La cererea Modern Library din Statele Unite, in luna iulie a anului 1998, un grup de profesori si scriitori americani si britanici au facut o lista cu cele mai bune 100 de carti de limba engleza ale acestui secol. Printre cei care au votat s-au numarat criticii americani Arthur Schlesinger Jr. si Daniel Boorstin, prozatoarea britanica A.S. Byatt, alaturi de americanii William Styron si Gore Vidal. Pe primele zece locuri au fost situate in ordine: Ulise de James Joyce, Marele Gatsby de F. Scott Fitzgerald, Portret al artistului in tinerete al aceluiasi James Joyce, Lolita de Vladimir Nabokov, Minunata lume noua de Aldous Huxley, Zgomotul si furia de William Faulkner, Catch-22 de Joseph Heller, Darkness at Noon (|ntuneric la amiaza) de Arthur Koesler, Fii si indragostiti de D.H. Lawrence si Fructele måniei de John Steinbeck. |n total, daca ar fi sa se ia in considerare criterii legate de gen si etnicitate, intre cele o suta de volume au fost reprezentate opt autoare si nici un scriitor de culoare, iar printre cele mai recente aparitii au intrat Ironweed de William Kennedy si Midnightís Children (Copiii de la miezul noptii) de Salman Rushdie1.
Datorita faptului ca a generat numai controverse, aceasta clasificare americano-britanica a fost påna la urma considerata un exercitiu menit sa provoace din nou discutii polemice. S-a comentat ca, daca poate fi gasita o baza statistica pentru a evalua care sunt cei o suta cei mai buni jucatori de baseball ai tuturor timpurilor, nu acelasi lucru se poate face in privinta imaginatiei creative. Analisti mai rautaciosi din The New York Times Book Review au insinuat chiar ca este imposibil sa-l plasezi pe locul I pe James Joyce, cånd probabil nici un membru al distinsului juriu nu a citit din scoarta in scoarta impunatorul sau volum. Pe de alta parte, s-a pus intrebarea cåti din cei inclusi in acest top al operelor ar mai ramåne daca clasificarea ar fi inclus inca de la inceput scriitori ai secolului al nouasprezecelea si cum ar fi aratat, de pilda, un top in care ar fi existat si Huckleberry Finn sau Moby Dick alaturi de Marele Gatsby si Lolita. Apoi s-a remarcat ca eurocentrismul a primat asupra etnocentrismului in materie de norma literara. Din alt punct de vedere, s-a luat in discutie prezenta unui singur autor cu mai multe opere, in detrimentul includerii altora, in ideea exprimata de Arthur Schlesinger ca, daca Henry James a scris douazeci de capodopere la rånd, fiecare ar trebui sa-si pastreze eligibilitatea de a intra in acest top. Ca rezultat al votului democratic in care fiecare a trebuit sa renunte la carti care i se pareau capodopere, dar pe care ceilalti nu le citisera, juriul a creat påna la urma o alta lista de Žsuspecti de serviciuª. |ntreaga chestiune a demonstrat ca incercarea, intens mediatizata, nu a facut decåt sa focalizeze din nou luminile rampei asupra unei alte clasificari si unei alte garzi de onoare a criticilor angajati in Žbatalia canonicaª.
Pentru a folosi o definitie in uz, canonul exprima acele opere sau autori pe care establishment-ul literar ii considera in baza unui consens relativ ca Žmajoriª, o lista general acceptata de carti esentiale cu autoritate culturala. Acestea sunt considerate fundamentale pentru cultura occidentala, in ideea ca o societate poate progresa numai daca isi cultiva traditia. Traditional, o creatie canonica intruchipeaza reincarnarea estetica a unei esente universale ce suporta efectele unui cåmp operational de forta; cel al regizarii simbolice prin care literatura se justifica in fata cititorilor (vezi Virgil Nemoianu; Royal Robert editori The Hospitable Canon. Essays on Literary Play, Scholarly Choice, and Popular Pressures, p. 228).
