Traiectoria civilizației noastre se înscrie între cuneiforme și computer, între litera ferm gravată în lut și textul imaterial de pe un ecran electronic. Gutenberg, mai aproape de noi decât de asirieni, ar rămâne descumpănit să constate cu câtă ușurință am abandonat literele lui de plumb prinse în rame temeinice, pentru umbrele fluide de pe un ecran luminos. Ar fi de asemenea, de bună seamă, contrariat. Fiindcă de pe urma muncii lui rămânea un obiect, o carte, care putea fi ținută în mână, răsfoită, trecută mai departe peste generații. Ce se întâmplă cu produsele mașinii numite computer? Ce va spune când va afla că ultimul roman al lui Stephan King n-a mai apărut în librării, ci se difuzează prin Internet? Editura Barnes & Noble, care s-a angajat să îndeplinească această operațiune, afirmă că a făcut o afacere bună. Chiar dacă prețul de acces este mai mic decât al unei cărți «clasice», câștigul rezultă din eliminarea tipăririi, difuzării și încasărilor. Acolo e viitorul. Ce se petrece apoi cu tot ceea ce se transmite sub formă de mesaje, dar și cu mecanismele care dirijează comunicarea, programe, software? Rămâne ceva de pe urma noastră sau totul dispare printr-o simplă apăsare pe o clapă și plonjăm fericiți într-o nouă oralitate? Câteva întrebări între multele altele, cărora li se cuvine un răspuns, chiar dacă nu cel mai bun și nici ultimul. Ni se cuvine să știm dacă teritoriul în care am pătruns este cu adevărat Nirvana culturii, dacă mai e ceva dincolo de miracolul pe care-l stăpânim și dacă satisfacțiile pe care le încercăm nu ascund cumva amăgiri și primejdii.
Nu e tocmai ușor să explorezi pericolele asociate cu o invenție care entuziasmează atât de mulți oameni. Fiindcă pentru cei mai mulți eu sunt unul dintre ei , computerul este doar o mașină de scris mai perfecționată (cu toate că plină de toane și grozav de irascibilă). E drept că mai slujește la un schimb rapid de mesaje. La citit presa, de aici, de departe, Enciclopedia Britanică, întocmit bibliografii, ascultat muzică, dacă știi ce să faci. Scutește drumul până la magazinul din colț. Ajunge să apeși câteva butoane, să dictezi cele șaisprezece numere ale cărții de credit, să comunici data de expirare, să-ți scrii numele și, în schimbul unei taxe, sticla de lapte sosește a doua zi singură la ușă. Ce poate fi mai bine? Computerele și noua generație de roboți sunt capabili însă de infinit mai multe lucruri. Totul pornește de acolo că tehnologia computerelor inițiază o relație cu totul nouă între individ și mașină, dar și între indivizi și, nu în ultimul rând, între indivizi și instituțiile puterii. Persoane care nu se cunosc pot dintr-o dată comunica la distanțe uriașe, schimba impresii, emite opinii. Nu încape îndoială că în uriașa masă de informație traficată zilnic se află mesaje importante. Altele folositoare. Puterea care ar avea posibilitatea tehnică de a prelucra totul, de a elimina sterilul și reține utilul s-ar afla dintr-o dată în poziția privilegiată de a cunoaște opinia populației în toate problemele vieții cotidiene și încă multe alte lucruri. Dacă, prin absurd, să zicem, o putere ar avea posibilitatea tehnică de a citi textele care circulă în cancelariile unei alte țări, ea s-ar afla în poziția privilegiată de a promova în acel loc propriile ei interese. Este interesant de știut dacă noua tehnologie poate fi folosită în acest scop, dacă a fost folosită vreodată (avem în vedere, evident, țări democrate) sau dacă există măcar riscul ca ea să devină un instrument al autorității, mijloc prin care ea să încerce să controleze, să influențeze și, dacă este cu putință, să domine individul. Se înțelege că cei mai mulți oameni nu au cunoștință de existența unei asemenea primejdii. De unele din întrebuințările noii tehnologii aflăm abia atunci când aplicațiile secrete anterioare nu mai sunt actuale. De altele prin accident și nu pe de-a-ntregul. Cu toate că acestea din urmă sunt în măsură să ne afecteze mai profund viața.
