Grete Tartler – Viitorul Europei

  1. Un continent mediteranean

 

Cei care l-au citit pe  Caragiale – și cine nu l-a citit, fără să rămână pe viață marcat ? –  nu pot decât să devină ironici : asta să fie grija noastră, viitorul Europei; bine că ne-am găsit  și noi să ne dăm „cu părerea”, etc. (Nu  pot să nu deschid o  paranteză asupra definitiv deviatei sintagme „a-și da părerea”, care, din sens contributiv –  ne dăm părerea obștei, o dăruim, să-i fie de bine –  ceea ce înseamnă că  avem încredere în părere,  socotind-o demnă de luat în seamă, insomniile civice având  rost, dar și  în obște, care poate judeca utilitatea părerii – ei bine, din sens contributiv a ajuns să fie folosită chiar și de intelectuali în sens dubitativ : dăm  „cu”   părerea, șase-șase, poartă-n casă, hazardul să trăiască, iar dacă nu  „iese”, atâta pagubă, mai aruncăm un zar,  atâta distracție avem. Urarea „noroc !”, mai folosită decât oricare alta, nu arată oare perpetua  îngrijorare a românului față de jocurile întâmplării ?  Lumea în care pulberile au acoperit deseori claritatea liniilor  a fost obligată să țină seama de hazard. Nu poți decide că urmezi un drum, când peste noapte bate vântul…    „A-și da cu părerea” a devenit o expresie orientală, care  „trage” limba română  către alte zări.)

Nu înseamnă însă că tocmai eu aș vedea în Orient  o lume  definitiv statică, și, prin comparație cu Europa, anacronică. Se  navighează chiar și în Sahara pe Internet. Călătoria prin deșert, descrisă cândva în mod celebru de un traducător ca fiind  bătălia unor corăbii pe mare, datorită polisemantismului  vechilor limbi semite – care permite chiar interpretări întru totul contradictorii – poate fi confundată astăzi cu o navigare pe Internet. Iar Orientul se desfășoară în jurul Europei ca o aur㠖 ce nu poate fi, cât „organismul e în viață”, îndepărtată.

Marile viziuni conturează un  „continent mediteranean” , care va include nu numai actuala Europă, ci și Africa de Nord, Orientul Mijlociu și Asia Centrală (misiunea de a aduce acest din urmă spațiu „la matc㔠ar reveni în primul rând Turciei). S-a vorbit mult despre modelul Europei concentrice – asemănător unui „imperiu” în care axa franco-germană e miezul, influențând statele din jur, cu posibilitatea de a „disciplina” intern-politic statele care doresc să  fie primite în Uniunea Europeană. Așa s-ar crea stabilitatea în Europa.

În cel mai larg cerc se află și Turcia[1], această situație oferindu-i posibilitatea de a se orienta și în altă direcție – spre Orientul Apropiat sau  către noile republici vorbitoare de turcă  din Caucaz și Asia Centrală. Pe lâng㠄scenariul UE”, Turcia ar fi putut  alege un viitor pan-turc[2] (alături de noile republici Azerbaidjan, Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan, Kirgihstan) sau un viitor islamic[3]. Însă Turcia, din 1963 membră NATO și OSCE,  în prezent asociată și la UE, acoperind o suprafață de 770 000 km pătrați – cea mai mare parte pe continentul asiatic  – și având 99% din populație musulmani, nu mai acordă astăzi islamului  rolul principal în conturul identității sale[4], ci spiritului european.

Evident, va curge multă apă pe Dunărea devenită, la propriu, artera Europei, până la  reordonarea acestor lumi (unii, precum sceptic-imperialul Otto von Habsburg, vorbesc de încă 200 de ani – dar Otto von  Habsburg, care a umblat „pe Rennweg, unde încep Balcanii” , are evident ritmuri marcate de lentoarea tradițiilor chesaro-crăiești).

În paralel cu extinderea către Europa Centrală și de Est, Uniunea Europeană a conturat și o politică a sudului: așa-numitul proces Barcelona. Rămas, evident, fără prea mulți susținători, fiindcă ar însemna, prea devreme, înfruntarea provocărilor dinspre Orientul Mijlociu și Africa de Nord – adică  valul de imigranți, fundamentalismul, neînțelegerile teritoriale, securitatea, procesul de pace, problemele economice. Forma ar fi de tratate bilaterale, prin care Uniunea Europeană și țările de la sudul Mediteranei s-ar înțelege să dea aceeași direcție lucrării lor  politice, economice, culturale – ca niște  adevărate coloane care să fixeze nisipurile  instabilității.

