Liviu Andreescu – Intelectualii față cu Revoluția Digitală

Atunci când, acum aproape patru decenii, istoricul și sociologul american Richard Hofstadter încerca să definească profilul intelectualului modern, el se oprea asupra unui concept pe care îl găsea crucial:
free-play. Ia-i intelectualului libertatea să se joace, să inventeze, să caute noul, și-l transformi – spune Hofstadter – din intelectual într-un biet profesionist, într-un individ bine antrenat să facă un lucru sau altul, dar nimic mai mult. Obsesia schimbării, a înnoirii, e rotița ascunsă care învârte, pare-se, mașinăria psihică a intelectualului. Nu-i de mirare, așadar, că tocmai conservatorii, inamicii declarați ai schimbării radicale, se temeau de intelectuali (sau cel puțin de aceia dintre ei care corespund portretului de mai sus) mai rău ca de orice altceva. Tot așa, nu e de mirare că intelectualii – întrecuți poate doar de politicieni – sunt primii care anunță sfârșitul prezentului, schimbarea radicală, ruperea de trecut, venirea noii ere. Puține evenimente displac acestei tentații revoluționare, iar recenta evoluție a comunicațiilor nu s-a dovedit a fi unul dintre ele. Lucru care nici nu era de așteptat.

Cel puțin unul dintre aspectele paradoxale ale dezbaterii din jurul Revoluției Digitale scapă însă adesea comentatorilor: puțini intelectuali sunt aceia care au supt cu adevărat la sânul cyberspațiului. Avem deja politicieni cu cei șapte ani de-acasă dobândiți în era războiului rece, cunoaștem generații crescute în fața televizorului, există chiar gânditori hrăniți de laptele matern al postmodernismului. Dar nu avem încă minți mature care să se fi născut cu un picior în lumea din spatele ecranului computerului. Proponenții de azi ai cyberrevoluției sunt doar proaspăt convertiți, indivizi zămisliți în epoca tomurilor de pe raftul bibliotecii și a articolelor de revistă. Ca toți revoluționarii de primă generație, atunci când vorbesc despre revoluție – de data aceasta, cea informațional㠖 ei sunt siliți să producă utopie, căci le lipsește șansa de a fi contemporani cu «omul nou» creat de revoluția pe care au pus-o la cale.

Ca și în cazul atâtor multe revoluții trecute, vom ști ce a fost Revoluția Digitală abia după ce ea va fi lăsat semne adânci în lumea din jurul nostru. Or, cum bine observa Peter Drucker, de obicei e nevoie de mai bine de o generație pentru a putea evalua impactul unor astfel de evenimente: legătura dintre Gutenberg și secularism, sau transformările sociale (de «spațiu mental») presupuse de revoluția industrială nu au fost nici măcar bănuite în primele decenii de la inventarea mașinii de tipărit și, respectiv, a motorului cu aburi; și nici nu au avut o legătură directă ori imediată cu acestea.1 Până atunci, putem cel mult să ghicim, și asta în sensul cel mai propriu al cuvântului.

Știm de la Hegel că fiecare societate se vede pe sine ca pe ultimul pas în evoluția umanității și că societatea utopică este de obicei, într-o măsură mai degrabă mai mare decât mai mică, conținută deja în societatea care produce utopiile. Parafrazând – spune-mi care sunt utopiile tale ca să-ți spun cine ești. Relația intelectualilor cu computerul e un subiect productiv tocmai dintr-o astfel de perspectivă: în măsura în care intelectualii sunt perpetuu gata să inventeze ziua de mâine, asta ne poate spune măcar ceva despre cine sunt ei astăzi.

Reflecții asupra Revoluției Digitale

Combatanții care dezbat aventura Internetului se situează pe poziții relativ ușor de distins. Discuțiile refac cu destulă acuratețe geografia a ceea ce se cheamă în cultura anglo-saxonă de astăzi the culture wars – războaiele culturale dintre conservatori, postmoderniști și, mai nou, stânga «progresistă». Lucrul acesta nu este, firește, surprinzător în sine. Deși sociologul Daniel Bell susținea într-o frază faimoasă că poți fi «socialist în probleme economice, liberal în politică, și conservator când vine vorba de cultură», în practică o asemenea «disociere de planuri» e greu de atins și chiar mai dificil – dacă nu imposibil – de menținut. Era deci de așteptat ca postmoderniștii să rămână postmoderniști când vine vorba de Internet, iar conservatorii – conservatori. Mai ales că lumea electronică pare ea însăși mediul ideal pentru topirea politicului, culturalului și economicului într-o unică matriță.

Conservatorii sunt, în mod predictibil, oripilați de consecințele de zas tru oase pe care «cultura online» le poate avea asupra culturii așa cum o știm în momentul de față. Proiecțiile lor distopice utilizează câteva clișee clasice în literatură: «declinul Occidentului» căzut pradă pseudo culturii virtuale, «revolta maselor» analfabetizate de ecranul calculatorului îm po triva intelectualului de formație clasică etc. Vechea nostalgie a lui Edmund Burke pentru «gloria pierdută a Europei» prerevoluționare se transformă într-o elegie pentru cultura pre informațională. Așa cum scrie Sven Birkerts, autorul best-seller-ului The Gutenberg Elegies: «[d]e fapt, întreaga noastră istorie colectivă subiectiv㠖 sufletul corpului nostru social – este încodată în tipăritură… Dacă cineva întoarce spatele culturii tipărite… ce mai rămâne din sentimentul de cultură și continuitate al acelei persoane?»2.

Care cultură tipărită?, se va întreba pe bună dreptate cititorul. Care alta decât cea a lui Joyce, Flaubert și Virginia Woolf, răspunde Birkerts căruia, ca și multor altora, nu are cum să-i scape asemănarea dintre vulgata postmodernă și hypertextualitatea inscripțiilor din cyberspațiu:

«S-ar putea spune, de exemplu, că întreaga mișcare a post moder nis mului în artă este o consecință a aceleiași mutații macroscopice [de la tipăritură la mediul electronic]. … Avântul combinatoric și referențialitatea brutală a culturii din jur sunt oglinda perfectă a dinamicii asociative a mediului electronic»3.

De fapt, cruciada anti-Internet se dovedește cu atât mai fructuoasă și mai plauzibilă dacă este purtată simultan și împotriva noilor curente literare din academie: nu doar «cultura online», ci și poststructuralismul practicat azi în umanioare (două fețe ale aceleiași monede, se spune) sunt sursa declinului marelui roman modernist. Relativismul desface încetul cu încetul țesătura fină dar trainică a Marii Culturi, iar noul (cyber)tribalism anomic ia locul individualismului exersat în mijlocul comunității.

