În 1994, cu prilejul aniversãrii a 150 de ani de la nașterea lui Nietzsche, am prezentat o comunicare pe aceastã temã, în limba germanã, la Institutul Goethe din București. Reacția divergentã a auditoriului mi s-a pãrut semnificativã, și în substanțã, și ca proveniențã. Profesorii universitari germani, invitați la sesiunea festivã de comunicãri, nu s-au arãtat surprinși, cu atât mai puțin scandalizați, de tema pe care mi-am ales-o, manifestându-și permeabilitatea adecvatã și altor abordãri occidentale similare prin sugestii particulare demne de luat în seamã. Dimpotrivã, câțiva dintre intelectualii români prezenți la dezbatere au obiectat sumar dar vehement fațã de însãși ideea comparãrii celor doi gânditori, ca lezându-le sensibilitatea și așteptãrile. În ton cu reproșurile lor, enunțate, nu și argumentate, o revistã literarã care a prezentat succint intervențiile de la colocviu, mi-a comentat opțiunea tematicã în mod ironic, ca nu-i așa? deloc surprinzãtoare în ceea ce mã privește.
Nu are rost sã ridic acum mingea și s-o pasez în terenul criticilor, cu argumentul cã într-adevãr neîntâmplãtor am reiterat interesul meu dual, nu numai în raport cu Marx, dar și cu Nietzsche, fațã de acesta din urmã în cãrți mai vechi și cicluri de prelegeri mai recente. Ultimele au devenit posibile abia în anii nouãzeci, marcați de un apãsat reviriment editorial și universitar favorabil lui Nietzsche. N-ar fi corect sã trec însã sub tãcere concomitenta ignorare, aproape totalã, a contribuțiilor lui Marx, referirile sporadice care pot fi de o vreme gãsite la noi, în special în cãrți de economie, sociologie, politologie traduse din francezã sau englezã. Cât privește publicistica autohtonã, ea a preferat sãgeți înveninate, în articole de «cavalerie ușoarã». Pânã la libertatea instauratã a invectivelor, meritã sã reamintesc însã, celor care au uitat, anterioara trecere treptatã sub tãcere a lui Marx, amnezie comandatã de oficialitãțile anilor șaptezeci și mai ales optzeci; fiindcã, din motive întemeiate, puterea politicã s-a simțit stânjenitã de el, limitându-se la a-i invoca formal numele, ignorându-i în fapt opera și principalele ei idei.
De aceea, acum, în anul 2000, dupã ce la 25 august s-a împlinit un secol de la moartea fizicã a lui Nietzsche, reiau tema comparãrii sale cu Marx, de la o sintagmã aplicabilã, cu schimbul, amândurora. (Textul de fațã nu este doar o variantã amplificatã a schiței inițiale, pe care nici n-am tradus-o în românește și nici n-am publicat-o; el este nou în aliniamentele sale principale.) De astã datã invoc aceastã sintagmã ceva mai detaliat decât am fãcut-o în introducerea articolului cu privire la Marx anume, din volumul Idei inoportune (Cartea Româneascã, 1995, pp. 162-163). E vorba de formula «un câine mort». Iatã scurta sa istorie modernã. Potrivit relatãrii lui Lessing, în convorbirea cu Jacobi din 7 iunie 1780 Spinoza fusese cel vizat astfel, în mod depreciativ, de cãtre Moses Mendelssohn (acesta din urmã nemenționat expres, ci ascuns de cãtre Lessing într-un plural impersonal: «oamenii» spun despre Spinoza așa ceva). Spusa o va reproduce Hegel, dupã aceeași sursã, în prefața din 25 mai 1827 la Enciclopedia științelor filosofice; dar din nou el îl numește doar pe Spinoza, adresantul, nu și pe Mendelssohn, emițãtorul judecãții infamante (de astã datã «lumea» e aceea care l-a tratat astfel). Apoi, în postfața din 24 ianuarie 1873 la ediția a doua din Capitalul, Marx extinde ireverența lui Mendelssohn fațã de Spinoza asupra felului în care a ajuns sã fie privit Hegel însuși de cãtre epigonii sãi țâfnoși, precum Büchner, Lange, Dühring ș.a., ei fiind de astã datã nenominalizați.
În continuarea lui Spinoza și Hegel, mai trebuia sã-i fie aplicatã chiar lui Marx formula de «câine mort». Ceea ce avea sã se și întâmple, din partea unor oameni încredințați de propria lor perenitate vie pânã a fi ei înșiși aruncați, trecãtor sau definitiv, în lada de gunoi a istoriei. Puțini sunt cei care prevãd riscul ca un blam proferat la adresa altora sã se rãsfrângã asupra propriei persoane. Vorba anecdotei «Nietzsche a zis: Dumnezeu a murit! Dumnezeu a zis: Nietzsche a murit!». Mai interesantã e originea sintagmei incriminatoare, pe care cei neaplecați asupra textelor vechi ar fi putut s-o uite. Moses Mendelssohn, cunoscãtorul erudit al surselor religioase iudaice, a avut-o cu siguranțã în memorie; mai mult ca sigur, și Lessing, Hegel sau poate chiar și Marx. Formula se gãsește în Cãrțile Regilor (Cãrțile lui Samuel, în traducerea lui Cornilescu), întâi și a doua. În centrul respectivelor fragmente se aflã David, care fie i-a cruțat viața lui Saul, fie i-a fãcut bine lui Mefiboșet, fie a fost mustrat de ªimei. În evocarea acestor trei episoade revine expresia «un câine mort», «un asemenea câine mort», «acest câine mort» o datã doar, în varianta B.O.R., «acest câine leșinat»: vezi I Regi, 24, 15 (respectiv, I Samuel, 24, 14), II Regi (sau II Samuel), 9, 8 și 16, 9.
În cele din urmã, nici Spinoza și nici Hegel nu s-au dovedit a fi «câini morți». «Un asemenea câine mort» pare a fi acum Marx, considerat astfel cu deosebire în fostele țãri socialiste. Dacã nu ne-am pierdut cu totul memoria istoricã, ar trebui sã ne reamintim disprețul asemãnãtor, ca fațã de un «câine mort», sau mãcar «leșinat», cu care fusese tratat Nietzsche dupã cel de al doilea rãzboi mondial, într-un mod partizan în Europa de Est, dar nu lipsit de împãtimiri nici în democrațiile occidentale. O istoriografie maturizatã și prin depãșirea atâtor imaturitãți ar fi cazul sã prefere analiza lucidã alternanței dintre elogiu și hulire, negare și slãvire. Nu sunt atât de naiv încât sã aștept rapida instaurare a unei priviri echilibrate, în locul exceselor care și-au avut, desigur, și ele motivația lor. Ar fi totuși util sã tindem spre judecãți în a cãror obiectivitate perspectiva mai largã sã surclaseze segmentul limitat, în timp și spațiu, la un deceniu sau câteva decenii, într-o țarã sau într-o parte de continent. În orice caz, o discuție calmã, argumentatã, mãsuratã, privind dincolo de avatarurile contingente cãrora «viclenia istoriei» le-a supus opere serioase, nu îmi pare niciodatã prematurã. De aceea, și în aceste cazuri, ori mãcar
într-unul dintre ele, socotesc falsã amânarea, sub deviza comodã: «nu e încã momentul»…