e deplin actuala si cånd se ia in discutie «sta-tul de drept», pe linia armoniei, a «contractului» presupus intre stat si cetatean. Ideea insa era mai veche, ca una ce fusese pusa la lucru in spatiul englez de Edward Cocke (Petition of Right, 1626), Thomas Hobbes (Leviathan, 1651), John Locke (Second Treatise of Government, 1690) etc., iar mai apoi in lumea franceza, mai ales prin J.J. Rousseau (Du contrat social, 1762) si prin ideologii Revolutiei, care au impus Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului (1789).

Rastimpul consumat de atunci, doua secole convulsive, sta sub semnul luptei dintre liberalism si directivele utopice infiripate cvasiconcomitent, o lupta al carei epilog se desfasoara inca sub ochii nostri. Chestiunea relatiei dintre stat si individ a dominat intreaga perioada, in forme si cu nuante diverse, pentru a se ajunge la un anume consens cu privire la statul minimal, pe linia lui W. von Humboldt, H. Spencer, R. Nozick4. Cu alte cuvinte, statul garant a fost inlocuit in partea libera a lumii prin statul de drept, notiune fluctuanta si ambigua, de care demagogia politica a stiut sa profite oriunde5.

Devierile produse mai cu seama in secolul nostru, la stånga sau la dreapta, pe seama statului-providenta, constituie azi o sursa importanta de reflectie si ne arata cåt de actuale sunt inca observatiile lui Tocqueville de la jumatatea secolului trecut. Declinul si recaderea in despotism sunt oricånd posibile, instrumentarea democratiei e un remediu mereu necesar. Miezul intregii chestiuni il constituie desigur ideea de putere, inerenta naturii umane si prezenta de aceea in reflectia politica dintotdeauna.

Ar fi naiv sa se creada ca statul de drept, ca dimensiune a democratiei insasi, poate fi asigurat in mod continuu, ca un bun inalienabil al comunitatii. Riscul degradarii il påndeste mereu, nevoia de optiune pentru råul cel mai mic e permanenta, tinånd de insasi natura umana. Statul de drept e o solutie moderna, complexa, la vechea problema a puterii, iar reac-tualizarea ei constituie un imperativ pentru oricine nu se vrea supus de lasitate sau fatalism. Ca si democratia, statul de drept implica o nesfårsita repunere in chestiune, o veghe continua a valorilor pe care se intemeiaza6.

Statul fiind prin natura lui tributar dreptului, se intelege ca aspira, in faza lui cea mai norocoasa, a deveni un stat de drept, a carui finalitate suprema e insasi garantarea dreptului individual sau colectiv. Cum insa dreptul comporta multiple interpretari, adesea echivoce, confuze, nici statul de drept nu e scutit de ambiguitati si erori, dupa cum s-a putut sesiza si din evolutiile cele mai recente7.

Fara o sistematica raportare la marile texte programatice (Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului, 1789; Declaratia dreptului popoarelor, 1914; Declaratia universala a drepturilor omului, 1948; Declaratia de la Helsinki, 1975), ca si la cizelarile aduse mereu de politologi, juristi, antropologi etc., nu se mai poate intelege azi cum se cuvine statul de drept. Statul individului si cel al comunitatii au cunoscut, mai ales in ultimele doua se-cole, mutatii importante, la care se adauga, sub ochii nostri, altele nu mai putin semnificative, alcatuind un sistem tot mai coerent. Constitutiile mo-derne, declaratiile de tipul celor deja amintite, separatia puterilor si inamovibilitatea judecatorului formeaza temelia acelui sistem, a carui evolutie po-zitiva se admite indeobste8. El presupune deopotriva legalitate si control, pe seama unei experiente deja milenare, daca ne gåndim la puntea ce leaga mostenirea aristotelica in domeniu de cautarile timpului nostru. E nevoie pentru aceasta nu numai de recunoasterea unor drepturi fundamentale, dar si de un sistem institutional, menit sa le asigure, alaturi de o constiinta civica elevata si de o cultura juridica pe masura9.

