ELISABETA LASCONI – Doua Otilii si un singur arhetip

O coincidenta juxtapune in anul 1999 doua aniversari: una de maxima importanta in literatura germana si universala – 250 de ani de la nasterea lui Goethe, alta foarte importanta pentru literatura romåna si universala – 100 de ani de la nasterea lui George Calinescu. Aceasta ar fi doar o coincidenta…

I se adauga insa o conexiune stranie: Goethe se naste in 28 august 1749, in primele zile din zodia Fecioarei, al doilea semn zodiacal al lui Mercur, care se manifesta intr-un registru pamåntesc, mai coboråt. Calinescu se naste in 19 iunie 1899, spre sfårsitul zodiei Gemenilor, primul semn zodiacal al lui Mercur, ce corespunde cu aspectul aerian al mesagerului zeilor. Sa retinem deci dubla afinitate a celor doi scriitori cu Mercur, cel cu aripi la picioare si purtånd ca emblema caduceul…

Asocierea prinde consistenta daca ne amintim cum isi deschide Goethe autobiografia cuprinsa in Poezie si adevar cu o pagina ce descrie scrupulos pozitia constelatiilor si a semnelor zodiacale sub care s-a nascut: «Am venit pe lume la Frankfurt pe Main in ziua de 28 august 1749, o data cu a douasprezecea bataie a clopotului de amiaza. Constelatia era fericita: Soarele la zenit statea sub semnul Fecioarei, Jupiter si Venus il priveau prietenos, Mercur fara impotrivire; Saturn si Marte erau nepasatori; numai Luna, era tocmai plina, isi exercita puterea reflexului ei cu atåt mai mult, cu cåt ora ei planetara sosise. Din aceasta pricina se impotrivi nasterii mele, care nu s-a putut produce decåt dupa ce aceasta ora a trecut» (J.W. Goethe – Poezie si adevar, I, pag. 7). Iata deci un Goethe fascinat de astrologie, al carui interes il resuscitase preromantismul german.

Putini mai stiu astazi ca revista condusa de George Calinescu Jurnal literar (seria I), revista sobra, elevata, si ca informatie si ca prezentare grafica, avea o rubrica surprinzatoare «Ocultism», semnata Nostradamus, pseudonim ce-l… oculta pe directorul publicatiei – Calinescu insusi. Era o concesie facuta gustului public, dar mai ales o dovada a inclinatiei calinesciene spre magie, metode divinatorii, numerologie etc.

De altfel, scriitorul romån a avut in viata trei momente de cumpana care l-au apropiat de esoterism: la 12 ani traverseaza o acuta criza mistica din care deriva apropierea de tainele de natura oculta si religioasa, caderea psihica de la inceputurile anilor ’30 si apoi, dupa 1940, superstitiile se adåncesc: crede ca talismanul benefic al vietii sale ar fi sotia, iar factorul malefic – ziua de vineri.

Dar legatura cu adevarat profunda intre cei doi scriitori o dezvaluie capodoperele romanesti: Afinitatile elective (1810) si Enigma Otiliei (1938). Separate de o distanta uriasa ca timp al genezei si al publicarii, cele doua romane au in comun neasteptat de multe lucruri. Epica fiecarei carti graviteaza in jurul unui personaj feminin, iar numele sunt identice cu o infima diferenta data de onomastica fiecarei limbi: Ottilia in Afinitatile elective, Otilia in romanul calinescian.

Semnificatia acestui nume conduce la speculatii interesante: e un vechi nume de persoana germanic, cu varianta Odilia, cu hipocoristicele Ota, Tilly. Baza numelui o formeaza vechiul radical din germana de sus Ot-, sau Od-, apropiat de specialisti de vechiul cuvånd germanic Auda – «avere, bogatie».

{i Ottilia goetheana si Otilia calinesciana sunt orfane, sarace si cumva straine intr-un castel/casa in care se afla sub protectia unui tutore (Charlotte, prietena mamei Ottiliei; mos Costache, al doilea sot al mamei Otiliei), ceea ce nu le fereste totusi de posturi delicate sau reactii ostile. {i atunci, averea, bogatia ce o poseda Ottilia/Otilia nu tine de ordinea materiala, ci de o energie sufleteasca neasemuita, de o frumusete si gratie greu de descris si poate de aceea irezistibile.