Chiar si reputatia scriitorilor azi canonici a suferit fluctuatii de-a lungul vremii din multe motive complexe. Cenzura a facut ravagii in Statele Unite in diverse perioade, daca ar fi sa luam in consideratie numai acele carti acuzate de obscenitate, ridicate apoi la rang de capodopere. Ulise de James Joyce, pe locul I in clasificarea din 1998, a constituit subiect de amenda contraventionala pentru editorii de la The Little Review din New York unde aparea in foileton, iar apoi a fost interzis in Statele Unite mai multi ani, circulånd numai clandestin, in situatia in care orice copie gasita avea soarta Žmedievalaª de a fi arsa. America avea deja o istorie in acest domeniu, avånd in vedere ca Fire de iarba a lui Walt Whitman a fost intens criticata, iar autorul concediat in 1865 din postul sau de la Ministerul de Interne pentru ca scrisese Žo carte indecentaª. Au urmat apoi binecunoscutele Žcazuriª Henry Miller sau Vladimir Nabokov.
What we have loved
Others will love, and we will teach them how.
(Tot ce-am iubit
{i altii vor iubi ii vom invata noi cum)
(William Wordsworth)
|n epoca actuala, desi pentru unii critici canonul este un factor pozitiv, rezistent la schimbari, pentru altii nu apare decåt ca o structura ideala de cuvinte, mutabila si inselatoare:
«Dezbaterea asupra canonului literar nu este o chestiune de terminologie ñ o noua modalitate de abordare a textelor vechi. Pentru ca, in centrul sau, canonul literar este un construct, ca un text istoric, care exprima ce citeste o societate din trecutul sau ca important pentru viitor» (vezi Paul Lauter, Canons and Context, p. 94).
Din acest unghi, o Ždialectica a validariiª (ibid. p. 95) devine operationala de cåte ori este vorba despre stabilirea unui canon literar: cu alte cuvinte, constructe istorice dau importanta unui corpus de texte, in timp ce greutatea atribuita acelor texte sustine chiar credibilitatea versiunilor istoriei mostenite oficial. |n acest punct al argumentatiei, se ridica intrebarea: cum devine o opera clasica in sens canonic? |n opinia lui Paul Zarifopol in Pentru arta literara (1926), clasicii erau o trebuinta estetica, o proptea folositoare pentru opinii, fiindca, spunea el, omului ii vine comod sa traiasca autoritativ. Fie ca e vorba de prioritati de lectura (Žun canon devine un canon doar pentru ca nu poti citi totulª, vezi Arthur M. Schlesinger Jr. The Disuniting of America Reflections on a Multicultural Society, p. 126), de Žstranietatea, originalitatea inasimilabilaª (vezi Harold Bloom «Preface and Prelude» in The Western Canon. The Books and Schools of the Age, p. 7) sau de Žvaloarea inspirationalaª a unor opere (vezi Richard Rorty, Achieving Our Country. Leftist Thought in the Twentieth-Century America, p. 124), pentru multi cititori si critici unele opere sunt Žmariª pur si simplu.
Selectia si pastrarea textelor functioneaza activ in background-ul institutiei literare, pentru ca majoritatea criticilor, interpretilor si istoricilor literari sunt preocupati de afirmarea si pastrarea sensului canonic. Aparatorii canonului traditional in Statele Unite si aiurea se bazeaza pe valoarea intrinseca a operelor canonice, indiferent de cum poate fi conceptualizata si explicata aceasta. Pentru ei, canonul traditional se bazeaza pe cel putin trei functii culturale competitive: Ž1. institutionalizeaza forta de idealizare; 2. provoaca, in sensul de acceptare a anumitor criterii de reprezentativitate in momentul identificarii cu anumite comunitati; 3. are capacitatea de a focaliza acele discutii despre sensul politicii care altfel nu se pot purta, daca cineva nu doreste altceva decåt sa demistifice credintele dominante si sa se opuna partilor bune ale culturiiª (vezi Ch. Altieri, Canons and Consequences. Reflexions on the Ethical Force of Imaginative Ideals, p. 21).