2. Sunt multe de spus pe aceasta tema, dat fiind ca discursul oficial si realitatile noastre politico-juridice au evoluat paralel, adesea si divergent, ceea ce ingreuneaza considerabil orice tentativa de a defini regimul insusi. Personal, am sesizat destul de rapid neconcordanta dintre setul de principii asumat initial de «noua putere» si masurile efective pe care ea le-a luat, mai intåi ca «instanta» provizorie, apoi si legitimata electoral. Ideea de continuitate a prevalat atunci, de dragul echilibrului social, mereu invocat de noul regim si mereu pus in pericol prin legislatia adoptata. «Mersul revolutiei» ca atare, «mineriadele», tensiunile create anume pentru a justifica unele masuri denota faptul ca puterea se afla mereu in dezacord cu statul de drept10.

Nu e cazul sa inventariem aici analizele intreprinse pe seama dece-

niului scurs intre timp. Ne gasim azi intr-o situatie destul de critica pentru a nu ne mai permite iluzii. A fost nesansa Romåniei de a fi condusa, dupa abolirea de jure a sistemului comunist, de o echipa ce ilustra un reformism de tip gorbaciovian tocmai cånd «perestroika» se vadea o solutie anacro-nica. Desi adoptase formal discursul integrarii euro-atlantice, ea s-a opus constant masurilor radicale, reducånd statul de drept la o simpla retorica ocazionala. Constitutia din 1991 a impus de aceea, abuziv, fara consultarea natiunii, forma de guvernamånt, a lasat in suspensie statutul proprietatii si a mentinut confuzia intre puterile statului. Asemenea vicii, de natura a submina serios statul de drept, au fost semnalate, la timpul lor, in presa si in analizele intreprinse de unele organisme internationale.

Cu sprijinul unor instante apusene, au fost intreprinse si in Romånia cåteva studii mai atente in ce priveste «functionarea statului de drept». E destul sa amintim studiile initiate mai intåi la Grupul pentru Dialog Social, apoi in cadrul altor organisme privind relatiile interetnice, compatibilizarea institutionala a integrarii europene etc. Campaniile electorale, indeosebi ultimele doua, au fost supuse observatiei si analizei sub acelasi unghi, cu rezultate demne de luat in seama. Cea din 1996, de exemplu, a permis unui grup multidisciplinar, condus de Victor Birsan, sa examineze activitatea electorala in raport cu exigentele statului de drept, astfel ca dispunem acum de unele sistematizari legate de aspectul legislativ, respectarea legalitatii, rolul unor institutii de stat si al unor organizatii nonguvernamentale, atitudinile clasei politice, diversiunea anti-monarhica, imixtiunile partizane in derularea scrutinului, fraudele comise etc.11

Concomitent cu functionarea statului de drept, intr-o asemenea circumstanta, s-a urmarit o definire a posibilitatilor existente in societatea civila de a contribui la normalizarea situatiei. Au fost puse astfel in discutie libertatea presei, independenta puterii judecatoresti, garantarea proprietatii private, lupta contra coruptiei, serviciile secrete, mersul reformei sub unghi legislativ etc.

Nu sunt singurele analize de acest fel. Altele s-au produs din initiative locale, adesea cu sprijin din partea unor organisme de caracter international si cu rezultate remarcabile. Trecerea de la un sistem colectivist la o democratie bazata pe drepturile omului e un proces anevoios si complicat, a carui definire din mers e mereu necesara. Noile structuri, institutii, cone-xiuni de tot felul au impus studiul noii burghezii in raport cu statul de drept12. A diminua pe cåt posibil folosirea bunului public in interes privat era o cerinta tot mai presanta, pe care deceniul scurs de la abolirea de plano a sistemului comunist n-a izbutit inca sa o impuna. Institutiile menite a-i asigura aplicarea s-au vadit prea slabe sau fara interes consensual, iar ordinea spontana, de care vorbise cåndva Hobbes, se mai lasa asteptata, ca si armonia puterilor statului, preconizata apoi de Montesquieu si readusa pe tapet de politologia contemporana.