Un alt simptom nefericit legat de apariția Internetului, doar aparent opusul tribalismului amintit mai sus, ar fi globalismul. Acesta duce la debusolarea generației tinere, năucită de lumea globală a mass-media. Roger Scruton, autorul câtorva celebre volume de filosofie conserva to ristă, deplângea fenomenul în termenii următori:

«…printre tineri, așa cum îi știm din orașele noastre moderne, se naște un nou tip uman. El are propria limbă, propriile obiceiuri, propriul teritoriu și o economie proprie și izolată. Are o cultură proprie – o cultură care privește în marea ei parte cu indiferență la legăturile tradiționale și la formele tradiționale de educație. Cultura tânără este o forță globală, propagată de o mass-media care nu recunoaște nici localism și nici suveranitate…»4.

Conservatorii insistă asupra faptului că globalismul și tribalismul asociate dezvoltării Internetului nu sunt curente opuse, ci mai degrabă două tendințe complementare care se sponsorizează reciproc: granițele comunității clasice se destramă sub impactul revoluției globale, iar vechiul tip de comuniune umană este înlocuit de o iluzorie «venire împreună». Acesteia din urmă îi lipsește tocmai atributul esențial al comunității tradiționale: acela de dătătoare de valori morale, de spațiu în care valorile etice iau ființă și își află locul.

Nimic nu pune mai bine în pagină concepția cu privire la valențele comunității globale decât chestiunea pornografiei pe Internet. Roger Scruton are în vedere și acest subiect: «nu există teren mai fertil de manifestare a impulsului pornografic ca Internetul»5. Pericolul nu vine numai din simpla asociere a spațiului virtual cu producția și consumul de pornografie, ci și din faptul că, scrie autorul nostru, o dată ajunsă în cyberspațiu pornografia este «retrasă din arena rușinii»: dacă până acum oamenii din jur te puteau vedea intrând în magazinul de adulți, îți găseau fotografiile ascunse prin dulapuri sau casetele video dosite în spatele rafturilor, tehnologia îl ajută azi pe consumatorul de pornografie să scape de sprânceana ridicată a ochiului public. Sexul virtual se află așadar în afara incidenței rușinii și a sentimentului de vinovăție. Cu societatea care se formează în fața ecranelor de calculator – și pe care Scruton o numește «nu Sodoma, ci Onanistan» – se întâmplă exact ceea ce conservatorii ne anunță, încă de la venirea modernității, că se întâmplă cu societatea în general: se atomizează, se welfare-izează. «Firește», continuă autorul «rasa umană se va reproduce în Onanistan. Dar asta nu înseamnă că și societatea se va reproduce. Căci societatea depinde de capitalul moral, care se transmite de la părinți la copii…»

E familiară deja teama conservatorilor că, în vremurile moderne, acele legături între indivizi, care se coagulează în spațiile comunitare ce cultivă tradiția (familia, biserica), se dizolvă încetul cu încetul. Or, produsul logicii ultime a societății liberaledez-membrate este – ce altceva! – computerul. Speriați de individul-masă, conservatorii văd în ecranul calculatorului locul în care individul pierde orice legătură cu comunitatea și, în consecință, cu valorile morale. Discutând problema pornografiei, profesorul de drept Robert Bork susține că «pe măsură ce vizionarea devine mai privată, gusturile vor deveni și ele mai obscene și perverse», iar «calculatorul va da fiecăruia un canal propriu [pentru satisfacerea acestor gusturi]»6.

Ca și postmoderniștii (după cum vom vedea în curând), conservatorii se află astfel în posesia unei concepții comprehensive – dacă îmi pot permite să împrumut acest concept din teoria politic㠖 asupra societății capitaliste târzii. Aici e de găsit și unul dintre paradoxurile Revoluției Digitale: deși adesea numită o nouă epocă în istoria umanității, aceasta este totuși analizată ca un punct culminant al arhifamiliarei societăți liberale consumeriste, ca o extensie, brutală dar logică, a mai vechilor tare ale modernității.

O critică a economiei politice a semnelor

De cealaltă parte a prăpastiei culturale dintre dreapta și stânga se află teoreticienii postmoderni ai lumii virtuale. Ei își trag sevele dintr-un amestec de idei despre lumea occidentală postbelică ce îmbină gramatici ale societății de consum – populare mai ales prin Franța anilor ’70 și America anilor ’80 – cu o lectură a impactului pe care mass-media l-a avut asupra civilizației occidentale.

Jean Baudrillard, unul dintre cei mai de vază teoreticieni post-mcluhaniți ai spațiului postmodern, a pornit de la o analiză «consumeristă» a societăților contemporane pentru ca, de la jumătatea deceniului șapte, să își concentreze privirile asupra fenomenului mass-media – simptomul perfect al societății postmoderne. Dacă modernismul a fost prin excelență o lume a exploziei tehnologice, a producției și consumului de bunuri, postmodernismul apare ca o eră a informației, a proliferării semnelor și codurilor. În timp ce omul modern era arhitectul unei civilizații construite în jurul relațiilor de piață, omul postmodern a năruit distincțiile între cultura înaltă și cea de consum, a abolit granițele între aparență și realitate. Pentru Baudrillard, notează Douglas Kellner, lumea postmodernă e una a «semiurgiei»7. Or, cheia diseminării rapide de semne și simulacre e nașterea mass-media așa cum o cunoaștem astăzi. O dată cu ea, vine pe lume și tărâmul autonom al hyper-realității în care simularea ajunge să oblitereze spațiul social tradițional. Ca tărâm de ordin superior, câmpul hyper-realității nu mai funcționează ca o oglindă a realității, pe care o transcende. În ultimă instanță, Baudrillard cade pradă unei versiuni radicale a viziunii lui McLuhan: «…faptul că mediul este mesajul nu semnifică doar sfârșitul mesajului, ci și pe acela al mediului. Nu mai există mass-media în sensul literal al termenului (am în vedere în primul rând mass-media electronică) – altfel spus, o forță care să medieze între o realitate și alta…»8.