Criticul american Harold Bloom, considerat depasit in multe departamente de Studii Americane, aduce argumente in plus in favoarea autonomiei esteticului. Pentru el, in ciuda politicilor multiculturale, canonul occidental reprezinta arta culturala a memoriei, iar lectura scriitorilor Žclasiciª, douazeci si sase in opinia sa, dupa cum se poate citi in volumul de curånd tradus in limba romåna, un exercitiu de imbogatire a sinelui:
«|n canon se poate patrunde doar prin forta estetica, in principal construita dintr-un amalgam de stapånire a limbajului figurativ, originalitate, putere cognitiva, cunoastere si exuberanta in stil».
Motivatia existentei acestui canon, care nu ar exista fara Shakespeare, este in ciuda idealismului sau nelimitat, exact aceea de a impune limite, de a stabili un standard de masura, Žo autoritate esteticaª, nu politica si nici morala; Bloom se opune criticilor multiculturalisti din Ž{coala Resentimentuluiª ce nu fac decåt sa puna laolalta ratiuni de alt tip in aprecierea literaturii, pentru a-si afirma Žpresupusele (dar inexistentele) lor programe de reforma sociala».
Cumva surprinzator, de curånd, Richard Rorty s-a declarat in sprijinul demonstratiei lui Harold Bloom, dar inlocuind formula acestuia de Ž{coala a Resentimentuluiª cu aceea de Žatotcunostintaª (knowingness). El si-a construit argumentul impotriva lui Frederic Jameson, pentru care noua ordine sociala a epocii postindustriale si postindividualiste nu mai are nevoie de Žgenii, profeti, Mari Scriitori si demiurgi». Facånd o paralela intre evolutia filosofiei si cea a literaturii, Rorty avertizeaza in 1998 asupra pericolului Žuscaciuniiª, de care vorbea cåndva si Iris Murdoch intr-un eseu omonim, datorita extinderii studiilor culturale, extindere similara in planul filosofiei, in opinia sa, cu aceea a pozitivismului logic. Acesta din urma nu a facut decåt sa vaduveasca disciplina sa de romantism si inspiratie, lasåndu-i doar competenta profesionala si sofisticarea intelectuala. Privind textele ca produse ale mecanismului productiei culturale, adeptii Žatotcunoasteriiª textului literar nu mai pot fi inspirati, pierzånd aceasta dimensiune pretioasa a entuziasmului fata de opera. Pe de alta parte, Rorty isi nuanteaza ideea, aparåndu-se de o posibila acuza de esentializare platonica in epoca postmoderna:
«Sunt de acord ca e cel mai bine sa renuntam la aceste premise platonice. Dar cånd o facem, nu trebuie sa renuntam si la speranta impartasita de Bloom si Matthew Arnold intr-o religie a literaturii, in care operele imaginatiei seculare inlocuiesc Scriptura ca principala sursa de inspiratie si speranta pentru fiecare noua generatie. Ar trebui sa acceptam cu bucurie ca toate canoanele sunt temporare si marcajele inlocuibile. Dar aceasta nu trebuie sa ne faca sa renuntam la ideea de maretie. Ar trebui sa consideram ca marile opere literare sunt mari pentru ca au inspirat multi cititori, nu ca au inspirat multi cititori pentru ca sunt mari».
Combinånd o subtila estetica a receptarii ad-hoc cu o reintoarcere la valori traditionale mai putin de asteptat de la autorul Žcontingentelor valoriiª, Richard Rorty se inscrie mai recent in seria nostalgicilor.
Canon si interpretare
ŽNici un critic nu este un Prospero ermetic exercitåndu-si magia alba asupra unei insule vrajite.ª (Harold Bloom).