Ce si cåt i se cuvine statului? Cum sa evite corpul social primejdia unei dictaturi, mereu la pånda? Experienta parcursa in ultimii ani denota un «proiect» de amånare a limpezirilor de principiu, astfel ca factorii de pu-tere sa se puna la adapost de riscuri, sub unghi politic, dar si sub cel material, ca bunastare, privilegii, expansiune. Din moment ce echipa instalata la putere in Decembrie ’89 s-a definit ca partid politic, era previzibila o asemenea evolutie, tinzånd spre crearea unei clientele de factura burgheza si birocratica, una care de atunci s-a putut diversifica in multe partide, fara a deveni insa alternative reale.

Alternanta la putere (1996), fapt pozitiv in principiu, n-a adus benefi-

ciile scontate, coalitia formata in jurul Conventiei Democratice fiind subminata sistematic de interese prea divergente. Pentru mandatarii actuali pare a fi deja tardiv ca sa mai instrumenteze modificarea constitutiei si adoptarea legilor menite sa asigure statul de drept. Nu se poate nega, totusi, ca unele progrese in acest domeniu pot fi de pe acum trecute la activul sau.

Gabriela Adame{teanu

1. |mi cereti o definitie teoretica, «din carte», pentru ca mie (ca si atåtor altor milioane de cetateni romåni) nu le-a fost inca data experienta de a trai intr-un adevarat stat de drept. Pe de o parte, insa, eu am alergie la carti de jurisprudenta, pe de alta ma irita utopiile, desi orice forma de proiectare a viitorului poate deveni o utopie goala, ba chiar un bovarism, daca nu se indeplineste.

|n statul de drept pe care mi-l proiectez in minte daca sunt intrebata, ca acum (pentru ca altminteri este periculos sa traiesti din visuri), legile sunt aceleasi si sunt aplicate la fel si pentru anonimi si pentru VIP-uri. (|n categoria VIP-uri intra, in acceptia mea, generali gen Stanculescu si Chitac, politicieni afaceristi gen Catarama, fosti si actuali functionari ai statului precum Iliescu, Roman, Magureanu, Hrebenciuc, directorii de banci falimentare s.a.). Asadar, in statul de drept, unde arbitrarul guvernantilor este ingradit de lege, legile sunt mai corect aplicate, dar sunt si mai bune decåt cele din Romånia. Nu trebuie un razboi de 10 ani pentru ca statul sa-si faca legile care sa apere Parlamentul si structurile guvernamentale de spionii si hotii care s-au adapostit in ele.

Daca nu am oferit o definitie ca lumea, pot in schimb sa enunt o descoperire tårzie a mea: statul de drept, in care guvernarea oamenilor sa se faca in respectul legii, nu a existat, påna acum, in istoria Romåniei. Razboiul dintre stat si legionari in perioada interbelica s-a purtat cu asasinate, acte teroriste nepedepsite, vendete, torturi la vedere, persecutia crescånda a evreilor a ajuns påna la deportari in Transnistria etc. La inceputul secolului dam de razboaie taranesti reprimate cu violenta. {i mereu, in toate epocile, coruptie fara corupti, pentru ca mereu existau oameni mai presus de lege. Perioada comunista nici nu intra in discutie.

Statul de drept este o obligatie a viitorului, daca nu vrem sa se goleasca tara de tineri care din familii sunt invatati ca in Romånia legile nu conteaza decåt pentru fraieri.