Eduard a vazut-o pe Ottilia in urma cu un an la intoarcerea din calatorie, intr-o intålnire pregatita abil de Charlotte ca sa-i procure pupilei ei o partida stralucita dar, pastrånd in inima iubirea din prima tinerete pentru Charlotte, reinviind-o, tånara fata nu face nici un fel de impresie asupra lui. Retine doar ca-i draguta si are mai ales ochi frumosi.

Sosirea la castel a Ottiliei, nepregatita in vreun fel de Charlotte, are acum insa un impact atåt de adånc incåt nici macar nu-l constientizeaza. |n dimineata urmatoare a sosirii fetei, intre cei doi soti are loc un dialog scurt, dar plin de semnale:

«– E o fata placuta, amuzanta.

– Amuzanta? Riposta Charlotte cu un zåmbet; dar inca nici n-a deschis gura.

– Asa? raspunde Eduard, parånd a ezita. Ce lucru uimitor!» (Goethe – Opere 5, pag. 265)

|n curånd, atractia exercitata de Ottilia nu mai poate fi ascunsa ori tagaduita, caci este a frumusetii insesi: «|n acest fel, ea deveni pentru cei doi barbati inca de la inceput si apoi din ce in ce mai mult – ca sa spunem lucrurilor pe nume – o adevarata desfatare a ochilor. Caci, daca smaraldul face bine vazului prin culoarea lui minunata, va exercita o oarecare putere tamaduitoare asupra acestui nobil simt, frumusetea omeneasca actioneaza cu o forta mult mai mare asupra simtirii exterioare si launtrice. Acela care o zareste nu poate incerca, sufleteste, nimic rau; el se simte in armonie cu sine insusi si cu lumea» (op.cit, pag. 266).

Similar, in romanul calinescian, Otilia iradiaza in jurul ei farmecul feminitatii ale carei miscari exterioare transpun armonia luntrica: «Otilia il surprinsese de la inceput (pe Felix) si n-ar fi putut spune ce sentimente nutrea fata de dånsa, simtea doar ca are incredere in ea. Fata parea sa aiba optsprezece–nouasprezece ani. Fata maslinie cu nasul mic si ochii foarte albastri, arata si mai copilaroasa intre multele bucle si gulerul de dantela. |nsa in trupul subtire cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, s…t, era o mare libertate de miscari, o stapånire desavårsita de femeie» (G. Calinescu – Enigma Otiliei, pag. 18).

Cele doua Ot(t)ilii par sa intrupeze Frumusetea si Gratia, ca ipostaze desavårsite ale feminitatii insesi. Ele reprezinta Eternul Feminin prin care tot Goethe desemna, la sfårsitul tragediei Faust, atractia care indruma dorinta omului spre o transcendenta. Etern-Femininul, ca dorinta sublimata, calauzeste si inalta. De aceea, la sfårsitul lui Faust, Chorus Mysticus clameaza: Eternul Feminin/ ne trage-n sus.

Aceasta functie a feminitatii se intrezareste la o lectura atenta: si Ottilia si Otilia se afla parca la radacina tuturor lucrurilor, sunt un fel de puls, o inima ale carei batai se propaga asupra celorlalti. Faptul se releva prin jocurile onomastice, exersate abil, cu falsa, daca nu ostentiva inocenta de catre cei doi scriitori, care totusi au putine sanse de a-si disimula eruditia, curiozitatea si ingeniozitatea.

|n Afinitati elective o anume sinonimie onomastica pare sa-i lege pe Ottilia si Eduard. Radacina Ot- a numelui Ottiliei trimite la asocierea cu auda – «avere, bogatie». Eduard, nume de origine anglo-saxon, are la origine un cuvånt compus format din ead – «bogat, bogatie» si weard – «aparator, aparare». Vechea forma Eádward a evoluat paralel cu germanicul continental Adoward, devenit apoi Odward. Ambele forme desemneaza acelasi lucru: aparatorul bogatiei. Deci Ottilia semnifica «bogatie», iar Eduard aparatorul bogatiei. Afinitatea electiva intre cei doi o trada, traducånd-o, consonanta numelor.

