Arta aparţine cetăţii? Răspunsul este „nu” şi acest „nu” trebuie să fie cu atât mai ferm cu cât confuzia nu încetează să domnească asupra chestiunii. Fireşte, faptul că întrebarea a fost exprimată face, din principiu, loc tuturor răspunsurilor, şi chiar îţi dă dreptul să presupui că întrebarea e pusă pentru a se opune confuziei. Întrebarea ar trebui atunci înţeleasă în sensul „chiar ne-am putea imagina că arta aparţine cetăţii?” se repetă neîncetat că arta e politică şi că aşa trebuie să fie, dar e oare acesta un lucru sigur? Chiar credeţi asta?”
Nimic nu pare mai pernicios decât această confuzie. Afirmând că arta este politică, o subordonăm unui scop sau unei categorii de scopuri lipsind-o de perspectiva „finalităţii fără scop” care îi este, în cea mai mare măsură, proprie. Sau ar trebui să explicăm în ce fel finalitatea fără scop intră în politică. Ori, dacă ea intră în zona politicii, o face tocmai ca să se desprindă de aceasta: acel „fără scop” excede în mod necesar categoria finalităţilor căreia îi aparţine politica. Altfel spus, categoriei tehnicilor. Tehnicile sunt – în cel mai larg sens al cuvântului – toate procedeele care permit atingerea unui scop absent iniţial într-un proces natural. Arta este tehnica unui scop care debordează conceptul de finalitate, căci nu-i poţi conferi conceptul doar pentru a face să conveargă către realizarea sa, mijloacele necesare. Această finalitate debordantă, noi o numim „frumuseţe” sau „sublimitate”. Politica nu are nevoie de asemenea categorii.
Politica este într-adevăr tehnică – ea este şi „artă”, în sensul vechi al termenului, şi în mod special „arta de a guverna” – a cărei finalitate constă în ţinuta, echilibrul, stabilitatea (il stato) existenţei comune a unui grup căruia nu-i este dat principiul sau baza existenţei sale comune. Atunci când baza există, ca într-o teocraţie sau într-o societate ale cărei ierarhii, funcţii, raporturi sunt fixate printr-o suficientă pondere a tradiţiei (desigur totdeauna mitologică în ultimă analiză), nu se poate vorbi în mod riguros de „politică” nici, aşadar, de „cetate”.
Cetatea fie se sprijină pe o religie civilă sau e pusă ea însăşi, neîncetat, în discuţie. Religiile civile nu au fost, foarte numeroase, nici prea persistente în istoria occidentală: Atena şi, mai ales, Roma, reprezintă întreaga noastră experienţă în materie. De la sfârşitul Romei, singura care ar putea fi desemnată e cvasi-religia civilă a Statelor Unite – ţară explicit fondată pe o afirmare religioasă, dar care, totuşi, nu a instalat un sistem de practicare aşa cum îl cere o religie. Pentru restul lumii occidentale, inclusiv pentru Anglia, unde naţionalizarea religiei nu a provocat în mod fundamental separarea puterilor, cetatea şi religia au rămas în mod esenţial distincte, în ciuda tuturor confunziilor, confiscărilor şi instrumentalizărilor. Cazul islamului a fost un caz diferit, deşi, în perioada majoră a civilizării iniţiată de cucerirea arabo-musulmană, deosebirea s-a dovedit efectivă. Nici diversele califate sau regate, nici Imperiul Otoman nu au fost teocraţii. (În mod foarte diferit, pare posibil să afirmi acelaşi lucru în legătură cu China imperială, dar aici ar trebui să ne oprim mai mult asupra istoriei Orientului.)
Care este situaţia artei? Să amintim mai întâi că „arta” ca atare – ideea de artă dacă nu integral în accepţia sa modernă, cel puţin în aceea a unei tehnici cu statut particular, diferit de toate tehnicile instrumentale, practice, cognitive şi … politice – nu apare decât odată cu cetatea. E un fapt nu lipsit de motivaţii şi de consecinţe.