2. Dupa un deceniu, primul progres pe care l-as semnala este ca se vorbeste despre el mai aplicat. Altminteri, notiunea de «stat de drept» risca sa intre in setul de clisee al unei noi «limbi de lemn», cu care o birocratie statuta a schimbat-o pe cea veche. Sloganurile societatii socialiste multila-teral dezvoltate au fost, treptat, inlocuite cu terminologia societatii deschise, dar pe mari portiuni ele nu corespund realitatii, in continuare cvasi-inerta.

Gresesc profund cei ce spun ca in Romånia nu s-a schimbat nimic.

S-a refacut in mare parte societatea civila, un sfert din economia romåneasca este particulara, angajatii ei au un contract de munca motivat, chiar daca si aici functioneaza nepermis de mult piata neagra. Sectorul public este insa unul dintre cele mai conservatoare, iar legea – de la formularea, aprobarea påna la aplicarea ei – punctul cel mai vulnerabil, adevarat calcåi al lui Ahile.

Dupa 1990 a inceput cea de a treia occidentalizare a Romåniei (prima la inceputul secolului 19, odata cu influenta franceza, a doua, dupa mijlocul secolului 19, in timpul domniei regelui Carol I, odata cu influenta germana). Din pacate, cu acelasi mod de imitatie superficiala, definit de Titu Maiorescu in celebra teorie a «formelor fara fond».

Statul de drept functioneaza, multa vreme, dupa decembrie 1989, ca o forma fara fond. Dar si «formele fara fond» capata in timp continut – o dovedeste crearea institutiilor democratice in Romånia. Prima proba clara de existenta a statului de drept, dupa decembrie 1989, o avem in noiembrie 1996, cånd se reuseste alternanta la guvernare prin intermediul unor alegeri libere.

Din pacate, si dupa aceasta data legile si mai ales aplicarea lor ocolesc loviturile de stat, incalcarile grave ale drepturilor omului etc. Din acest motiv, societatea romåneasca se invårte intr-un cerc vicios, a carui cea mai buna dovada o constituie recurenta mineriadelor, insurectii paramilitare indreptate contra statului de drept. Cei ce credeau ca ele au ramas inchise in muzeul trecutului la anii 1990 si 1991, au avut surpriza neplacuta sa le vada reinviind din propria cenusa, in ianuarie si februarie 1999. O alta amenintare, indirecta, dar nu mai putin grava, este colapsul economic datorat unei gestionari incorecte a resurselor financiare, prin flagrante incalcari ale legii, si pentru care cei responsabili nu au fost adusi in fata justitiei. Uneori lipseste chiar cadrul juridic, uneori chiar legea (imunitatea parlamentara) ii ocroteste, alteori guvernantii se feresc sa aplice legea.

Atåt timp cåt legea nu se dovedeste capabila sa apere guvernarea oamenilor, formele fara fond – cum este imunitatea acordata relativ recent unor judecatori incompetenti, ori incorecti, ori si una si alta – vor prolifera ne-stingherite, subminånd radacinile inca firave ale statului de drept.

EMIL HUREZEANU

1, 2. |n materia definirii statului de drept, nu exista, practic, dificultati. Elementul esential al definitiei ramåne principiul separarii puterilor in stat. Egalitatea acestor puteri si echilibrul lor dinamic presupun o evolutie consumata: garantarea proprietatii private ca suport al economiei de piata si al responsabilizarii cetatenesti a individului. |n absenta principiului garantarii proprietatii private, si individul si societatea ramån in zona de mare sensibilitate seismica a actiunii puterilor statale. Societatea civila ramåne «ve-getala», vorba poetei, atåta vreme cåt autonomia ei, in raport cu «societatea militara» – ca antonim notional extrem al primeia, nu poate fi asigurata decåt prin articularea intereselor si puterii cetatenesti, conferite in primul rånd de garantarea constitutionala a dreptului de proprietate.