Dar Ottilia, al carei nume are ca radacina Ot-, strånge in jurul ei, ca un magnet si alte personaje, captåndu-le prin miezul numelor alcatuit tot din Ot-: capitanul se numeste Otto, ca si Eduard, cum remarca insusi Charlotte, iar copilul nascut de Charlotte primeste acelasi nume, Otto. Mai mult, daca prima parte din Afinitatile elective urmareste evolutia dragostei dintre Eduard si Ottilia, dublata de o atractie erotica dintre Charlotte si capitan, in a doua parte, dupa ce Eduard isi paraseste caminul convins de lipsa de sens a casatoriei cu Charlotte, in prejma Ottiliei apar doi tineri, potentiali indragostiti – asistentul care-i calauzise educatia la pension, arhitectul care decoreaza capela cu picturi. |n fond, Ottilia este cea care le conduce pasii intr-o experienta de cunoastere.

Faptul e mai vizibil in cazul arhitectului. Ottilia, insotind-o pe Charlotte la capela sa vada primele rezultate ale impodobirii lacasului, descopera deja ca artistul a folosit cele invatate de la ea. Mai mult, tånara fata ia pensula si culorile si zugraveste un vesmånt bogat in falduri. Cei doi lucreaza impreuna si dobåndesc mai multa libertate la ultimele imagini care devin tot mai reusite. Ottilia exercita asupra arhitectului o impulsionare spre transcendenta, vizibila si la propriu si la figurat: chipurile zugravite de arhitect capata treptat o insusire invariabila, incep sa semene toate cu Ottilia, incåt datorita unuia, mai izbutit, Ottilia insasi privea in jos din spatiile ceresti figurate prin bolta capelei.

Daca in romanul lui Goethe imbinarile si indragostirile avånd-o drept obiect pe Ottilia creeaza succesiunea, la Calinescu ele apar in simultaneitate. |n jurul enigmaticei Otilii se rotesc in acelasi timp Felix Sima si Leonida Pascalopol, penduleaza in atractii pasagere, interesate ori instinctuale, Stanica Ratiu si Titi Tulea. Aici, de altfel nu functioneaza simultaneitatea sau reteaua onomastica, ci mai degraba o anumita complementaritate a numelor.

Felix, avea initial un sens concret «roditor, fertil, productiv» apoi a capatat sensul de «favorizat de zei» si de aici «fericit». Aparent, iubirea fata de Otilia nu are cum sa-l faca pe Felix … fericit, dar probele la care-l supune fata – a increderii si a loialitatii, a departarii si a apropierii – constituie trepte ale devenirii lui barbatesti påna la atingerea unui stadiu in care si iubirea si fericirea capata alta valoare. |n fond nu sunt simetric antitetice dorul lui Felix in asteptarea Otiliei plecata la Paris si bucuria regasirii fetei, initierea erotica trupeasca infaptuita de Georgeta si refuzul oricarei atingeri carnale in noaptea ultima cånd Otilia se ofera si doarme in patul lui?!

Leonida, prenumele lui Pascalopol, e grecesc si se incadreaza in aceeasi familie cu numele Leon, Leo, consemnate de autorii greci si latini insemnånd leu. Or, in Biblie, leul simbolizeaza puterea lui Dumnezeu, iar in primele secole din era crestina – curajul de a imbratisa noua religie. Transferat in lumea profana a inceputului de secol XX, prenumele Leonida, purtat de Pascalopol, confirma curajul de a se apropia de frumusete, in tot inefabilul ei.

{i ar mai fi de constatat inca o asemanare, cea mai izbitoare, a celor doua Otilii: pasiunea pentru clavecin/pian. |i corespunde pasiunea pentru flaut al lui Eduard si a lui Pascalopol. Este cel mai evident indiciu al transcendentei imprimate eroului de Eternul Feminin caci muzica este sublimarea … sublima a dorintei.

|nclinatia ascunsa dintre Eduard si Ottilia, ca si rolul de calauza al fetei deconspira felul in care cei doi comunica si se unesc prin muzica, prin armonia dintre clavecin si flaut. Ottilia studiase piesa muzicala ca sa si-o insuseasca, dar mai ales ca s-o adapteze felului de a cånta la flaut al lui Eduard.