Rândurile care urmează își propun să pună în evidență câteva din efectele computerelor asupra acestor relații și primejdiile cu care se confruntă omul cultural, adept al noii tehnologii.
La un congres recent la care au luat parte toți marii magicieni din Silicon Valley și la care s-a discutat înfățișarea viitoare a computerelor, voci dintre cele mai inițiate au tras un semnal de alarmă. Fără să se refere la relația dintre om și putere, ei s-au mulțumit să spună că existența roboților generației care vine, cei care vor imita și, foarte posibil, depăși inteligența umană este asociată cu riscuri ale căror urmări nu pot fi încă evaluate. Un computer care are capacitatea să acumuleze experiență, să se îndoiască și să nască alții ca el poate sfârși prin a fi cu totul altceva decât obiectul conceput inițial. Îmi vine în gând o scenă dintr-un science fiction în care robotul, la o comandă crucială pe care i-a dat-o omul de știință care l-a conceput, a răspuns imperturbabil: Im afraid I cannot do this, Sir. («Mi-e teamă că nu pot face asta, domnule.») A trecut demult timpul când computerele erau numite idioți de mare viteză, sclavi obedienți sau circula afirmația că nici un computer nu poate fi mai inteligent decât cel care l-a conceput. Ne aflăm într-o epocă în care invențiile se succed într-un ritm cu adevărat neatins până acum. La fiecare câteva luni se descoperă un nou chip care are capacitatea să stocheze dublul informației celui anterior cu o viteză de două ori mai mare. Cu un astfel de instrument la îndemână și cu imaginație este posibil să încerci orice, să pășești în orice direcție îți dorește inima.
Weizenbaum (Computer Power and Human Reason, 1976), profesor la MIT, a fost primul care și-a dat seama că riscurile își au originea în autonomia creatorilor de programe. În toate domeniile tehnice, inginerie de pildă, realitatea este cea care ține în frâu imaginația. N-are nici o noimă să inventezi o mașină care să sfideze legile fizice, fiindcă ea nu va funcționa. Spre deosebire de acestea, programatorul de computere este creator de universuri al căror unic legiuitor este. El are libertatea de a-și imagina lumea pe care o dorește. O asemenea perspectivă este, neîndoielnic, seducătoare și satisface orgolii dintre cele mai mari. Faima lui Weizenbaum însuși se trage de la un asemenea program. El este autorul Elizei, un program capabil să întrețină, în calitate de «doctor psihiatru», un dialog cu un pacient uman. La timpul său, programul a făcut destulă vâlvă. Iată un fragment de conversație dintre Doctor (o subsecție a Elizei) și o tânără:
Tânăra: Bărbații sunt toți la fel.
Doctorul: Cum așa?
T: Tot timpul ne bat la cap despre un lucru sau altul.
D: Poți să-mi dai un exemplu?
T: Uite, prietenul meu m-a făcut să vin aici.
D: Prietenul tău te-a făcut să vii aici?
T: Zice că sunt deprimată bună parte din timp.
D: Îmi pare rău să aud că ești deprimată.
T: E adevărat. Sunt nefericită.
Conversația poate dura astfel la nesfârșit. Modelul dialogului îl urmează pe cel real dintre medic și pacient. Textul reprodus vădește din capul locului limitele interlocutorului principal, care este Doctorul. Ceea ce l-a surprins pe autor a fost efectul pe care l-a produs în oameni normali programul lui atât de simplu. Propria lui secretară, care cunoștea toate detaliile Elizei i-a cerut într-o bună zi profesorului să iasă din cameră dat fiindcă ar vrea să-l consulte pe Doctor într-o chestiune personală. Mai puțin surprinzător, dar mai îngrijorător, doctorii psihiatri s-au arătat și ei interesați să intre în posesia programului, pentru că astfel ar putea oferi simultan consultații câtorva sute de pacienți.