Consecința firească a unei astfel de imagini asupra contemporaneității este un soi de nihilism sau defetism politic. Încă înainte de anii ’70, Baudrillard amintea de o complicitate a individului cu impulsul condiționator al mass-media (numită și «Logica lui Moș Crăciun»9). Pe măsură ce avansăm în timp, complicitatea se radicalizează. La un deceniu distanță de considerațiile de mai sus, orice urmă de reflecție critică în interiorul societății se evapor㠖 prizonieratul e total: «Glob de cristal al statisticilor … [masele de indivizi] absorb toată electricitatea socialului și politicului și o neutralizează fără cale de întoarcere. Ele nu sunt bune conductoare nici de politică, nici de social, și nici de sens în general. Totul le traversează, le însuflețește, dar se dispersează fără a lăsa nici un fel de urmă. … Ele sunt inerția, forța inerției, forța neutrului»10. Limitate la absorbția pasivă de mesaje golite de conținut, de zgomot informațional, indivizii (masele) sunt prinși într-un univers de simulacre, de evenimente spectaculare. Iată de ce, în 1992, același Jean Baudrillard declara că războiul din Golf, un eveniment la care am avut acces exclusiv prin mass-media și deci contaminat de irealitatea mediului, nu a avut loc.

Fără doar și poate unul dintre cei mai influenți teoreticieni ai lumii tehnologice și ai mass-media din ultimele decenii, Jean Baudrillard a lăsat în urma sa o moștenire ambivalentă. Pe de o parte, a pus bazele unei teorii postmoderne a informației și tehnologiei. Pe de altă parte, substanța apolitică a lumii pe care a descris-o era de așteptat să trezească suspiciuni printre simpatiile radicale ale postmodernilor. Unii discipoli au încercat așadar să dea o culoare critică scrierilor «maestrului», sperând să salveze ceva din potențialul radical al teoriilor amintite mai sus. Douglas Kellner, de pildă, observa că analiza lui Baudrillard păcătuiește prin limitarea traficului «informației» la un singur sens: dinspre media spre consumator, fapt ce nu mai ține în epoca computerelor. Cu ajutorul computerului, mașinărie în primul rând interactivă, individul comunică la rândul său cu producătorul de semne. El depășește statutul de receptor pasiv și devine la rândul său furnizor de informație. Mai mult, filosofului francez i se reproșează că nu discută în nici un fel problema mass-media alternative, ba chiar faptul că ar susține explicit teza conform căreia orice formă de comunicare în masă cade pradă
«mass-mediatizării»
11. Posibilitatea oricărei forme subversive de comunicare ar fi complet obliterată.

Fascinați de perspectiva unei opoziții marginale, «contra-hege mo nice», intelectualii postmoderni au încercat, prin urmare, să susțină ipoteza că mass-media – mai exact, comunicarea în mas㠖 ar putea să funcționeze și pe canale alternative. Într-un eseu celebru, «Intellectuals and New Technologies», același Douglas Kellner repudia pesimismul tehnologic asociat primilor teoreticieni ai societății postindustriale. Nu este suficient ca intelectualul să fie implicat (Kellner îl dă ca exemplu pe Sartre), el trebuie să aibă și un profil public și solidar. Este însă un fapt specific comunicării electronice – care, sugerează autorul, se află în plin proces de reformare a sferei publice – acela că permite accesul intelectualilor la dezbaterea publică. În mod previzibil, Kellner își pune speranțele în computer, în care vede un mediu de co municare a cărui trăsătură fundamentală e descentralitatea12. Computerul apare ca un canal de expresie publică care se află în afara controlului vreunei autorități. Utilizându-l, intelectualii devin capabili să ciobească, încetul cu încetul, soliditatea de monolit a ideologiei societății de consum. Miracolul rezistenței locale și al anarhiei punctuale, unul dintre punctele centrale ale filosofiilor poststructuraliste, și-ar găsi în calculator și în Internet împlinirea ultimă. La urma urmelor, chiar Baudrillard sugera, îngânându-l pe Foucault, că singurul loc unde puterea poate fi reală este la nivel micro.

Ironia ultimă a acestei teorii a funcției eliberatoare a Internetului este faptul că, la Kellner, dar nu numai, rolul redemptiv revine în primul rând intelectualilor. Zygmund Bauman va fi avut dreptate scriind că: «conceptul de postmodernitate are o valoare aparte în măsura în care își propune să surprindă și să articuleze doar experiența unei singure, dar fundamentale, categorii sociale a societății contemporane: intelectualii»13. Teoria informației rămâne, pentru intelectualii postmoderni, o cale de a atinge cunoașterea de sine. Așa se explică opoziția implicită dintre Baudrillard, care scrie despre mass-media ca un teoretician lucid, și masele miruite de zgomotul informațional; sau interesul pentru Internet ca principală cale de acces a intelectualilor spre spațiul public. Reflexul narcisist al unei asemenea concepții despre lume îi desparte pe postmoderni de cel de-al treilea actor al războaielor culturale, stânga progresistă.

Interesele și oamenii obișnuiți

Aceasta din urm㠖 numită de curând și «stânga conservatoare» – pune sub semnul întrebării ortodoxia postmodernă din universitățile de peste ocean pe care o definește ca «spectatorială, dezgustată, care ridiculizează»14. Ea militează pentru proiecte sociale pragmatice în loc de «teorie», pentru «politica reală» în loc de «politica culturală». Atunci când vine vorba de Internet, leftiștii tradiționali tind mai curând să vadă în WWW lumea familiară din jurul nostru. Internet nu înseamnă atât spațiul anarhic care a produs acum câțiva ani Declarația de Independență a Cyberspațiului, cât un loc dominat de logica capitalismului târziu. La urma urmelor, lumea computerelor a dat globului companii precum Microsoft, probabil unul dintre cele mai repede, mai temeinic și mai insidios create monopoluri. Nu numai că World Wide Web nu e o comunitate în care «Netățenii» se întâlnesc liberi de constrângeri; spațiul virtual a fost aproape în întregime confiscat de marile companii și de spiritul comercial care guvernează acum lumea occidentală. După Andrew Shapiro, «…politica reală a Net-ului și a erei informaționale în general, [este] o politică cu desăvârșire libertariană, care idolatrizează piața și care este ostilă protecției consumatorului. … Un raport asupra comerțului economic global pe care [consilierul prezidențial] l-a pregătit de curând pentru Administrație este mai curând visul unui adept al piețelor neîngrădite. Raportul recomandă transformarea cyberspațiului într-o zonă fără impozite și limitează supravegherea comerțului online și a standardelor tehnice. Ce înseamnă asta pentru milioanele care și-au dat banii la AOL și au fost înșelați?»15.