Din alt unghi, strategiile interpretative care tin de scopuri ale prezentului ne ajuta sa apropiem trecutul. |n opinia Barbarei Herrnstein Smith, toate judecatile de valoare neconditionate trebuie interpretate ca observatii si estimari facute de un vorbitor despre un obiect intr-un set de conditii date (vezi Contingencies of Value, p. 45). Altfel spus, nu exista proprietati universal-valabile, ci numai functii dezirabile pe care textele literare, ca orice altceva, le actualizeaza, modificabile in functie de evolutiile in societate. Aceste observatii se leaga de competenta arogata de anumite grupuri. |n atare conditii, canonul traditional se justifica in postura unui privilegiu social exercitat de elitele cognitive, care isi exerseaza competentele pe o gama larga de coduri culturale. Dihotomia dintre analiza politica si cea intelectuala facuta de unii universitari americani, cum ar fi filosoful John Searle, pretinde ca in mod traditional, canoanele au un monopol pozitiv asupra termenului Žintelectualª, iar renuntarea la canoane ar fi o operatiune eminamente politica, cu consecinte grave asupra integritatii intelectuale, deci canonice.
Luånd insa in calcul inevitabila discrepanta dintre un presupus sens textual si interpretarea care face acest sens explicit, se deschide aici un spatiu care poate fi umplut cu conceptele normative ale fiecarui critic in parte. Acest fapt a fost analizat in vremea din urma din perspectiva implicatiilor sale ideologice, sensul fiind relationat cu comunitati interpretative contingente, dupa cum le numeste Susan Sontag. |n atare perspectiva, reactia cititorului nu este creata de sens, ci este sensul insusi, iar textul, cititorul si autorul sunt subsumati interpretarii (vezi Stanley, Fish. Thereís No Thing Such as Free Speech and Itís a Good Thing, Too, p. 45).
Se pot particulariza in acest punct cåteva abordari critice generice la adresa canonului traditional. Primul tip de critica ataca asocierea canonului cu sensul canonic, cu alte cuvinte chiar principiul estetic al imanentei sau Žperfectiuniiª textului. Pentru deconstructivism, de pilda, textul este etern instabil si sensul, cåndva canonic si determinat, acum indecidabil. Ca premisa, ideile si cuvintele nu sunt clare si definite, ci prinse intr-un lant continuu de semnificanti. De aici, poststructuralismul se declara impotriva notiunilor si principiilor fixe, ca si a ierarhiei sensurilor, toate fiind construite pe terenul nisipurilor miscatoare ale limbajului. Citind astfel in raspar, against the grain, criticii poststructuralisti iau in discutie lecturile anterioare, dezvaluie strategiile si tacerile textului, destabilizånd sensul canonic.
Un exemplu de text poststructuralist pe taråm american este cartea scrisa de Jane Tompkins, Sensational Designs: The Cultural Work of American Fiction, 1790ñ1865 (Proiecte senzationale Opera Culturala a Prozei americane 17901865). Pornind de la experienta sa personala de a-l fi descoperit pe James Fenimore Cooper de-abia dupa terminarea facultatii, autoarea reconsidera canonului standard al literaturii americane din secolul al XIX-lea, folosindu-se si de instrumentarul teoretic al feminismului si al criticii de tip reader-response. |n opinia sa, operele scrise de Emerson, Thoreau, Melville, Poe si Whitman fac parte dintr-o structura construita pe baze elitiste si pe principii exclusiviste, care nu ia in considerare o intreaga traditie a romanelor sentimentale. Tompkins considera ca literatura populara scrisa in special de femei trebuie inclusa in acest canon, fiindca grupurile excluse au, la råndul lor, dreptul de a fi reprezentate in tabloul pe care America si-l face singur.
A doua modalitate de a pune sub semnul intrebarii canonul traditional este cea de a-l extinde, cu efectul de slabire a valorii sale de norma, de exemplaritate. O data destabilizata bariera inalt/trivial, se pot include in discutie genuri si texte påna acum ne-canonice, cum ar fi para-literatura, analizate potrivit acelorasi scheme interpretative. De pilda, studiile culturale sunt un spatiu academic deschis tuturor discursurilor marginale/minoritare, promovånd anti-hegemonismul si Žpopulismulª cultural. Dupa cum comenta ironic Geoffrey Hartman intr-un eseu dedicat culturii populare:
«Granitele cåndva pazite cu atåta snobism dintre arta inalta si orice altceva ñ jurnalism, proza detectivista, science-fiction, soap operas, film, scrisori ñ sunt traversate cu usurinta, desi nu au incetat sa existe, ci il båntuie pe criticul scrupulos in forme mai subtile, uneori implicite».