Concluzia lui Weizenbaum este că efectul pozitiv al computerului este dublat de unul dezumanizant, iar acesta din urmă nu poate fi nesocotit, ori minimalizat. Iar într-un interviu acordat câțiva ani după apariția cărții, același face următoarea declarație: «Încep să cred că ordinatorul este antiuman, o invenție a diavolului».
În lipsa unor reglementări etice clare, spun specialiștii astăzi, există primejdia ca pe piață să apară roboți capabili să facă mult mai mult rău decât bine omenirii. Procesul seamănă surprinzător de tare cu ingineria genetică, cea care produce alimentele care intră în categoria pe care jurnaliștii o numesc frankenfood sau cu clonarea. Primejdia este aceea că, treptat dar implacabil, omul sfârșește prin a trăi într-o metarealitate, un cadru diferit și sub multe aspecte opus celui natural. Jacques Ellui (The Technological Society, 1965) se numără printre cei care au observat că omul se adaptează tot mai mult la o lume a mașinii, dar prin asta se separă de natură.
În cursul ultimelor două decenii s-au făcut diverse studii asupra caracterului dezumanizant al computerelor. Oamenii doresc să fie tratați ca persoane, iar nu simple numere (Sheppard, Technology: Messiah or Monster, 1980); relațiile interumane apar distorsionate, așa cum se evidențiază din comportamentele computeriștilor învederați (Ingber, Computer Addicts, în Science Digest, 89, 1981); copiii care au fost puși în contact cu computerele la vârste foarte fragede sfârșesc prin a deveni ființe izolate, incapabile să funcționeze satisfăcător în societate (Katy Kelly, False Promise, în U.S. News & World Report, 25 septembrie, 2000). Pentru a cita numai câteva dintre ele.
Este adevărat că, pentru prima dată în istorie, computerele fac posibilă comunicarea la nivel global între oameni care aparțin unor culturi diferite, și între subculturile aceleiași culturi. Rămâne încă să vedem dacă aceasta duce la o mai bună cunoaștere a culturilor în contact. Fiindcă totul se petrece între indivizi izolați, aflați într-o relație efemeră, pe o problemă limitată, de interes personal. Comunicarea se produce fără să aibă urmări și seamănă în multe privințe cu patima spiritistă care a bântuit lumea la sfârșitul secolului XIX.
Vremurile trecute ne sunt cunoscute din documentele, însemnările și operele pe care le-au lăsat în urma lor concetățenii noștri. Computerul modifică relația om/document. O parte întreagă a culturii dispare o dată cu ștergerea mesajului de pe ecran. E drept că o parte a gândurilor noastre rămâne stocată o vreme în memoria mașinii. Până când achiziționăm una care funcționează după programe noi. (Suntem deja la a patra generație de computere, iar a cincea se află în faza de proiect.) S-a ajuns până acolo încât mașinile noi sunt incapabile să citească informația stocată în cele vechi de numai zece ani. Trecerea de la dischetă la CD-Rom a atras și ea abandonarea unui segment din ceea ce a produs cultura omenească, fără să lase prea multe documente în urmă. Este ca și cum, o dată cu progresul tehnologic, am da foc la fiecare câțiva ani bibliotecii din Alexandria.