Stânga are mai puțină nevoie de noi teorii ale informației, căci spațiul informațional e subiectul unui tip de relații transparente, cu care suntem obișnuiți de la nașterea societății industriale. E controlat de interese economice, oligopolic, dominat de companii puternice, indiferent la binele public. Configurația sa ne pune aceeași veche problemă: cum să cucerești așa-numita «prăpastie digitală», bariera dintre cei înzestrați tehnologic și cei neînzestrați. Mai mult, cum să aduci individul anonim în poziția de a decide viitorul acestui spațiu.

Așa se face că stânga progresistă are o relație ambiguă cu Internetul, la fel de ambiguă ca și relația dintre progresiștii anilor ’20 și America aceleiași ere: opoziția fermă la tarele capitalismului e compensată de optimismul în ceea ce privește șansele sistemului de a fi schimbat din interior. Internetul (ca și capitalismul) conține și sămânța propriei evoluții într-o societate democratică. Este de bine de rău un spațiu descentralizat și divers, care poate imuniza pe individ împotriva efectelor dăunătoare ale monopolului din Big Media. Internetul «nu e doar o schimbare în felul în care calculăm ori comunicăm. Mai degrabă este o schimbare potențial radicală în privința celor ce dețin controlul asupra informației, experienței și resurselor»16. Încă un mediu exclusivist, «accesibil în măsură disproporționată celor educați și înstăriți», Internetul nu va mai rămâne așa pentru multă vreme. «Adevărul e că mulți dintre cei care ne plângem de concentrarea mass-media – și mă includ și pe mine în această categorie – lăsăm veștile proaste să o ia înaintea celor bune. Cu privirile fixate pe ultima fuziune de companii multimiliardare, nu realizăm că ne aflăm deasupra unei potențiale mine de aur mediatice ce ne aparține.»17

Internetul ar reprezenta o oportunitate întâi și întâi pentru indivizii obișnuiți sau pentru companiile mici. Oferă oricui posibilitatea de a-și face opiniile cunoscute celorlalți, și mai ales șansa de a auzi opinii opuse. Oferă individului șansa de a ieși în spațiul public, de a-și depăși anomia și letargia și a lua parte la marea dezbatere politică. Vechiul vis al stângii, acela al unei democrații de masă veritabile, pare uneori să aștepte imediat după colț.

Leftiștii progresiști se află totuși într-o postură ușor paradoxală: în măsura în care comunicarea globală și descentralizată e o resursă prețioasă pentru democrația de masă, ea va fi (este deja) o resursă urmărită cu îndârjire de forțele capitaliste. Cu cât oferta de libertate e mai mare, mai promițătoare și atrage mai mulți indivizi, cu atât mai fragilă este ea înaintea celor care au tot interesul să controleze această libertate. Punctul forte al comunicării electronice, acea irezistibilă combinație de accesibil, global și descentralizat, este simultan și un călcâi al lui Ahile.

Forfota intelectuală din jurul Revoluției Digitale nu poate să nu frapeze prin refuzul obstinent – singura excepție rămâne probabil autointitulata «stângă progresistă» – de a discuta chestiunea cyberspațiului în termenii lui ceea ce este, și nu lui ceea ce va fi. Aceasta nu vrea să însemne că Revoluția Digitală nu se va dovedi o revoluție în adevăratul sens al cuvântului, ci doar că, până una-alta, e mult mai greu să afli în ce fel va schimba ea lumea – într-o utopie, într-o distopie, într-o versiune «cyber» a aceleiași lumi? – și mult mai ușor să vezi în ce fel ea rămâne un fenomen al timpului nostru. Cultura online dramatizează, la urma urmelor, câteva dintre problemele fundamentale de care se lovește astăzi cultura societăților occidentale.

Comerțul electronic

Peter Drucker făcea undeva o observație ce merită să dea de gândit celor care salută fără a reflecta prea mult comunitatea virtuală (îi am în minte în primul rând pe amatorii de subversivități locale): «Impactul cu adevărat revoluționar al Revoluției Informaționale abia începe să se facă simțit. Dar nu „informația“ este combustibilul acestei revoluții. Nu este vorba despre „inteligența artificială“. Nu e vorba despre efectul computerelor și al procesării datelor asupra procesului decizional, asupra politicilor publice sau asupra altor strategii. E vorba despre ceva ce nimeni nu a intuit, despre ceva ce nici nu se discuta cu zece sau cincisprezece ani în urmă: comerțul electronic – altfel spus, avântul exploziv al Internetului ca și un canal principal – probabil că, în cele din urmă, ca și canalul principal – de distribuție de bunuri, servicii și, surprinzător, de slujbe manageriale, în lumea întreagă»18.

Realitatea pare să dea câștig de cauză lui Baudrillard și laturii pesimiste a stângii progresiste mai degrabă decât lui Kellner. E-commerce, sau comerțul online, a devenit probabil unul dintre fenomenele cele mai bine asociate World Wide Web-ului, unde orice produs se află față de cumpărător la o distanță egală cu un click. Un număr uriaș de comenzi se fac pe Net, chiar și în cazul produselor scumpe. Jumătate din numărul mașinilor noi cumpărate în Statele Unite, de pildă, sunt comandateonline. E un curent care duce repede și sigur spre globalizare, căci pe Net distincția dintre produse americane, europene sau asiatice este în mare măsură obturată. Totuși, nici acest spațiu nu e scutit de practici monopoliste. E cazul firmelor care oferă servicii de Internet, ca să dau numai un exemplu.

Cei ce au contact frecvent cu spațiul WWW cunosc foarte bine măsura în care latura sa comercială a saturat acele trasee sau căi de acces pe care informația este accesată mai ușor și mai des. Ca și reclamele non-virtuale, care nu sunt de găsit în orice fundătură de stradă sau pe orice gard lăturalnic, nici aceste reclame virtuale nu apar oriunde. Dar poți să fii sigur că dacă utilizezi motoarele de căutare obișnuite și populare – un soi de scurtături între bulevardele cyberspațiului – vei fi trimis mai întâi la Amazon.com sau www.barnesandnoble.com și mai apoi la nu știu ce recenzie publicată pe website-ul autorului. De altfel, Microsoft, care deține de mult monopolul sistemelor de operare pentru PC, a integrat acum câțiva an în Windows și unbrowser propriu, violând printre altele legile care guvernează competiția (gestul a atras între timp și faimosul proces al Departamentului de Justiție american). Browser-ul Microsoft te trimite automat la site-ul Microsoft și conține deja linkuri către companii ca Disney, ABC, CNN cu care Microsoft are relații comerciale. Supralicitând întrucâtva, e ca și cum atunci când cumperi un bun anume ai fi obligat să faci un tur al fabricii care l-a produs.