Reevaluarea genurilor reflecta schimbarile in practica auctoriala si in gustul public. Se pot da aici ca exemple Žimitatiileª lui Robert Lowell (care sterg distinctia dintre text si traducerea lui), romanul nonfictional al lui Truman Capote, cel Žtruelifeª al lui Norman Mailer, persoanele reale puse in aceeasi rama cu personajele inventate ca in ŽForrest Gumpª din cartile lui E.L. Doctorow sau memoriile lui Lilian Hellman (in care amintirea si dorinta se contopesc). Linia dintre diverse ordini ale discursului devine astfel precara, iar deviatia devine norma, cånd nici un tabu nu mai pare pregatit sa supravietuiasca prea mult.
Noua Critica a anilor treizeci si patruzeci, critica mitica articulata de Northrop Frye sau scoala neo-aristoteliana a lui R.S. Crane si Richard McKeod au contribuit toate la analiza textelor literare. Studiile culturale includ o serie de texte care ies din sfera literarului, prin urmare ideea de literatura, cu tot ce includea si excludea, a fost pusa sub semnul intrebarii, iar categoria de texte de studiu largita. La ora actuala, un critic poate inca sa analizeze Paradisul pierdut al lui Milton sau Moby-Dick al lui Herman Melville, dar isi poate la fel de bine focaliza atentia asupra unui show TV, un videoclip rock, un calup publicitar, un film sau un icon al culturii populare cum este Madonna. La fel de bine, se poate merge la o conferinta populata cu profesori de literatura engleza, care nici unul nu lucreaza pe o tema literara. De altfel, incercånd sa impace lucrurile, un autor ponderat ca Virgil Nemoianu considera canonicitatea o negociere ludica intre axiologia savanta si receptivitatea democratica.
Pe de alta parte, literatura poate fi studiata interdisciplinar, sub directa influenta a modurilor de intelegere si schematizare ale altor discipline, cum ar fi principiul incertitudinii al lui Heisenberg si teoria haosului ordonat a lui Ilya Prigogine din fizica, teoria ordinii haotice de Per Bak si Van Hoch din economie. Canonul devine irelevant in situatia respectiva, in care literatura insasi nu mai exista decåt prin contaminare cu alte discipline.
Pe masura ce studiile de teorie si istorie literara au devenit din ce in ce mai interesate de implicatiile ideologice si institutionale ale diferentei dintre autori Žmajoriª si Žminoriª, focurile de artificii lansate la sarbatorile anti-canonice ale ultimelor decenii au evidentiat mai mult ca oricånd intrebarea: Žce face literatura canonica, pentru ca sa mai merite sa fie citita?ª Axioma persistentei supratemporale a anumitor opere a inceput sa se clatine serios in epoca din urma, suspicioasa in privinta idealizarilor si marcata de un relativism cultural pe scara larga. Atitudinea anti-canonica, amendånd adesea eurocentrismul, s-a accentuat, avånd in vedere deschiderea progresiva a interesului initial, exclusiv educativ, al problemei, catre sfera social-politica (vezi Nemoianu, op. cit. p. 217). Istoria canonului literar traditional este demitizata si denuntata in departamentele universitare de Studii Americane ca un fel de conspiratie tacita, o incercare deliberata de a reprima scrierile celor care nu corespund unui grup social sau politic dominant sau care nu exprima Žideologiaª acelui grup dominant. Prin urmare, ideologia sta la intersectia dintre literar si istoric, mediind intre canon si context (vezi Sacvan Bercovitch, The Rites of Assent: Transformations in the Symbolic Construction of American, p. 354).