«„{tia s-o adapteze” nu e expresia justa, caci, daca atårna de indemånarea si libera vointa a Charlottei sa incetineasca aici, sau sa tina mai incolo pasul, de dragul sotului ei, care uneori sovaia, alteori o lua grabit inainte. Ottilia, care auzise sonata cåntata de cåteva ori de cei doi, parea s-o fi studiat in sensul in care o cånta el. |si insusise in asa masura lipsurile lui, incåt din aceasta rezulta iarasi un fel de intreg viu, care, desi nu se misca in tact, suna totusi extrem de placut si de armonios. Compozitorul insusi s-ar fi bucurat sa auda opera lui deformata cu atåta dragoste». (Goethe –Opere 5, pag. 279)

|n universul calinescian, armonizarea muzicala nu mai e posibila. Toate trairile Otiliei le exprima exuberanta, voiosia sau adåncimea muzicii. La pian Otilia este ea insasi, fiinta profunda nu adolescenta cocheta sau zapacita, femeiusca frivola, plina de capricii. Iar Pascalopol pare condamnat la solitudinea flautului. Nicaieri, in nici un pasaj nu transpare fie si o aluzie la un moment in care Otilia sa-i acompanieze la pian flautul… in lumea bugheza a Bucurestiul muzica nu poate reitera miracolul goethean, regasirea unitatii pierdute…

Exista si alta corepondenta intre cele doua romane care sugereaza fiecare potrivirea dintre indragostiti, predestinarea lor, posibilitatea ca pe calea iubirii sa refaca unitatea edenica a cuplului. La Goethe, potrivirea sta sub semnul durerii, la Calinescu sub semnul amintirii, ambele semne sunt insa supraordonate de mitul oglinzii. Eroii lui Goethe sufera de dureri de cap, trecatoare, dar totusi chinuitoare si serioase: la Ottilia, durerea se iveste in partea stånga a capului, iar la Eduard in partea dreapta. Durerea se preschimba intr-o ciudata reflectare a fiintei unuia in celalalt.

|n romanul calinescian, Otilia ii arata lui Felix niste fotografii. Jocul propus de Calinescu are o transparenta suspecta caci include referirea la un rit ramas misterios påna astazi – schimbarea vesmintelor intre cele doua sexe.

«Doamnele tineau cåte o måna pe umerii a doi copii asezati in picioare intre un barbat si o femeie. Erau un baiat si o fata, fiecare sprijinit pe cåte un cerc mare. Felix ii privi nedumerit neghicind bine identitatea lor.

– Ia sa te vad daca esti perspicace! zice Otilia. Care sunt eu si care esti tu?

Felix fu surprins sa nu se recunoasca in baiat, al carui par, de altfel, era dat peste urechi cu ajutorul unei panglici. ~sta esti tu – lamuri Otilia, aratånd pe fata – si asta sunt eu – si puse degetul pe baiat.

|ntr-adevar, fata cu parul lung, cam balai, si cu rochie cu platca garnisita cu dantela avea trasaturile lui, indeosebi nasul drept». (G. Calinescu – Enigma Otiliei, pag. 35)

Fantezia parintilor ca si intentia lor de a-i casatori pe cei doi copii are atingere cu ritul greu de explicat al schimbarii vesmintelor: masura profilactica de a alunga duhurile rele, exorcizarea bolii si a mortii, ori ramasita a androginiei.

Durerile de cap complementare, inversarea sexelor copiilor din fotografie prin schimbarea vesmintelor sunt reflectari ale aceleiasi aspiratii catre unitatea pierduta.

{i, in sfårsit, chiar inceputul si sfårsitul fiecarui roman se ofera speculatiei si interpretarii. Casa lui mos Costache in care patrunde Felix si ajunge sa descopere pe Otilia ca sufletul, inima unei familii duble sau triple (Giurgiuveanu, Tulea, Pascalopol) poarta aceleasi semne ale sfårsitului – degradarea sau moartea – ca natura avånd in centrul ei castelul unde soseste Ottilia goetheana.