Nivelul realitatii, prin chiar enuntarea elementelor definitorii ale «statului de drept», este adesea si pretutindeni diferit de teorie. Buna functionare a statului de drept este asigurata in doar cåteva state occidentale, in care pu-terile executiva, legislativa si judecatoreasca si-au dobåndit independenta in acelasi timp, si anume, cu mult timp in urma. Vechimea, respectiv experienta, verificarea propriei puteri, inclusiv prin cunoasterea repetata a limitelor auto-impuse si impuse ei, sunt foarte importante in reglarea concertului puterilor in stat. Pe de alta parte, competentele si interesele reprezentantilor puterii se consolideaza si se verifica treptat, asiguråndu-si doar in confruntarea cu evenimentele istorice neprevazute sau ostile, identitatea, imuabilitatea, sfera de actiune, prestigiul si demnitatea. E bine, cu alte cuvinte, ca ministri sa fie la fel de competenti, puternici si respectati precum judecatorii sau legislatorii. E necesar, apoi, ca ei sa se simta in siguranta, unii fata de altii, nu doar prin litera si spiritul legii, ci si prin rutina normalitatii unor functii vitale ireductibile in viata statului. |n tarile post-comuniste, principiul separatiei puterilor in stat nu poate fi aplicat, imediat si integral.

Politicienii democratiilor in tranzitie sunt adesea politicienii real-socia-lismului – fie ca au fost recrutati din aparatul de putere comunist, fie ca ei sunt militanti anti-comunisti, mai vechi sau mai noi, inainte de a fi profesionisti ai politicii. Exista in aceste tari o puternica traditie a puterii statale, inteleasa, chiar daca nu pe fata, ca un for arbitrar si abuziv, la nevoie. Aceasta perversiune creeaza, in timpuri nesigure, si o fascinatie speciala pentru absolutizarea politicii de stat, executiv-administrative. De ea se simt atrasi, mai ales in prima perioada post-comunista, indivizi al caror simt democratic si competenta profesionala sunt depasite de voluntarism, veleitarism, tentatii cezarice, bonapartiste si trotkiste. |n aceste tari, «the rule of law» – asa cum se numeste statul de drept in tarile de origine –, adica «domnia legii» e, pentru multa vreme, ipotecata de precaritatea clasei magistratilor si de servitutile impuse justitiei in deceniile de comunism. Magistratii au fost obisnuiti sa fie o forma derivata a aparatului politic de putere, in statul comunist. Nu au independenta materiala, intelectuala si profesionala, dupa cum nici statutul lor nu le confera prestigiul si respectul pu-blic si cetatenesc – intotdeauna posibil doar prin parcurgerea unor perioade lungi de democratie liberala.

|n al treilea rånd, formele hibride de proprietate post-comunista n-au asi-gurat in aceste tari suportul intereselor viguroase ale cetateanului responsabil. Nici el, nici societatea civila nu au posibilitatea obiectiva, si deci nici curajul asumarii propriilor roluri, de contra-pondere in sistemul puterilor in stat.

O traditie a comunismului decadent, mai ales intr-o tara ca Romånia, face ca jocurile intereselor de clan sau mafiotice, bazate pe complicitatea in exercitarea puterii oculte in statul comunist, prin Securitate si retelele de profitori ai circuitelor inchise, sa fie inca mai puternice, adesea, decåt pu-terile statului propriu-zis. Acesta din urma se alimenteaza din clanuri si mafii. |mprospatarea democratica, prin transparenta si competenta, a corpurilor delegatilor statului, in toate sensurile notiunii, devine imposibila sau foarte anevoioasa.

Statul de drept in Romånia post-comunista, desi a implinit zece ani, teoretic, n-a depasit grupa mica a «Kindergarten»-ului democratiei. Politicienii, mediocri si auto-suficienti, se auto-reproduc in interiorul unor structuri de partid si putere opace si nefunctionale: un motiv suplimentar al intaririi unei coeziuni respingatoare, dar redutabile.