Continentul mediteranean, văzut de sus, cu  „aur㔠cu tot, având Alpii ca brâu despărțitor între nord și sud  (la nord, Germania, Olanda, Belgia, insulele britanice, statele nordice, Europa de Est ; la sud, statele mediteraneene, Balcanii, Turcia, Orientul Mijlociu, Africa de Nord) ar avea la mijloc, zic unii – eventual cititorii lui Braudel[5] – ,  Franța, cu o coastă latină și alta în liziera gothă. Desigur  însă că după admiterea Spaniei, Portugaliei și Greciei  în Uniunea Europeană, lucrurile nu mai pot fi  chiar atât de simplu delimitate. Iar revenirea statelor din fosta „paranteză istoric㔠creată de experimentul comunist  a uluit pe mulți prin revelația  că, în ciuda izolării, acestea se dovedesc  mai europene în mentalități decât  cele din sud. Cu alte cuvinte, un român  ar fi mai european decât un italian din Sicilia, de exemplu (sau decât un spaniol –  nu voi ceda tentației de a trece în revistă  influențele arabe în Spania[6]).  Dacă în perioada Războiului Rece marile confruntări se petreceau între est și vest, fără ca bazinul mediteranean să fie în mod necesar luat în seamă, după 1990, confruntarea, dacă se poate spune astfel, s-a  dizolvat între nord și sud, iar deschiderea spațiului est-european a ascuțit în același timp privirea  către Mediterana, percepută  acum ca o regiune  coerentă, de mare interes pentru politica de apărare a noii Europe. În prelungirea  „flancului de est”,  NATO și UE au început să pomenească repede „flancul de sud”. În 1990 a avut loc conferința  Uniunii Europene despre migrație – din nevoia formulării unei politici clare față de Mediterana. Deosebirile  și  nu asemănările între zone au dus la aceasta.

La conferința din 1990, s-a dovedit că sud-europenii erau preocupați mai cu seamă de maghrebini – marocani, tunisieni, algerieni –, Libia fiind exclusă atunci din motive de represalii antiteroriste –,  iar nord-europenii de sud-estul mării (Turcia, Israel, Palestina, Siria, Iordania, Egipt, Liban). Începutul a fost creat de parteneriatul UE-Maroc. Tot în 1990, Spania și Italia au propus o conferință pentru securitate și cooperare în Mediterana (CSCM), ca o paralelă la ceea ce azi se numește OSCE, fiind astfel lansat planul pentru întreaga Mediterană. Teama de a pierde locurile de muncă din cauza imigranților (jumătate din nou-veniții  în Europa provin din zona mediteraneană), de a fi năpădiți de terorism și droguri, nu i-a determinat pe europeni să renunțe. Dimpotrivă, marea piață de desfacere și posibilitățile de a investi au accentuat conturul „continentului mediteranean”. Dacă teze precum cea a lui Huntington[7] avertizau că diferențele dintre civilizații vor duce la ciocniri care să domine politica modială, și islamul era inclus ca o potențială primejdie (Huntington  prevedea un fel de alianță islamic-confucianistă  gata să domine lumea nu  numai din punct de vedere economic, dar și militar și al valorilor spirituale), dacă toate operațiunile militare precum  eliberarea Kuwaitului sau  criza din Irak erau interpretate, la un moment dat, ca lupte ale Occidentului împotriva islamului, interesul european pentru zona mediteraneană a dus la nuanțarea înțelegerii religiei lui Muhammad – nu în ultimul rând datorită numeroșilor  musulmani care trăiesc în orașele sud-europene. În realitate,  ahlu-l kitab, „oamenii cărții” – creștini, musulmani și evrei – formează o mare familie, având o identitate mult asemănătoare.

Pe lângă nou apăruta situație de securitate politică în Europa de Est și necesitatea ca Uniunea Europeană și în primul rând Germania să formuleze  o strategie pentru această zon㠖  care să deschidă în același timp spațiul mediteranean – ,  ultimii ani ai mileniului au fost marcați de amprenta Spaniei asupra  politicii europene și de procesul de pace din Orientul Mijlociu. După o  anumită marginalizare cultural-politică, Spaniei i-a revenit  acest rol prin cedarea „conducerii” de către Franța, care avea un trecut „colonial”  (algerian) încărcat[8]. Nici Spania nu era lipsită de asemenea trecut în Maroc, dar spaniolii fuseseră mai toleranți față de cultura islamică. Cât despre procesul de pace din Orientul Mijlociu, acesta a fost lansat tot în Spania, la Madrid, în noiembrie 1991 (conferință la care Israelul și unele țări arabe precum Siria au participat pentru prima dată împreună). În  trena Madridului s-au desfășurat apoi negocierile de la Oslo,  Israelul și OLP  recunoscându-se reciproc și  hotărând autonomia așezărilor palestiniene  în Ghaza și Fâșia de Vest. În continuare, Uniunea Europeană a devenit  cel mai puternic donator față de palestinieni, în discrepanță cu ignorarea procesului Barcelona. Abia în 1995 negociatorii spanioli au reușit să readucă atenția UE către bazinul mediteranean  (condiționând   astfel propriul sprijin pentru ulterioara lărgire a Europei spre est). Declarația Barcelona, invocându-l pe papa Urban al II-lea,  care „exact acum 900 de ani, la 27 noiembrie 1095, a deschis prima cruciadă”, încheia astfel aproape un mileniu de neînțelegeri. Cei 800 de ani de cuceriri arabe în Peninsula Iberică îndreptățeau Spania să se considere declanșatoarea noii faze de coexistență pașnică a popoarelor mediteraneene. Andaluzia,  vestită încă din Evul Mediu  pentru armonia dintre creștini, evrei și musulmani, a fost citată ca simbol al conviețuirii în „creuzetul  mediteranean”[9].