Comerțul electronic rămâne așadar un fenomen care răspunde, cel puțin în parte, unor mai vechi intuiții cu privire la mecanismele piețelor de consum. Ca și în viața obișnuită, unde e inundat de cataloage și reclame, cumpărătorul cumpără mai puțin produse și mai degrabă imagine. McLuhan se prea poate să fi greșit atunci când a prezis scăderea gradului de alfabetizare în era vizualului, dar teoria baudrillardo-mcluhanită a imaginii dă randament în contextul traficului de bunuri online. Departe de a fi pionierul unui nou algoritm al pieței, fenomenul vânzării și cumpărării de bunuri prin intermediul Net-ului e doar extensia logică a unei practici comune după boom-ul mediatic ulterior războiului. Atâta doar că, astăzi, broșurile cu reclame nu îți mai ajung dis-de-dimineață în cutia poștală, ci sunt transferate pe cale virtuală în căsuța de e-mail.

Succesul la suprafață al comerțului electronic ascunde o realitate economică ceva mai ambiguă. «Webonomics», cum se numește astăzi știința comerțului pe web, dezleagă cu greu misterele poveștilor de succes ale companiilor virtuale. Există firește clipe de glorie, ca acela în care atât Barnes and Noble, cu al său uriaș lanț de librării, cât și Amazon.com, o companie în totalitate virtuală, își dispută titlul de «cel mai mare magazin de carte din lume». Ba avem parte și de frișcă pe tortul virtual, precum momentul în care o companie ce vinde online la prețuri reduse cărți,
CD-uri și casete folosite (Half.com) se înfrățește cu Halfway, un orășel din Oregon cu o populație de sub 400 de indivizi, care își schimbă numele în… Half.com, devenind «prima localitate dot-com». Tot e-commerce oferă și povești pe gustul convertiților la visul american – Jeffrey Bezos, fondatorul lui Amazon.com și-a început afacerea într-un garaj, iar Hotmail, care oferă acum servicii de e-mail pentru zeci de milioane de utilizatori, a fost creată atunci când doi indivizi obișnuiți au gândit un sistem de e-mail care să poată fi accesat de la orice calculator conectat la Internet, oriunde pe glob, fără a mai configura programe de citit poșta electronică.

S-a spus despre comerțul electronic că schimbă consumatorul: îi schim bă tabieturile în privința economiilor, a consumului de produse, schimbă structura industriei, natura competiției (care se globalizează), schimbă eco nomia. Și totuși fața contradictorie a comerțului electronic, cea cunoscută deja din experiența capitalistă, nu întârzie să se facă cunoscută: Hotmail a fost rapid cumpărată de Microsoft, iar Amazon.com, ale cărei acțiuni au atins cote uriașe la bursă (Amazon era cândva cotată la 17 miliarde de dolari), nu a reușit nici până azi să stoarcă vreun cent pentru acționari (Jeff Bezos tot promite, de ani încoace, marele moment în care Amazon va opera cu profit). Priceline.com, a cărei cotă se ridică undeva în jurul a 8 miliarde de dolari, lucrează în pierdere de când a început să opereze. Dar valoarea acțiunilor crește încă, pradă avântului speculativ. În era Inter netului s-a născut astfel și bunul de consum suprem: compania-simulacru – fără capital, fără adresă, fără profit dar cu cifre de comerț și cote la bursă uriașe. Și totuși, comentează John Sutherland, capturând ironic complicitatea baudrillardiană între consumator și sistem, «toată lu mea pare sigură că Web-ul are un viitor măreț, măcar că nu știe care va fi acesta»19.

E dificil de răspuns întrebării dacă comerțul electronic va transforma Internetul într-un «shopping mall la tine acasă»; și dacă, astfel, grupurile de consumatori din spatele ecranelor computerelor vor deveni, conform proiecției lui Jean Baudrillard, niște mase amorfe, slabe conducătoare de energie politică și de inițiativă socială. Spre surpriza unora ca John Perry Barlow (autorul sus-numitei Declarații de Independență a Cyberspațiului), finanțele modelează lumea digitală într-o măsură din ce în ce mai mare.

Dreptul la «privatitate»

Companiile comerciale nu se limitează doar la a atrage clienți prin reclame plasate în sfera publică, fie ele și ubicue. Există deja un trafic de informație cu privire la clienții potențiali – și, pe Net, oricine este un potențial client. Informații culese în diverse feluri (de pildă, cu ocazia efectuării unei achiziții electronice) sunt reciclate și retransmise în scopuri comerciale. Multe voci cer deja recunoașterea unui drept la «privatitate» (privacy): «Privatitatea nu înseamnă doar să ții anumite lucruri secrete. Privatitatea înseamnă autoposesie, autonomie și integritate. Pe măsură ce pătrundem în lumea computerizată a secolului XXI, privatitatea va constitui unul dintre drepturile civile cele mai importante».20

Anii ‘95-’96, adică începutul erei Internetului, au fost măcinați de problema siguranței informațiilor oferite online. Nu o dată s-au propus soluții de asigurare a tranzacțiilor electronice care să nu vatăme cumpărătorul. Se vorbea atunci chiar despre renunțarea la plata cu cărți de credit și trecerea la e-cash (cash electronic, aproape un oximoron). Se pare că teama de fraudă electronică a scăzut în cele din urmă și, după cum am văzut, e-commerce proliferează tocmai în virtutea acestui fapt. Pe de altă parte, comerțul electronic trebuie să se adapteze noilor realități ale lumii globale: competiție națională și transnațională sporită, o bază de cumpărători mult crescută, un public-țintă cu comportament comercial mult mai dificil de circumscris și mai impredictibil. Acest mediu nesigur și puțin familiar pentru întreprinzătorul clasic a generat o adevărată goană după informații cu privire la clienții (cum altfel) virtuali. Cifrele sunt impresionante: «…colectarea de date [personale] este activitatea principală a website-urilor comerciale. În jur de 92% din acestea adună date personale de la utilizatori pe care apoi le pun împreună, le sortează și le folosesc. [Lawrence Lessig]»21

Comerțul cu date personale a devenit el însuși o activitate profitabilă, un prilej de afaceri aducătoare de beneficii. Cum acest tip de informație se dovedește a fi o resursă esențială pentru orice întreprinzător online, competiția pentru date personale este acerbă. Îngropat în multitudinea de linkuri către multitudinea de site-uri care comercializează un anume produs sau serviciu, utilizatorul își va limita căutarea la un număr restrâns de furnizori – mai precis, la cei mai cunoscuți sau la cei la care ajunge accidental. Este crucial pentru ofertant să caute într-o manieră activă posibilii clienți și să-i atragă spre propria ofertă. El va bombarda clientul – sau pe oricine se nimerește să corespundă profilului acestuia – cu reclame de tot felul. Dar pentru asta are nevoie de locația sa – măcar de cea virtuală. Or, modul cel mai simplu de a avea acces la astfel de informații este cumpărarea unei baze de date de-a gata.