Magistratii continua sa fie functionarii derivati si specializati ai puterii executive. Justitia isi va crea cel mai greu, si intr-o perioada indelungata, resursele de autonomie. Crearea unei clase a magistratilor, in care sa fie selectati cei mai capabili si onesti cetateni, care doresc sa joace un rol pu-blic util, este cerinta vitala a oricarei democratii post-totalitare. |n Romånia exista un inceput, dar, adesea, complexele ancilare si ipotecile vechii justitii comuniste intuneca complet peisajul.

Stagnarea reformei economice si financiare a blocat regimul proprietatii, deci si posibilitatea relansarii responsabilitatii si libertatii cetateanului. Fara «cetateanul stapån», cu interese legate de proprietate, garantate si sacrosancte, mecanismul democratic de promovare a politicianului, parlamentarului si magistratului ramåne gripat.

Solutii de forta – singurele posibile pentru schimbarea eficace «de sus in jos», dupa o experienta social-politica traumatizanta, precum in Germania post-belica – au fost imposibil de aplicat in fostele tari comuniste.

|n Europa centrala au contat traditiile culturale, religioase si sociale, rea-nimate mai usor si pentru ca fusesera mai viguroase si, mai ales, pentru ca faceau parte din corpul de valori occidentale.

|n Romånia, valorile traditionale ale culturii politice, ale edificiului so-

cietal si religios, au incurajat, pe plan statal, indeosebi arbitrariul, coruptia si despotismul.

Occidentul a fost prezent la romåni mai mult in sfera creatiei, a preocuparilor si dorintelor intelectual-umaniste ale unor elite restrånse, nici macar in viata lor propriu-zisa; ca sa nu mai vorbim de marja mereu foarte redusa a socializarii valorilor occidentale in Romånia moderna. Presiunile si dependentele occidentale sunt mijlocul cel mai sigur al precipitarii procesului de creare si maturizare a statului de drept. Norocul ca presedintele, deputatii sau judecatorii sa fie oameni inteligenti si cinstiti, este esential, oricåt de imponderabil ar ramåne acest factor.

|n sfårsit, reglarea definitiva a regimului proprietatii si crearea unor institutii democratice, nu inspirate sau influentate, ci copiate, in litera si spiri-tul celor occidentale, poate fi o alta solutie.

Cum nici una din aceste posibile solutii n-are deocamdata mare trecere in Romånia, «statul de drept» ramåne doar un subiect de nuantari pentru «secolul XXI».

P.S. Tema «presa – a patra putere in stat» a fost ignorata in mod delibe-rat de autorul acestor rånduri: oglinzile stråmbe nu avantajeaza pe nimeni.

Cristian Pårvulescu

1. Originea statului de drept se gaseste in Europa absolutismelor. Desprins din multimea formelor de organizare a puterii politice odata cu Renasterea, statul devenise o institutie complexa, care era pusa in fata unor alternative contrastante privind reglarea raporturilor sociale si politice: fie protejarea libertatilor si limitarea arbitrariului puterii, fie impunerea princi-piului supunerii totale garantata de folosirea instrumentelor de coercitie. Chiar daca in Anglia, mai ales dupa Revolutia glorioasa, au fost initiate forme concrete de limitare a puterii guvernantilor, iar statul administrativ francez a impus norme juridice constrångatoare pentru autoritati, fundamentele sta-tului de drept au fost puse in Vechiul Regim, cånd se contureaza o noua conceptie despre stat, astfel ca, alaturi de doctrina suveranitatii acestuia, ce i-a fost anexata, presupunea, pe långa independenta sau coeziune interna, si autoritatea suprema a legii.

