cu GEO BOGZA Să stai şi să vorbeşti în faţa unui ou găurit şi de metal

Petru Cârdu: „Eu sunt un creier care gândeşte şi o mână care scrie“, mi-aţi spus acum trei ani.
Geo Bogza: Lucrul ăsta l-am spus de mai multe ori în viaţa mea, de câte ori mi s-a cerut să mă transform în spectacol, să apar pe scenă, să apar la televiziune, să vorbesc în faţa microfonului. Vreu să spun, dragul meu Cârdu, că toate textele pe care le-am scris n-au putut să iasă din capul meu decât în clipa în care stiloul pe care-l aveam în mână simţea hârtia albă sub ascuţişul lui. Altminteri, nu gândeam şi e o mare deosebire între ceea ce gândesc şi elaborez în tăcere şi ceea ce pot să pălăvrăgesc între oameni şi acum, în faţa unui microfon. Ceea ce facem noi nu are o esenţă, nu are o substanţă, dar poate să fie un spectacol sonor cu caracteristicile spectacolelor.

P.C.: „Şi viaţa este un spectacol. Viaţa mea s-a desfăşurat în afara vieţii literare“ — mi-a spus tot Geo Bogza.
G.B.: Nu în afara vieţii literare. Adică, nu s-a desfăşurat în viaţa literară. S-a desfăşurat separat, în mine însumi, sau între mine şi prietenii mei; viaţa mea ca persoană fizică. Scriind şi publicând, fără îndoială, am fost una din prezenţele cele mai vii ale literaturii române, începând de prin anii 1930. Dar eu nu am luat parte la niciun festival literar, la nici un cenaclu, la nicio masă rotundă, la nimic din ceea ce scriitorii făceau din fiinţa lor fizică spre a-şi susţine, spre a-şi impune creaţia. EU am scris, redactorii au venit, din o sută care cereau, primeau trei, iar ceilalţi — nu, şi aşa s-a-ntâmplat.

P.C.: În 1947, Breton spunea că adevărata capitală a poeziei s-a mutat la Bucureşti.
G.B.: Breton era un om generos, dar s-ar fi putut să aibă şi dreptate în ceea ce a spus. În acel moment, ultimul val de suprarealişti, în rândul cărora se numărau Paul Păun, Gherasim Luca, D. Trost şi, puţin, tot cu ei, Virgil Teodorescu şi Gellu Naum, era foarte activ în Bucureşti. Ei erau prietenii mei de dinainte de război, îi iubeam foarte mult, mai ales pe Paul Păun, care scria şi poezii şi făcea şi desene cu substrat freudian. Majoritatea desenelor lui erau bucle de păr de femei atârnând în toate felurile. Ce nu mi-a plăcut la ei, e că hotărau ca istoria lumii, ca viaţa omenirii să se desfăşoare după legile, după aspiraţiile suprarealismului. Mi s-a părut puţin exagerat, că vor mult prea mult de la istorie. Şi atunci, i-am privit, aşa, cu un zâmbet îngăduitor, dar continuând să-i iubesc şi să-i admir foarte mult. Da, fără îndoială, suprarealismul nu poate pretinde la guvernarea lumii, deşi, dacă ar guverna-o, poate ar guverna-o mai bine decât mulţi dintre cei care o guvernează şi care-s de meserie guvernatori.

P.C.: Dacă D-voastră, Geo Bogza, cum ar spune prietenul nostru Nichita Stănescu, ar trebui să vă faceţi autoportretul cu creionul pe hârtie, să scrieţi zece rânduri pentru enciclopedia iugoslavă, ce aţi spune?
G.B.: O, n-aş putea să vorbesc serios. Atunci aş spune: îi plăcea să meargă pe bicicletă; a iubit foarte mult femei; este jignit de tot ceea ce degradează omul; speră că proştii au să dispară odată, totuşi, de pe pământ împreună cu ploşniţele şi cu ţânţarii.

P.C.: Ce-aţi visat azi-dimineaţă la ora 4 şi un sfert?
G.B.: Un lucru îngrozitor. Mă apucase cineva de amândouă mâinile şi mă târa undeva spre necunoscut şi am ţipat. Mi se întâmplă uneori să visez lucruri urâte şi să vorbesc în somn. Adeseori ţin discursuri, lungi discursuri. Soţia mea, care a venit cu mine la Novi Sad, mi-a spus că a trecut pe lângă mine pe la patru dimineaţa. Ea dormea într-altă cameră şi a regretat că n-a avut un microfon, pentru că alcătuiam nişte fraze pe care le rosteam dormind. Mi-am adus aminte că ţinusem un discurs în vis. De obicei visez dictatori şi strig la ei. Asta este. Am visat mereu dictatori care erau la putere în momentul respectiv şi m-am certat mult cu ei în somn, mai mult decât în realitate.

P.C.: Ţineţi un jurnal al viselor?
G.B.: Un jurnal, nu. Dar, de multă vreme, unele vise pe care nu le uitam în clipa în care mă trezeam, le treceam pe un caiet; uneori, la trei noaptea, alteori la cinci, şi aceste caiete există. Dacă o dată o să le regăsesc, o să public din ele. De altfel, am şi publicat unul dintre aceste vise. Unul foarte bizar. Pot să ţi-l spun? Eram în gara Ploieşti, Ploieşti-Sud, gara copilăriei mele. Urma să plec în Brazilia cu un tren, dar am plecat în faţa locomotivei. Şi eu mergeam şi locomotiva mergea după mine cu trenul. La un moment dat am ajuns în Brazilia şi m-am aflat într-un hangar mare, şi locomotiva era o vacă, căzută jos, cu gâtul tăiat. Curgea sânge din gâtul ei, şi eu spuneam: Aicea sunt în Brazilia! Şi alte lucruri de felul acesta.

P.C.: „Du-te la Bogza, dar să nu spuni la nimeni că ai fost la el.“ De ce oare?
G.B.: Asta ţi-am spus eu dumitale? Da’ cine a spus „du-te?“ Eu puteam spune „vino“. Nu-nţeleg.

P.C.: Poate doriţi să-mi puneţi o întrebare pe care nu v-am pus-o?
G.B.: De ce te cheamă Cârdu?

P.C.: Nu te lua în cârd cu cârdul.
G.B.: Foarte bine. Deci eşti un cârd care nu se ia în cârd cu Cârdu. Excelent răspuns. […]

Share This Post