«De fapt, vânătoarea de vedete, deși un fenomen nefericit, reprezintă o fracțiune nesemnificativă a numărului de violări ale sferei private rezultate din piața multimilionară a informației personale comercializată de către agențiile de stat. După ce au forțat cetățenii să-și declare numărul de asigurare socială, adresa și alte informații medicale pentru a putea obține un permis de conducere, state lacome au câștigat milioane vânzând această informație bazelor de date comerciale. (La începutul anilor ’90, statul New York făcea 17 milioane USD pe an din traficul de informații personale; Winsconsin câștiga 8 milioane pe an.)»22

Noile provocări ale comerțului electronic global nu fac decât să adâncească această stare de lucruri. Un studiu recent arăta că, dintre cele 21 de website-uri medicale de primă mână din Statele Unite, toate adoptaseră regulamente privind «privatitatea», dar în 19 dintre ele aceste norme nu erau respectate. Așa se face că, în spațiul liber și lipsit de constrângeri al World Wide Web-ului, persoanele se află în pericol de a fi asaltate, din ce în ce mai des, de vânzătorii ambulanți virtuali.

Situația aduce dramatism uneia dintre problemele care confruntă stânga intelectuală, problemă pe care o aminteam de altfel mai sus: dilema cu privire la natura libertății cyberspațiului. Dacă libertatea e deplină, și individul e lăsat să facă tot ceea ce îi place cum îi place, atunci există pericolul ca Net-ul să fie în curând monopolizat de latura sa comercială și de practici precum traficul de date personale. Firește, stânga nu ar dori așa ceva. Soluția îi este familiară încă de pe vremea luptei împotriva «capitalismului sălbatic» – reglementarea mediului electronic, aducerea sa sub tutela autorităților statului. Însă ea pune sub semnul întrebării, cel puțin într-o oarecare măsură, capacitatea Internetului de a funcționa în maniera idealistă la care stânga încă mai speră. Bătălia dintre laissez-faire-iști și statiști pentru cucerirea spațiului public este reluată și pe tărâmul virtual. Ca de obicei, Statele Unite rămân și în această privință în urma Europei de Vest: până la finele anului trecut Congresul refuzase să adopte o lege care să declare, sub forma unui principiu general, că informația personală obținută în vederea unui scop bine definit nu trebuie să fie făcută cunoscută terților fără consimțământul explicit al individului în cauză.

Libertatea de exprimare

Într-o faimoasă decizie a Curții Supreme americane datând din 1919 (Shenck v. United States), judecătorul Oliver Wendell Holmes a dezvoltat un argument clasic în dezbaterea cu privire la protejarea libertății de expresie. Opiniile subversive, a afirmat Holmes, vor fi protejate atunci când nu există o relație directă și imediată între conținutul mesajului și acțiuni care constituie un pericol public. A striga «Foc!» într-o sală de teatru în lipsa unui incendiu constituie un act pedepsibil dacă acest gest atrage după sine vătămarea fizică a persoanelor care se îmbulzesc să iasă afară. Rămâne însă esențial ca legătura dintre mesaj și acțiune să fie directă și clară.

Cum era de așteptat, linia care desparte consecințele imediate ale unui mesaj de consecințele sale indirecte este, în cazurile extreme, deosebit de fină. Ce se întâmplă atunci când mesajul subversiv intră în sfera publică nu prin rostirea sa într-o sală de teatru – în imediata apropiere a unui grup restrâns de persoane –, ci pe World Wide Web – în preajma unui număr indefinit de receptori greu de identificat? Cum să judeci legătura imediată dintre «expresie» și acțiunea pedepsită de lege? Cum să evaluezi într-un astfel de context gradul de proximitate dintre vorbă și o eventuală faptă determinată de către vorbă? Să avem în vedere două cazuri paradigmatice: publicarea datelor personale ale medicilor din clinicile pentru avort pe site-uri anti-avort și pornografia pe web.

«The Nuremberg Files» era până de curând un site american care milita împotriva practicii avorturilor. Ceea ce a deranjat însă organizațiile care au chemat în fața justiției pe autorii site-ului a fost natura violentă a militantismului: avortul era diabolizat în termenii cei mai duri cu putință (ca genocid), medicii care practicau avorturile erau numiți criminali și ucigași; mai mult decât atât, site-ul conținea o listă intitulată «Wanted» pe care figurau numele, adresa de acasă și uneori și alte date personale ale medicilor care oferă astfel de servicii. În plus, numele celor care căzuseră victime ale violenței anti-avort erau tăiate de o linie roșie sau apăreau pe un fond gri, atunci când violența se soldase cu moartea și, respectiv, cu rănirea. Partea reclamantă a susținut că informația de pe «The Nuremberg Files» și stilul în care era aceasta redactată incita în mod evident la violență împotriva medicilor care oferă serviciile avute în vedere de autorii website-ului (în SUA violența anti-avort atinge în ziua de azi cote îngrijorătoare). Întrebarea căreia a trebuit să-i răspundă în cele din urmă juriul a fost în ce măsură mesajul de pe acest site anti-avort cade sau nu sub protecția Primului Amendament la Constituția Americană, instrumentul juridic care asigură libertatea de exprimare. Răspunsul a fost negativ.