Astfel, dincolo de extindere si de repudierea de pe principii non-elitiste si eclectice a distinctiilor dintre cultura inalta si cea joasa, ambele considerate arbitrare in epoca postmoderna, se mai poate vorbi despre un fenomen: pluralizarea canonica prin stabilirea de canoane paralele ale grupurilor minoritare. Canonul fix al operelor majore este combatut de o serie de studii literare care iau in discutie toata varietatea comportamentului sexual, teoriile feministe si multiculturalismul. Cum afirma Anerette Kolodny:
«Este un moment propice pentru a rescrie istoria literara a Statelor Unite. Doua decenii de analiza si critica fara precedent au excavat pentru a reconsidera autori pierduti, au stabilit traditii literare de care nu stiam si au ridicat intrebari serioase despre chiar procesul prin care canonizam, valorizam si selectam textele memorabile. |n contextul tuturor informatiilor noi despre productiile literare ale femeilor, negrilor, nativilor americani, minoritatilor etnice si homosexuale; si al noilor modalitati de a analiza proza populara, genurile non-canonice si scrierile celor din clasa muncitoare, toate istoriile literare anterioare devin partiale, inadecvate si datate».
Desi pentru unii critici, aceasta reificare a minoritarului apare ca un lucru pernicios, pentru Annette Kolodny, incercarile de extindere supla a canonului actual se resimt ca lupta lui Iacob cu ingerul, pentru ca, spune ea, exista o stare de spirit nationala care cere rescrierea trecutului literar al Statelor Unite. O istorie care ar imbratisa si nu ar pune intre paranteze toate mastile, toate distinctiile importante dintr-o istorie care astfel ar permite Žsa ne aducem aminte mai mult si nu mai putin din mostenirea noastra complexaª. Vorbind despre noul proiect al istoriei literaturii Statelor Unite in mai multe volume condus la Cambridge University Press de Sacvan Bercovitch, ea afirma ca noua istorie va trebui sa combata puterea canoanelor precedente si tesaturile istorice mostenite. Succesul unui astfel de proiect se va masura: «nu prin finalitate sau capacitatea de a oferi informatii si aptitudini cognitive care permit cititorilor sa aprecieze o varietate mai mare de texte decåt cele care intra acum in canonul standard. O alta generatie, motivata de imperativele sale istorice unice, va dori oricum sa reinventeze istoria literara pe cont propriu.»
Canonul privit ca insitutie este, ca oricare alta institutie, bazat pe relatii de putere, care sunt obnubilate la nivelul discursului. Canonul traditional ar cuprinde astfel de-a lungul unei singure axe acele opere care se potrivesc principiilor puterii culturale si acelea care promit sa se elibereze sau sa reziste hegemoniei culturale. Istoria cercetarii literare apare ca istoria unor persoane care si-au impus vointa asupra celor care nu aveau acces la putere, canonul este privit ca un construct normativ al imaginatiei institutionalizate, iar acum este vremea acestora din urma sa aiba Ždrept de votª:
«Ce face ca un set de strategii de perceptie sau conventii literare sa primeze asupra altora? Daca lumea este un produs al interpretarii, atunci cine sau ce determina ce sistem interpretativ va prevala?» (vezi Tompkins, op. cit., 226).
Critici ca Annette Kolodny detecteaza astfel, dincolo de presupusa obiectivitate a judecatilor de valoare, o agenda politica ñ excluderea anumitor grupuri de la a fi reprezentate in canonul literar. Din punctul sau de vedere, nu trebuie renuntat la canon, ci trebuie eclipsata forma si structura particulara a canonului care reifica sensul masculin al importantei literaturii. Criticii formarii canonice si-au bazat cazul pe faptul indiscutabil, de altfel, ca, daca ar fi sa aruncam o privire asupra intregii liste de autori europeni Žmajoriª ñ canonul nostru mostenit ñ nu vom gasi decåt cåteva femei si chiar si mai putini autori care nu sunt albi sau care apartin claselor sociale dezavantajate. Cum se poate defini acest proces de excludere?
«Profesorii radicali denunta canonul ca instrument al opresiunii europene, care pune in aplicare hegemonia rasei albe, a sexului masculin si a clasei capitaliste, menite sa rescrie trecutul si sa construiasca prezentul din perspectiva celor privilegiati si puternici» (vezi Schlesinger, op. cit., p. 125).