Teoria statului de drept a capatat insa o forma juridica abia in secolul al XIX-lea in cadrul scolii juridice germane (sintagma stat de drept fiind o traducere a germanului Rechtsstaat), pentru a cunoaste consacrarea odata cu juristul austriac Hans Kelsen. |n aceasta varianta, statul reprezinta personificarea unei ordini juridice ce are la baza principiul ierarhizarii normelor. Pentru teoreticienii statului de drept, o norma juridica nu poate fi valida decåt in masura in care ea satisface atåt prin modul de legiferare, cåt si prin continutul sau, determinarile continute in norme de nivel superior. Singura norma ce nu depinde de o alta norma superioara este Constitutia, care exprima modul in care poporul se constituie in putere luånd forma vointei generale. Pentru verificarea conformitatii normelor inferioare cu cele superioare au fost construite mecanisme de control. Aparuta intr-un context de criza al parlamentarismului, la sfårsitul secolului al XIX-lea, teoria clasica a statului de drept viza reorganizarea raporturilor dintre legislativ si juridic in favoarea celui din urma. Exprimånd o perspectiva asupra democratiei, dife-rita de cea curenta statului liberal traditional, teoria clasica a statului de drept a capatat, odata cu aparitia curtilor constitutionale in anii ’20, o dimensiune reala, care reducea in practica suveranitatea de care dispuneau parlamentele. Daca legea este rezultatul vointei generale si este deasupra intereselor circumstantiale ale alesilor, atunci posibilitatea acestora de a schimba continuu regulile trebuie sa fie conditionata de respectarea legii.

Chiar daca nu a disparut total ca referinta, statul de drept a ramas insa, pentru o jumatate de secol, un reper teoretic. O serie de procese, precum eroziunea statului asistential si prabusirea totalitarismului, au determinat revalorizarea conceptului de stat de drept. |n noua conjuctura, dezbaterea privind statul de drept poate lua trei directii de reflectie, fie contrapunånd dreptul statului, fie, sub influenta neoliberalilor, propunånd dreptul ca alternativa la stat, fie, in traditia juridica, considerånd dreptul si statul ca echivalente. Daca astazi notiunea de stat de drept este in mod curent folosita mai ales pentru a exprima opozitia dintre regimurile democratice si dictatoriale, teoria statului de drept in noile sale coordonate evoca o conceptie asupra libertatilor, o viziune asupra democratiei, o perspectiva asupra rolului sta-tului, o constructie juridica, un cult al legii si, nu in ultimul rånd, o maniera de legitimare a guvernarii.

Teoria statului de drept da seama despre un compromis intre ideologia democratica si valorile liberale. Plecånd de la constatarea ca democratizarea sufragiului transforma natura legislativului, care devine victima presiunii opiniei transformånd alesii in reprezentanti ai unor interese particulare, statul de drept asigura in egala masura cu limitarea omnipotentei parlamentelor si o forma eficienta de protectie in fata tiraniei majoritatii. |n acest sens, judecatorul devine cheia de bolta a realizarii statului de drept, caci ierarhia normelor nu devine efectiva decåt daca acestea sunt juridic sanctionate. Drepturile fundamentale nu sunt in mod real asigurate decåt daca justitia le asigura protectia. Rolul de aparatoare a valorilor face din justitie o reduta impotriva capriciilor majoritatilor parlamentare, dar si a rationalitatii interesata doar de eficacitate. Existenta judecatorului constitutional descrie nu doar un mecanism preventiv, ce protejeaza exprimarea vointei generale contrabalansånd principiul majoritatii prin exigenta respectarii drepturilor fundamentale, ci se inscrie in miscarea de reevaluare a formelor democratiei, contribuind la legitimarea acesteia.

Cultul legii implica o noua viziune asupra democratiei, care nu mai este doar un instrument intre altele, ci devine in societatile contemporane o forma de participare a cetatenilor la luarea deciziilor si de garantare a drepturilor si libertatilor. Statul de drept devine astfel un element esential al unei democratii largite, in care noi actori isi fac simtita prezenta. |nsa orice ordine juridica este lipsita de suport in masura in care nu isi gaseste fundamentul in societate.