Un aspect rareori semnalat este acela că, într-o lume în care un segment al populației (diferit de la țară la țară, relativ mare în țările avansate și aproape de zero în țările sărace din Africa, Asia și America Latină) beneficiază de privilegiile pe care le oferă civilizația electronică, aproape două miliarde de oameni sunt analfabeți și mult peste două miliarde nu au pus niciodată mâna pe tastatura unui computer. În plus, numărul celor care împing înainte roata tehnologiei este neînsemnat în raport cu masa celor care folosesc mașinile produse de ei și mai toți trăiesc în două sau trei țări occidentale. Tocmai ei sunt aceia care decid cum va arăta viitorul omenirii. Nu e de mirare că se produc încercări de a surpa vârful piramidei. Virusurile care distrug memoria stocată în computere trebuie văzute și ca tentative de a submina puterea tot mai constrângătoare pe care o instaurează profesioniștii noii tehnologii. The Love Bug (înaintea lui ne vizitaseră Morris Worm, Michelangelo, Word Concept, Wazzu, Melissa, Chernobyl Virus, Explore, Zip, Bubble Boy) a penetrat în decurs de 24 de ore milioane de computere și a produs stricăciuni evaluate la 10 miliarde de dolari/ore de muncă. Autorii lor pot fi numiți anarhiști, gherile anti-tehnologice, Ted Kaczynski ai computerelor, profeți ai apocalipsului, vizionari care ne arată cât de fragilă este civilizația pe care ne bizuim și cu câtă ușurință poate fi ea, dacă nu anihilată, cel puțin făcută temporar inutilizabilă. Ei ne arată de asemenea cât de neconfortabil se simt o seamă de oameni cu noua tehnologie, cu capacitatea ei de a pătrunde în viața noastră. Se înțelege că o armată întreagă de detectivi stă de pază la porțile computerelor marilor corporații, ale Pentagonului, băncilor, dar nici rebelii nu-și pierd speranța și până și cei mai optimiști dintre paznici afirmă că e doar o chestiune de timp până va apărea un virus nou, capabil să facă mai multe stricăciuni decât cele de până acum.
Noua tehnologie a computerelor produce astăzi o dublă polarizare: la nivelul populației, între cei care posedă aparatura electronică și care sunt în măsură să profite cultural și material de pe urma ei prin acces la informație și, nu de puține ori, la putere, și cei lipsiți de aceste mijloace, iar la nivelul statelor, între țările care posedă capacitatea de a utiliza noua tehnologie pentru a influența și controla economia, finanțele, evenimentele politice din țările care au această capacitate și care devin astfel prada celor dintâi.
Una din consecințele civilizației computerelor este dispariția vieții comunitare, conștiința că membrii ei aparțin unui grup social capabil să acționeze ca un organism. În locul lui apar indivizi izolați, atomi dominați de un hobby într-o masă amorfă, ușor de manipulat. Este un paradox constatarea că globalizarea accesului la informație este dublată de un proces de atomizare la nivelul societății. Și pentru a complica și mai mult lucrurile, să spunem că abilitatea de a transmite mesaje și a primi informații nu trebuie văzută doar ca un act de eliberare de sub constrângerea geografiei și a timpului, pentru că aceasta este însoțită de contrariul său. Supercomputerele care asigură contactele dintre computerele individuale au în același timp capacitatea să citească tot ce se transmite pe rețelele lor. Partea tulburătoare este că nu au doar capacitatea să o facă; o fac efectiv, cu ajutorul programelor care citesc și rețin informația pe care o socotesc importantă într-un moment sau altul, conținută în mesajele masei de comunicanți. Același lucru se petrece cu mesajele transmise prin fax și chiar cu convorbirile telefonice. De la sfârșitul războiului rece s-a dublat numărul sateliților specializați în interceptarea comunicațiilor. Tocmai cei dotați tehnic sunt, în același timp, cei mai vulnerabili. The Big Brother este, în sfârșit, o realitate. A devenit celebru cazul unui adolescent, elev de liceu într-un oraș din nordul Statelor Unite, care i-a telefonat mamei lui la serviciu ca să-i spună că în ziua aceea la școala lor a avut loc o întâmplare extraordinară care va avea o urmare și a doua zi, are să fie o bombă, o să-i spună el când vine acasă. Mesajul băiatului a fost recepționat la o stație de ascultare aflată tocmai lângă Londra, iar băiatul și mama lui au fost puși imediat sub observație, suspectați de terorism. Compania franceză Airbus acuză Statele Unite de spionaj industrial. Ei afirmă că agențiile americane au interceptat schimbul de mesaje Internet și fax prin care negociau vânzarea unor aparate de zbor, au transmis informația companiei naționale Boeing, iar aceasta, în cunoștință de cauză a subminat tranzacția oferindu-i aceluiași client avioane la un preț mai mic.