Pornografia este un alt subiect fierbinte ale cărui implicații ating același punct nevralgic. Autori conservatori precum Irving Kristol, Robert Bork sau Norman Podhoretz, ce interpretează Primul Amendament ca protejând libertatea de exprimare cu scopul de a permite dezbaterea unor probleme substanțiale care țin de binele public, afirmă de mult că manifestări precum pornografia trebuie interzise. Printre încercările de a limita traficul de pornografie pe Internet în Statele Unite se numără «The Communications Decency Act» (declarat neconstituțional de Curtea Supremă) sau «The Child On-line Protection Act» (și acesta subiect al unei dispute în curțile americane). De partea cealaltă, libertarienii accentuează asupra valorii libertății de autoexpresie în detrimentul valorilor comunitare. În general, tendința este de a păstra pornografia printre tipurile de mesaje protejate de Primul Amendament și a limita efectele ei nefaste (de pildă, acelea împotriva minorilor) cu ajutorul altor măsuri (prin programe care restrâng accesul minorilor la astfel de site-uri sau prin legislația împotriva pornografiei cu minori).

Nu este aici locul pentru a încerca o discuție a diferitelor argumente oferite pro sau contra unui drept lărgit ori restrâns la libertatea de exprimare în cyberspațiu. Mă voi mărgini la a observa că, în timp ce în prima situație (cea a site-ului «The Nuremberg Files») legătura dintre mesaj și violență pare mai ușor de pus în evidență, în contextul pornografiei lucrurile arată a sta altfel. Ceea ce nu înseamnă că nu s-au adus argumente în favoarea interpretării ei ca o practică socială asociată aservirii cvasigeneralizate a femeilor în societatea contemporană și, ca atare, în favoarea scoaterii ei de sub protecția oferită de Primul Amendament23.

În contextul de față e mai util de observat următorul lucru: restrângerea libertății de exprimare în cyberspațiu este mult mai dificilă decât ne lasă uneori să credem legile date în această privință. Internetul are dimensiunea unui spațiu transnațional, în timp ce site-urile de pe WWW cad sub incidența legilor statului unde sunt localizate serverele24. Astfel, deși «The Nuremberg Files» a fost interzis în Statele Unite în urma deciziei unei curți americane, site-ul a fost preluat de o grupare olandeză care militează pentru libertatea de exprimare în cyberspațiu. Accesul la informația oferită acolo a rămas la fel de ușor ca atunci când pagina de web se afla pe un server american și este la fel de liber pentru oricare individ interesat, cetățean american sau nu. La fel și în cazul pornografiei – deși ea ar putea fi vreodată limitată mai strict, în Statele Unite să zicem, aceasta nu va împiedica nicicum accesul la materialele pornografice de pe site-urile europene sau asiatice, oricând și oricui, inclusiv americanilor.

Faptul pune în lumină capacitatea reală a Internetului de a se constitui într-un rezervor de «informație subversivă», fie că preferăm să dăm acestei sintagme sensul pe care i-l dă stânga, sau acela pe care i-l atribuie dreapta. În lipsa unor acorduri legislative internaționale care să cuprindă covârșitoarea parte a statelor implicate în menținerea Net-ului, acorduri care să fie la rândul lor extrem de explicite și de comprehensive în ceea ce privește tratamentul chestiunilor pe care le abordează, Internetul așa cum îl știm astăzi nu va putea fi vreodată afectat prea adânc de cenzură. Astfel de acorduri nu sunt foarte probabile – e dificil de crezut că Olanda și Statele Unite se vor putea vreodată pune de acord în privința cenzurării pornografiei pe scară largă, de pildă. În lipsa lor, singura strategie pentru state ar fi limitarea accesului cetățenilor lor pe site-uri din state cu legislație similar㠖 și atunci Internetul așa cum îl știm va înceta să existe.

Argumentul în favoarea potențialului subversiv al WWW nu trebuie însă supraestimat: în măsura în care Internetul va deveni un mare mall, underground-ul subversiv s-ar putea să conteze la fel de puțin pe cât contează magazinul de steaguri confederate și alte însemne anarhiste vizavi de cele patru etaje ale Mart-ului. (O ipoteză similară va fi investigată mai jos.) Dar este tot la fel de posibil ca accesul spre informație să ducă la o nivelare a diferenței de mentalitate dintre cetățenii statelor lumii și astfel la ridicarea pragului de toleranț㠖 cel puțin în acele state unde un număr suficient de mare de cetățeni își permite să utilizeze un computer conectat la Internet.

Democrația virtuală

Problema libertății de exprimare comportă însă și o altă dimensiune: aceea a calității exprimării în spațiul public. Nu este suficient ca nimeni să nu te cenzureze efectiv pentru a te putea exprima liber. Important este să poți fi și auzit, să poți acționa astfel încât vocea ta să conteze pe piața ideilor și a faptelor. La urma urmelor, temeiul introducerii libertății de expresie printre drepturile fundamentale este tocmai observația că într-o societate ca cea modernă îți poți controla viața doar în măsura în care vocea ta poate schimba ceva în lumea din jur.

Ultimele decenii au înregistrat, cel puțin printre politologi, o creștere a scepticismului cu privire la democrația reprezentativă în societatea contemporană și în contextul statului modern în general. Mai toate concepțiile alternative despre o reformă a sistemului democratic – fie că se cheamă democrație deliberativă, asociațională, directă, discursivă, participativă ori republicanism – fac referire la aceleași concepte cheie: etică comunicativă, mediere, implicare, deliberare publică, participare. Într-o societate în care partidele politice se comportă adesea precum oligopoliile într-o economie de piață, încercând să controleze și să manipuleze comportamentul unor votanți pasivi, în care deliberarea ce stă în spatele opțiunii exprimate la urne se face mai degrabă irațional, conceptul de cetățenie e în criză. După James Fishkin, cetățenii societăților de azi sunt, asemeni locuitorilor peșterii lui Platon, hrăniți cu umbre, cu (dacă vreți) simulacre. Problema care confruntă așadar democrațiile liberale este asigurarea mediului potrivit pentru deliberarea de masă (opusă deliberării între elite)25.

Mass-media postbelică, fie ea electronică sau tipărită, s-a arătat nu doar puțin capabilă să rezolve problema deliberării, ci a părut chiar să adâncească criza: bombardat cu o cantitate considerabilă de zgomot informațional, cu atenția permanent reținută de știri pe cât de multe, pe atât de diverse, subiect al unui număr uriaș de sondaje de opinie, cetățeanul tinde să formeze păreri ad-hoc și devine mai puțin apt pentru o deliberare rațională. În schimb, pentru mulți cercetători ai fenomenului, Internetul oferă oportunitatea inițierii de dialoguri cu adevărat eficiente între cetățeni. Participarea la dialogul electronic este voluntară și deci activă: receptorul devine la rândul său emițător de opinii și idei. În al doilea rând, comunicarea se face la nivel de individ – lipsește medierea unei instituții (televiziunea, ziarul) cu agendă proprie și care, de cele mai multe ori, dictează nu numai regulile interacțiunii, ci și conținutul mesajului. Se elimină, astfel, deformarea discursului. În fine, cvasianonimitatea interlocutorilor poate fi un avantaj în măsura în care barierele de sex, rasă sau vârstă vor influența mai puțin natura discuției.