Detaliile din infatisarea casei sugereaza la prima vedere decrepitudinea: zidaria este crapata si scorojita in multe locuri, crapaturile dintre fatada casei si trotuar sunt pline de buruieni, grilajul inalt si greu de fier a ruginit si a cazut putin pe spate, usa are lemnul umflat si descleiat de caldura sau ploaie, dar si bubos de vopsea cafenie, un praf stravechi acoperea ochiurile de geam si pe el se vedea urmele picaturilor de ploaie si ale melcilor de casa.

Dar «infernala usa», anticamera de o inaltime considerabila, lumina tulbure venita din tavanul inalt de la o lampa – plina de ciucuri de cristal, sistemul bizar al decoratiei si crapaturile lungi si neregulate ale peretilor, «dadeau incaperii un aer de ruina si raceala». Toate sugereaza o atmosfera malefica si intrarea intr-un spatiu apasator. Impresiile vizuale sunt amplificate sonor intåi de clopotel («un fel de schelalait metalic rasuna de sus ca-n niste spatii mari si goale cu ecou rau»), apoi de scårtåitul apasator, prelung si iritant al scarii de lemn.

Exista un simbol ce patroneaza acest interior, dar si el poarta pecetea artificiului, a degradarii prin imitatie si kitsch: un Hermes din ipsos destul de gratios, o copie dupa un model clasic, dar vopsit detestabil cu vopsea cafenie, tinånd in måna in locul caduceului o lampa cu petrol cu glob de sticla in chipul unui astru, strajuia in vårful scarii de lemn cu doua suisuri laterale ce alcatuia un fel de piramida.

Acest Hermes contrafacut se asociaza cu promisiunea unei evadari, a unui zbor. Nu intåmplator, cånd Felix ridica ochii si priveste spre capatul scarii ca spre un cer deschis, zareste in apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu un cap prelung si tånar de fata, incarcat cu bucle, cazånd påna pe umeri.

{i imaginea casei dar si raspunsul criptic, metafizic al lui mos Costache («Nu-nu-nu stiu… nu-nu sta nimeni aici, nu cunosc») reapar in final. Casa leproasa si innegrita, poarta tinuta cu un lant si curtea toata napadita de scaieti, rozetele gotice prafuite ale ferestrelor, geamurile plesnite de la marea usa gotica, insumate creeaza acelasi efect de casa – mormånt. Rememorarea vechilor vorbe ale lui Mos Costache («Aici nu sta nimeni») sugereaza mai mult: un sarcofag gol caci sufletul casei (Otilia) a evadat de mult.

|n Afinitati elective semnele mortii apar pregnant la inceputul romanului. Eduard alege drumul cel mai scurt de intoarcere spre casa si apuca pe cararea ce trecea prin cimitir si pe care obisnuia s-o evite. El descopera cåt de frumos a impodobit Charlotte acest lacas al doliului. E un elogiu al frumosului contopit cu un cult al mortii:

«Crutånd pe cåt era cu putinta monumentele vechi, ea se pricepuse sa niveleze si sa rånduiasca totul in asa chip, incåt aparea ca un spatiu armonios asupra caruia privirea si imaginatia staruiau cu placere.

Chiar si pietrele cele mai vechi fusesera cinstite cum trebuie. Erau asezate, dupa ani, långa zid, incastrate in el sau fixate in alt fel; insusi soclul inalt al bisericii era imprastiat si decorat cu ele» (Goethe – Opere 5, pag. 241).

E aceeasi biserica unde e depusa la sfårsit racla Ottiliei. Moartea ei seamana mai degraba a somn, iar frumusetea ei persistenta incepe sa atraga multa lume påna cånd atingerea trupului sfintit aduce tamaduiri. Eduard ii urmeaza in curånd si romanul se incheie sub semnuil lui Thanatos, dar si al invierii.

Dar pe parcursul romanului se insinueaza numeroase alte semne ale mortii: platanii ziditi de Eduard chiar in ziua nasterii Ottiliei, florile de aster, moartea batrånului pastor la botezul copilului, inecarea copilului in ape etc.

{i ni se releva in final inca o concordanta: Ottilia goetheana moare dupa ce i s-a adus cufarasul si si-a asezat pe el picioarele intr-o pozitie comoda, pe jumatate culcata. Otilia calinesciana pleaca fara sa stie Felix, luåndu-si cu ea cele doua geamantane. Fiecare dintre fete tinea in cufar/geamantane lucrurile dragi, comorile ei, obiectul devine astfel un echivalent al feminitatii. E de prisos sa explicitam si celalalt izomorfism: plecare – moarte.