2. Notiuni si realitati corelative, statul de drept si societatea civila reprezinta cele doua sfidari pe care societatea romåneasca trebuie sa le solutioneze. Departe insa de a fi clar afirmat si judicios construit, raportul dintre cele doua fatete ale aceleiasi realitati, democratia, ramåne inca echivoc. Caci tendinta de a defini weberian statul ca pe o «intreprindere politica cu caracter institutional in interiorul careia conducerea administrativa revendica cu succes, in aplicarea reglementarilor, monopolul constrångerii fizice legitime», care a fost revendicata in anumite contexte de criza, indica mai degraba o viziune conservatoare a statului de drept in traditia lui F.-J. Stahl care, la mijlocul secolului al XIX-lea, considera dreptul nu ca pe un mijloc de limitare a puterii statului, ci ca pe o forma de organizare rationala pe baza careia raporturile cu cetatenii si caile de interventie puteau fi clar definite.

Societatea civila ca asociere a indivizilor ce dispun de competenta civica are ca fundament libertatile si drepturile rezultate din asumarea constienta si activa a calitatii de cetateni. Libera asociere si drepturile omului, alaturi de principiul ierarhizarii normelor si al independentei justitiei creeaza un binom intre statul de drept si societatea civila. |ntr-un stat de drept, cetatenia reprezinta limita dincolo de care detinatorii pozitiilor de putere nu pot sa atenteze la drepturile cetatenilor fara a justifica astfel nesupunerea sau revolta. Ori tocmai cetatenia, cu dimensiunea sa participativa, este daca nu ocultata, in orice caz marginalizata. |nchise in spatiul stråmt al politicii parlamentare, partidele politice au contribuit la transformarea politicii intr-o disputa indepartata, viscerala sau mult prea tehnica. La aceasta s-a adaugat credinta ca democratia institutionala, in mare masura mimata, este suficienta pentru a fonda o societate dinamica si prospera. Dar consensului ipocrit in jurul democratiei ii poate fi astfel opusa, ca revelator al situatiilor reale, eva-luarea obiectiva a participarii cetatenesti.

Revendicat ca baza a sistemului politic, prezent in discursul politic, cetateanul lipseste de cele mai multe ori din viata politica romåneasca. Participarea sa electorala nu este o forma continua si consistenta de participare politica, iar atunci cånd, o data la patru ani, ea se manifesta, nu are in cele mai multe cazuri o dimensiune pozitiva, caci votul este pentru multi o forma de respingere, iar nu de afirmare. Democratia participativa, sistemul de educatie sau dinamica si obiectivitatea mass media sunt solutii pentru regasirea cetateniei pierdute. De capacitatea lor de a se adapta permanent realitatii in continua miscare depinde articularea unei legaturi permanente si active intre cetatean si autoritati.

Generalizarea practicilor democratice la nivelul tuturor segmentelor sociale si intarirea cetateniei sunt elemente esentiale, dar ele se cer dublate de o justitie puternica si independenta, fara de care statul de drept ramåne o utopie.

Prizonier in egala masura al totalitarismului, ca si societatea civila, sta-tul romån post-totalitar trebuie consolidat. Erodarea increderii in institutii, simptom al lipsei de autoritate, pledeaza pentru necesitatea proceselor de reconstructie institutionala. |n absenta acestora, toate celelalte procese ale reformei sunt instabile. Cåta vreme statul nu s-a articulat in functie de so-cietatea civila, el a limitat democratia la spatiul institutional si nu a dat un fundament durabil statului de drept. Consolidarea proceselor democratice tine de capacitatea societatii civile si a statului de a oferi solutii optime la problemele reale, sociale, economice sau politice. Statul de drept nu poate exista in absenta cetatenilor, cetatenii nu pot exista in absenta conditiilor specifice si a beneficiilor reale ale libertatilor politice si economice. Constructia statului de drept presupune transformarea sa intr-un instrument viabil al democratiei si un aparator eficient al economiei de piata.

 

Share This Post