Canonul este astfel reinterpretat, punåndu-se accentul pe studiul minoritatilor. |n aceasta lumina, identificarea cu Celalalt nu presupune localizarea geografica in acel spatiu, ci un nou potential scriitoricesc de Ždecolonizare a mintiiª, in termenii ultimului roman al scriitorului african Ngugi. Discursul vestic trebuie sa renunte la autofocalizare si la Žminorizareaª (minoritize) majoritatii si sa ajunga sa vada lumea asa cum este. Desi din toate aceste perspective canonul apare ca o conspiratie statica a hegemonismului alb vest-european nimic nu se schimba mai regulat decåt un canon literar, iar cea mai buna dovada sunt chiar Statele Unite unde vocile protestatare nu vor sa schimbe decåt o Žveche bandaª cu alta noua (vezi Schlesinger, p. op. cit., p.126).
Datorita influentei practicilor institutionale in formarea canonului, batalia dintre aparatorii si adversarii acestuia se poarta cu precadere in spatiul academic, in jurnalele educationale si la intålnirile comitetelor care stabilesc programele de invatamånt din universitati. Adesea, profesorii ofera textele acceptabile si elimina includerile Žincorecteª, iar studentii actioneaza ca un alt corp de cenzura, la råndul lor, acceptånd aceste limitari, reafirmåndu-le in lucrarile lor si mai departe. Pe de alta parte, fiecare analizeaza textele nu numai potrivit competentelor, ci si potrivit intereselor sale specifice. Cei pentru care economicul reprezinta baza societatii vor admira competitia economica din Caracatita de Frank Norris sau din Fructele måniei mai mult decåt dramele morale din Litera stacojie si Aripile porumbitei. O lista de carti ale unui profesor, a carui preocupare majora este sa le suscite studentilor interesul pentru lectura, poate sa nu aiba prea multe in comun cu o selectie alcatuita de un alt profesor care foloseste textele literare pentru a-si instrui studentii in legatura cu evenimente istorice.
Programa scolara clasica era conceputa nu drept o chestiune de alegere, ci una imperativa. Privind in urma, in Statele Unite, Western Review avertiza Universitatea Transylvania din Kentucky la 1820 ca, daca greaca si latina nu s-ar mai preda la universitate, iar studierea lui Cicero, Demostene, Homer si Virgiliu ar fi considerata inutila, atunci Žumanitatea s-ar prabusi intr-o barbarie absoluta, iar intunecarea intristatoare a mintii ar spori påna la universalizareª (vezi Lawrence W. Levine, The Opening of the American Mind, p. 39). |n vremea din urma, «educatia bazata pe Iliada, Biblia, Platon si Shakespeare ramåne, intr-o forma usor exagerata, idealul nostru, desi relevanta acestor monumente culturale este destul de departe de viata reala» (vezi Harold Bloom, op. cit., p. 30).
Un alt argument de acest tip, etichetat drept conservator, este acela adus de Allan Bloom (The Closing of the American Mind). Pentru Bloom, educatia umanista liberala nu trebuie sa ofere studentilor o intelegere a traditiei ñ prin urmare legitimånd continuitatea institutiilor culturale, sociale si politice ñ, ci trebuie sa afirme superioritatea sistemului de valori occidental european asupra valorilor altor culturi, pe motiv ca numai in acest sistem de valori pot fi gasite idealurile de Žtolerantaª si Žumanitateª care permit deschiderea catre alte culturi.
Prin acest argument aparent paradoxal, Bloom considera ca educatia liberala ar trebui, in numele deschiderii, sa serveasca pe post de functie afirmativa pentru un set inchis, consacrat, de valori. Punctul de vedere opus afirma ca rolul disciplinelor umaniste in cadrul educatiei liberale ar trebui sa fie unul exclusiv critic. Din moment ce disciplinele umaniste transmit intr-adevar un set de valori culturale, aceste valori nu ar trebui sa fie stele polare, si nici acceptate fara a fi analizate. Asa se intåmpla programatic intr-o cultura a pluralitatii, dinamica si deschisa, ca aceea a Statelor Unite.