Un interlocutor naiv sau de bună-credință ar putea riposta că o asemenea amenințare este prea îndepărtată, că ea nu poate afecta un cetățean care respectă legea sau că e ceva care aparține viitorului mai degrabă decât prezentului. Un asemenea interlocutor ar trebui să știe că tehnologia computerelor este un produs al războiului rece și continuă să fie copilul privilegiat al industriei de armament care o subvenționează. A slujit-o cu folos încă din timpul războiului din Vietnam când, în computerul Pentagonului a fost introdusă o funcție nouă, aceea de a lua decizii, evident, pe placul celor care-l hrăneau cu informații. Rezultatul a fost că mașina producea «rapoarte», toate false, pentru uzul politicienilor. Pe baza lor, aceștia erau lăsați să conchidă că victoria era iminentă. Hotărau de aceea alocarea de noi fonduri și continuarea luptelor. Mai recent, Penny Lernoux (Cry of the People, Penguin Books, 1982) a dezvăluit că represiunile regimurilor dictatoriale din America de Sud au fost coordonate cu ajutorul computerelor importate din Statele Unite, iar L. Nadel și H. Wiener (Would you sell computers to Hitler?, «Computer Decisions», Feb., 1977) precizează că au fost vândute unor state ca Chile, Uruguay, Argentina și Brazilia sisteme sofisticate care au fost folosite pentru identificarea suspecților politici în vederea interogării, torturii și execuției. În sfârșit, în 1984, computerul achiziționat de Consiliul Electoral Central din El Salvador, în care au fost introduse informații false, a fost folosit pentru a legitimiza alegerile frauduloase care s-au desfășurat în acea țară.
Nu decurge din cele spuse că trebuie să declarăm jihad computerelor. Reacții de respingere a noii tehnologii au fost, ce-i drept, consemnate. Geoff Simons (Silicon Shock. The Menace of the Computer Invasion, Basil Blackwell, 1985), își prefațează cartea cu câteva asemenea exemple, cum ar fi cel al unui bărbat căruia i se face greață și amețește de fiecare dată când vede claviatura unui computer, sau cel al unui polițist care-și scoate revolverul și trage două gloanțe în terminalul computerului lui. (Un sentiment pe care îl împărtășesc atunci când îmi dau seama în ce direcție o ia partida de șah pe care o joc cu partenerul meu electronic.) Acestea rămân totuși cazuri aberante. They are here to stay, cum spun americanii. Înțeleg acest lucru chiar și cei care deplâng caracterul dezumanizant al computerelor, sau cei care consideră că noua civilizație lasă în urma ei prea puține urme scrise. Chiar și cei care susțin că instituțiile statului comit un act de intruziune în propria lor viață. Aceasta pentru că noua tehnologie oferă avantaje necunoscute până astăzi. Enumerarea lor nici nu mai e necesară. Trebuie doar să devenim conștienți că avantajele nu sunt lipsite de primejdii. Iar acestea din urmă trebuie cunoscute mai bine. Democrația nu asigură în mod automat libertatea cetățenilor. Puterea încearcă întotdeauna să intre pe teritoriul individului. Este datoria lui să-și păzească drepturile. A venit timpul să răspundem la întrebarea dacă în numele libertății informației trebuie să cedăm părți ale libertății noastre. Unele care nu ne afectează profund. Mici agasări, cum ar fi aceea că, pe baza cărții de credit cu care-ți plătești alimentele, magazinul și corporațiile care-i furnizează marfa ajung să-ți cunoască preferințele culinare și te bombardează cu reclame pentru produse pentru care știu că ești un cumpărător potențial. Altele cu adevărat importante. Conștiința că tot ceea ce transmiți, mesaje triviale, texte științifice, inclusiv materialul de față este stocat undeva în mari depozite de informație și poate fi folosit în scopuri impure nu poate decât să întrețină anxietăți. Suntem dispuși să facem aceste concesii și să acceptăm ca pe ceva firesc umbra care se întinde peste gândurile noastre?