Arta apare ca atare începând din momentul în care existenţa comună trebuie să-şi invente o ordine proprie de justificări, de scopuri şi de tehnici, desprinsă cum este ea de ordinele teologice, cosmice şi ierarhice în sensul tare al termenului. Altfel spus, îngroşând: începând din momentul în care aspectul comun nu mai are, ca atare, alt fundament decât asocierea intereselor lipsite de adevărata provenienţă şi destin comune. Atunci dreptul vine să articuleze raporturile – cetatea este în primul rând ordinea de drept – în timp ce tehnici şi competenţe sunt respinse pentru a face să funcţioneze asocierea (două tehnici sunt aici esenţiale: prima, cea mai veche, e a monedei, a doua e aceea a argumentaţiei şi a deliberării – care ţine de dia-logos). Destinul comun rămâne reprezentat de religia civilă, căreia îi aparţine de altfel această formă de artă cu totul particulară care e teatrul – tragedie şi comedie, ambele născute din cult – care nu încetează, până astăzi, să întreţină raporturi specifice cu politica. Dar, aşa cum am amintit, religia civilă nu ţine de, nu parvine la stabilitatea şi permanenţa pe care le cunosc formaţiunile arhaice ale triburilor şi/sau imperiilor.
Tehnica artei – sau mai curând tehnicile artelor – se autonomizează atunci când figurarea destinului comun devine fragilă, nesigură, chiar imposibilă. Se poate spune că tragedia deţine la Atena o funcţie cvasi culturală, ceea ce nu înseamnă că ea e desprinsă de cultele propriu-zise, fie ele civile sau legate de „mistere”. Destinul comun pe care ea îl expune nu mai este întrutotul acela al comunităţii, ci el tinde să devină fie al oamenilor în general, fie al indivizilor rupţi de cetate. Rămâne, dacă pot spune aşa, poezia tragică. (Şi ceea ce, faţă de ea – semnalez aici pur şi simplu acest alt aspect al istoriei – revendică rolul celei mai înalte şi mai autentice poezii, care este filosofia, ea însăşi pusă apoi în situaţia de a da socoteală de fenomenul numit „artă”.)
S-ar putea afirma aceleaşi lucruri despre toate formele de artă, care sunt, de altfel, mai mult sau mai puţin prezente în jurul teatrului. Pentru fiecare dintre aceste forme am putea spune: rămâne – pictura, rămâne – dansul, rămâne – muzica, etc. Arta ar fi în acest sens ceea ce se desprinde de celebrarea religioasă atunci când aceasta nu mai e intim împletită în ordinea vieţii comune. De aici poate că noile religii pe cale de a se naşte, şi care nu mai sunt religii în acelaşi sens, vor fi înainte de toate religii ale comunităţii, ale unei comunităţii pentru care fiinţa comună este întrucâtva ea însăşi inima sau miza religiei, şi nu un ansamblu de raporturi cu forţe divine sau demonice. Şi, tot de aici, faptul că aceste religii iau naştere puternic îndepărtate de artă: chiar atunci când ea nu e formal repudiată, e recuzat totuşi tot ce poate trece drept tehnică a figurării destinului comun sau al comunităţii înseşi. (Ca să fiu mai exact, trebuie să spun că doar în aceste condiţii poate apare însăşi ideea de „figurare”. Arta egipteană sau babiloniană nu-i „figura” pe zei, ea le modela apariţia).
Ar trebui deci să conchidem în acest stadiu: arta înseamnă tot ce cade, nu complet în afară ci alături de cetate şi în curând alături de religia însăşi disociată de cetate. Singura întrebare care se pune atunci e următoarea: ceea ce cade astfel e un reziduu, de fapt deşeul celebrării culturale, sau autonomizarea unui element sau a unei funcţii deja prezente dinainte?
În româneşte de ALINA LEDEANU