Algeria, mult timp la răscrucea drumului între cultura arabă, franceză și berberă, între tradiționalism și valorile internaționale, Israelul și Palestina (care, datorită poziției geografice, ar trebui să fie „Orient Apropiat” mai degrabă  de Europa, deși SUA au vizibil mai multă influență), Turcia, țară europeană, însă deocamdată în afara Uniunii Europene, Tunisia și Marocul, importante pentru interesele economice europene, toate acestea fac parte nu numai din aura culturală a bătrânului continent, ci și din sfera sa de securitate. Dacă Germania, marea finanțatoare a lărgirii spre  Est, nu a fost de la început foarte interesată ca Uniunea Europeană să-și  ia răspunderea unei noi regiuni, Franța a susținut în continuare Maghrebul[10]. Se vorbește despre ajungerea la un compromis : Sudul va primi  bani și poate, către 2010, zonă de liber schimb (dar banii nu înseamnă și admitere în Uniunea Europeană) ; Estul va primi mai puțină finanțare decât ar fi așteptat, dar în schimb va fi integrat în UE. Granița europeană este astfel, deocamdată,  marcată politic spre sud. Încă neclar

[1] Actuala orientare a Turciei către Uniunea Europeană e reprezentată de continuarea ideologiei kemaliste, din 1923, temelie pentru statul modern turc. Schimbările pe scena politicii interne turcești sunt recente. După Luxemburg, guvernul turc a declarat că, în ciuda poziției adoptate de summit, va continua  strădaniile pentru integrarea în UE „pe calea deschisă de marele Atatürk” – cf. www.mfa.gov.tr. De altfel, cea mai mare parte a comerțului Turciei e cu UE, principalul partener fiind Germania. Europenii sunt și ei în bună parte de acord că  Turcia trebuie să se orienteze către UE, altminteri  mișcările  religioase nu vor face decât să accentueze „ciocnirile de civilizații” de la marginile Europei; nu în ultimul rând, ar fi problema admiterii Ciprului în UE, susținut puternic de Grecia. Dacă există musulmani în Bosnia și Albania, de ce n-ar fi posibilă și o Turcie europeană?

[2]  În  afară de Turcia, în Caucaz și Asia Centrală mai au interese Rusia, Japonia, Iranul, Uniunea European㠖 și se estimează că marea concurență privind dominanța în regiune va avea loc între Turcia și Iran – cf. Joffé, E.G.H. Relations between the Middle East and West, Middle East Journal, vol. 48, nr. 2, 1994, p.251 –, deși în Azerbaidjan concurentul principal rămâne Rusia (prin societățile petroliere  implicate în extragerea de petrol din Marea Caspică, dar și prin pierderea de influență a Turciei în zonă, datorită holocaustului  împotriva armenilor din 1915). Mulți consideră exclus rolul  Turciei ca purtător de cuvânt al acestor republici (Washington Post, 3 martie 1998) în marile negocieri economice viitoare și  deci imposibilă, cel puțin în următorul deceniu, dezvoltarea unui „mini-imperiu” turc.

[3] Orientarea  către  celelalte state  islamice, mai ales arabe, a avut în ultimul deceniu un sprijin destul de puternic din partea populației,  însă ea e acum de domeniul trecutului (partidul Refah, „al bunăstării”, cu această orientare,  avusese 22% din voturi în 1995, dar a fost desființat – cf. Yavuz Hakan, Political Islam and the Refah Party in Turkey, Comparative Politics, vol. 30, nr. 1, octombrie 1997, pp.63-82.

[4] Orientarea Turciei este astăzi în principal către vest, cu un „ochi” aruncat asupra noilor și bogatelor în petrol republici vorbitoare de turcă.

 

[5] Fernand Braudel, La Méditerranée et le Monde Méditterranéen à l’époque de Philipp II, Paris, Plon, 1949.

[6] Grete Tartler, Proba Orientului, București, Editura Eminescu, 1991, pp. 56-81.

[7] Samuel Huntington, „The Clash of  Civilisations”, în Foreign Affairs, vara 1993.

[8] Lars Erslev Andersen, EU og Middelhavet, Odense, Odense Universitetsforlag, 1998, pp.18-19.

[9]  În ciuda atâtor cuvinte mari, procesul Barcelona s-a fărâmițat ulterior. Meritul său principal  a rămas acela de ”umbrel㔠sub care să se dezvolte diferitele înțelegeri bilaterale.

 

[10] C.S. Calleya, Navigating Regional Dynamics in the Post-Cold War World. Aldershot, Dartmouth 1997;

  1. Chérigui, La politique méditerranée de la France: entre diplomatie collective et leadership, Paris, L’Harmattan, 1997.

Share This Post