Umberto Eco a exprimat un optimism radical în ceea ce privește calitatea comunicării electronice: «Îmi spun adesea că societățile vor fi împărțite în scurt timp (sau sunt deja împărțite) în două clase de cetățeni: cei care se uită la TV, care primesc imagini prefabricate și astfel definiții prefabricate ale lumii, care nu au forța de a alege în mod critic ce tip de informație primesc, și cei care știu să utilizeze calculatorul și care vor fi capabili să selecteze și să elaboreze informația»26.

Datele actuale sugerează doar un optimism moderat, dacă nu cumva interpretarea lor nu este ea însăși excesivă. Se pare că utilizarea frecventă a Internetului duce adesea spre atrofierea relațiilor sociale cu cei din jur – cu famila, prietenii, cu persoanele apropiate27. Mai mult, o dată cu izolarea crește și sensibilitatea la stres28. Faptul nu este surprinzător în sine, în măsura în care Internetul a început să devină din ce în ce mai des un canal utilizat pentru divertisment, informație și comerț – ca și televiziunea. Deși Internetul se aseamănă și cu telefonul, fapt ce ar putea sugera o rată sporită a relațiilor sociale, este important de înțeles că multe dintre relațiile formate online au o calitate scăzută în privința socializării.

Observațiile sugerează că viziunea conservatoare sau cea progresistă, prima temându-se de diminuarea legăturilor sociale, cea de-a doua de transformarea Net-ului într-un spațiu guvernat de interese comerciale și de un nivel scăzut al implicării politice, nu ar fi tocmai rupte de realitate. După cum scrie același Andrew Shapiro, «democrația și dreptatea socială trebuie mai întâi să fie asigurate [la nivel local]; prioritarea e să-ți pui întâi casa în ordine. Net-ul trebuie de aceea să fie un vehicul nu doar pentru escapismul ocazional, ci pentru un angajamant local sporit – online și
off-line»
29.

Anonimitatea pe care o oferă mediul online nu aduce cu sine neapărat un câștig în ceea ce privește implicarea în treburile cetății. Cultura confruntațională din viața de zi cu zi este un tip de cultură în care ideile se dezvoltă mai sănătos, o aproximație mai bună a acelui spațiu darwinist de competiție a concepțiilor la care făcea referire, printre alții, Karl Popper. «Acest tip de confruntare este un bun public și privat; el expune indivizii la probleme reale și-i poate forța să-și revizuiască imaginea despre lume. În cyberspațiu, dimpotrivă, indivizii se bucură de o perfectă capacitate de evitare… Probleme similare survin și în urma recentului val de «push-button-politics» care distruge deliberarea și promovează un sistem de guvernare-prin-referendum, insuficient de reflexiv»30.

Pe chat-uri, bulletin board-uri sau mailing lists, cei ce se aseamănă se adună. Indivizii tind să se asocieze cu persoane cu aceleași interese și cu păreri similare, să se izoleze de diversitate, să capete vederi extremiste. În ipoteza în care mediul digital va ajunge să devină artera de la care se va lua pulsul preferințelor politice ale cetățenilor, aproximând astfel un referendum ideal, cele descrise mai sus rămân un motiv de îngrijorare. Chiar și dacă participarea ar fi mult mai ridicată, una dintre condițiile fundamentale pentru o democrație veritabilă ar rămâne insuficient satisfăcută: alegerea în materie de politici publice trebuie să fie produsul unei deliberări raționale și nu a acumulării de prejudecăți întărite de contactul cu persoane care le împărtășesc și de absența confruntării cu opinii diferite. Faptul că opinii diferite există și că acestea plutesc undeva în eterul cyberspațiului nu trebuie să ascundă pe acela că, în mod obișnuit, contactul cu ele e mult mai ușor de evitat decât în viața «reală».

Printre tezele susținute aici nu se găsește nici una controversată în sine. Ce poate fi mai intuitiv decât faptul că intelectualii văd în jurul lor fenomenele pe care sunt antrenați să le vadă, și că revoluțiile au tendința nu doar să schimbe societatea în care se nasc, ci și să exprime mai acut dilemele care confruntau deja societatea amintită?! Toate astea par de la sine înțelese, și poate n-ar merita repetate dacă nu ar fi obturate, și în cazul Revoluției Digitale, de retorica schimbării radicale.

Revoluțiile sunt produse ale timpului în care se nasc, și – poate tocmai de aceea – ele sunt fenomene complexe. Există destule motive pentru care atât stânga, cât și dreapta, atât Baudrillard cât și optimiștii postmoderni ar putea să aibă dreptate ori să se înșele în predicțiile lor. Poate că, așa cum sugerează studii recente, intrarea computerelor pe ușa din față a mai mult de jumătate din casele familiilor occidentale va schimba pe deplin relațiile dintre generații, subminând astfel temerile conservatoare: copiii, cei mai înzestrați tehnic dintre membrii familiei, devin din ce în ce mai implicați în ajutorarea membrilor mai în vârstă, care sunt din ce în ce mai dispuși să acorde credit celor tineri. Sau poate că Internetul va deveni doar un mic adagiu la masificarea culturii occidentale, continuând tendințele inaugurate de apariția televiziunii, proliferarea periodicelor de consum și a monopolurilor mediatice. În fine, cine știe, poate că mici grupuri de cetățeni cu conștiință politică vor reuși să inspire masele spre inițiativa civică, și Internetul va renaște ca o nouă agoră unde treburile cetății vor fi despicate în patru spre binele public.

Până una-alta, bila de cristal a intelectualilor rămâne totuși încețoșată. Internetul, copilul model al Revoluției Digitale, are o paternitate certă, dar un viitor încă nedefinit. Deși va ajunge nu peste mult timp să schimbe la față lumea modernă, deocamdată el continuă să fie, ca orice bebeluș – oricât de bine crescut pentru vârsta lui și oricât de prolific –, educabil.

Share This Post