Ca să fac acest portret, am răsfoit una dintre frumoasele lui cărţi, Nostalgia sintezei (1984). Frumoasă la propriu (o carte bine alcătuită, cu ilustraţii bogate, cu litera mare pe o foaie lucioasă, pe scurt: un obiect estetic) şi la figurat: frumoasă prin conţinutul ei. Despre ce scrie Dan Hăulică, un intelectual – cum se spune – de rasă, un spirit cu precădere oral, cu o fantezie bogată şi o arie de referinţe vastă – despre ce scrie, zic, omul acesta secret, cu ţinută? Scrie despre Grecia, despre Roma, despre clasicismul chinez, despre Dali şi Turner pe care îl numeşte „un hyperborean Ulisse“ – un spirit, adică, voiajor prin furtunile şi ceţurile nordului – în fine, scrie şi despre românul Horia Damian stabilit la Paris, un sculptor despre care îmi amintesc că Dali a spus că are geniu. Hăulică zice despre el că impune o poetică a obiectului şi că obiectele sale sunt nişte catapetesme secţionate şi, apoi, reordonate, în aşa chip ele pot sugera unitatea mirifică a lumii. Îi cercetează într-o zi ilustraţiile la Ghilgameş şi descoperă surprins, printre „albastrurile coapte, magnific elocvente“, ecouri din frescele româneşti: „un galben de grâne româneşti“. Sunt surprins, la rândul meu, de aceste apropieri, ca şi de altele pe care le face în comentariile sale plastice acest critic cultivat, uşor preţios (dar nu până a strica normalitatea simetriilor), un spirit barochist – mi s-a părut – care dă mereu o nobleţe în plus subiectului pe care îl prezintă, „îl căftăneşte“ – cum ar spune Ion Barbu.
I-am vizitat şi eu lui Horia Damian atelierul din Montparnasse şi am notat impresiile mele în Jurnalul parizian. Compar, acum, notele mele prozaice, rapide, cu însemnările fastuoase, ceremonioase, ale lui Dan Hăulică, menite, parcă, să glorifice un talent şi să descopere în creaţiile lui, cum zice de altfel în articolul la care mă refer, metaforele absolutului. Să reţinem această formulă. Ea defineşte bine, am impresia, spiritul lui Dan Hăulică şi modul lui de a citi obiectul artistic. Caută în el tocmai aceste fatidice metafore ale absolutului, semne, cum zice tot el, din „noaptea albastră a lumilor infinite“… Şi, dacă se străduieşte să caute, le găseşte, trebuie să-şi potrivească stilul, să-i dea înălţime şi fast. Stilul înalt şi fastuos – aşa poate fi numit stilul labirintic, excesiv livresc, matein, încărcat ca o caravană orientală în drum spre Meca, al acestui eminent critic plastic care a păstorit cam două, dacă nu trei generaţii de artişti plastici români.
Gustul lui, dacă îmi dau bine seama, era acela al unui modern vegheat de clasicităţi şi modelul lui, în critica literară şi, în genere, în atitudinea faţă de artă, este G. Călinescu, iar din cultura franceză, Paul Valéry. Pe acesta din urmă îl citează de multe ori când e vorba de spiritul european. Amintesc celor care nu ştiu sau care au uitat că ideea unui clasicism fundamental (un stil deasupra tuturor şcolilor şi stilurilor literare) vine, la G. Călinescu, de la Valéry. Nu ştiu dacă Dan Hăulică s-a revendicat în chip expres de la această tradiţie estetică, dar mie aşa mi se pare când citesc comentariile sale în care culturile se încrucişează şi modernii se odihnesc, în text, la umbra catedralelor medievale…[…]