Ar fi timpul, deci, sa vedem cine este Ottilia/Otilia. {i edificatoare se arata aici doua marturii din afara literei cartii, doua confesiuni ale autorilor. Goethe relateaza in Poezie si adevar despre pelerinajul facut la Muntele Ottiliei in perioada studiilor sale la Strasbourg, pelerinaj ce i s-a impregnat in memoria sensibila cu cåteva imagini (ruinele unui castel in stil romantic, un izvor) si cu legendele preafrumoasei fete de conte preschimbata in pustnica. Iar in Convorbiri cu Eckermann adauga: fiece rånd din Afinitatile elective a fost scris ca reflex al unor trairi personale.

Marturisirea scriitorului romån e mult mai explicita: «Otilia, in felul celei din carte, traind la orizontul meu solar, nu a existat. Copil fiind am cunoscut in mediul familial o fata cu mult mai in vårsta decåt mine si care imi era ruda. Nimic, de nici un ordin afectiv n-a putut sa se iveasca nici dintr-o parte, nici de alta; nici nu stiam atunci ca exista dragoste. Acea Otilie, caci asa se numea, imi inspira respect pentru ca imi daduse o carte de lectura in limba germana, cu frumoase ilustratii, cred ca urmase si un institut strain. Pe urma a disparut din atentia mea… (…) Nici nu poate fi vorba de vreo revelare spontana a vreunei afectiuni infantile, ci de verificarea unei scheme feminine reclamate de natura sufletului meu. (…)

Dar si mai mult, in planul poematic, Otilia este „eroina mea lirica”, proiectia mea in afara, o imagine lunara si feminina. Flaubertian, as putea spune si eu: „Otilia, c’est moi”, e fondul meu de ingenuitate si copilarie. (…)

Eroina este tipizarea mea, fundamentala, in ipoteza feminina. Otilia este oglinda mea de argint» (Esenta realismului, Contemporanul, 29 ian. 1960, nr. 5/694, pag. 2)

Toate formulele calinesciene subliniate oculteaza cuvåntul esential: Anima. La Jung, Anima este un aspect al inconstientului, personificarea tuturor tendintelor psihologice feminine ale sufletului barbatului (sentimentele si starile vagi, intuitiile profetice, sensibilitatea, receptivitatea la irational, capacitatea de a iubi, sentimentul naturii etc.).

Anima ca aspect feminin al inconstientului colectiv este reprezentata prin numeroase figuri: Afrodita si Atena, Circe si Calypso. Jung a identificat patru trepte ale Animei – Eva, Elena, Maria, Sophia –, de la ipostaza telurica si irationala, la cea total spiritualizata – intelepciunea insasi. |n cazul celor doi scriitori cu personalitate coplesitoare, Ottilia/Otilia reprezinta aspectul feminin al inconstientului personal. Ea are functia de «pazitoare a pragului» ce separa inconstientul de constiinta.

Iar cele doua romane nu sunt altceva decåt explorari temerare si norocoase ale propriului inconstient. Din asemenea expeditii putini s-au intors teferi si mult mai putini pe calea capodoperei. Goethe si Calinescu sunt fericitele exceptii. I-a calauzit oare Hermes cel inaripat si purtånd caduceul, Mercur al carui semn zodiacal le-a tutelat ivirea in lume?

Bibliografie

1. George Calinescu – Enigma Otiliei, Editura Minerva, Bucuresti, 1979

2. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant – Dictionar de simboluri, vol. I–III, Editura Artemis, Bucuresti, 1994–1995

3. J.W. Goethe – Opere 5 – Proza (Suferintele tånarului Wether, Scrisori din Elvetia, Basmul, Afinitatile elective, Nuvela), Editura Univers, Bucuresti, 1987

4. J.W. Goethe – Poezie si adevar, vol. I–III, E.P.L., Bucuresti, 1967

5. Christian Ionescu – Dictionar de onomastica, Editura stiintifica, Bucuresti, 1980

 

Share This Post