Există de multe ori impresia că evoluția spre o Europă Unită ar conduce neapărat spre un tablou asemănător celui înfățișat astăzi de SUA, subapreciindu-se din capul locului atât federalismul american, cât și diversitatea statelor membre.
La fel de irevocabilă și stringentă apare evoluția ce poartă numele de globalizare. Ambele tendințe sugerează o uniformizare a atitudinii față de viață și a oamenilor în întreaga Europă, ba chiar în întreaga lume, și declanșează temeri sau speranțe corespunzătoare. Dar istoria nu curge niciodată în linie atât de dreaptă, cum le place prognozelor să o redea.
EUROPA
Ideea de a uni Europa este în primul rând o reacție față de lungile și războinicele zbuciumări din Europa de Vest a secolelor al XIX-lea și al XX-lea dar e posibil ca ea să fi apărut mai întâi după revoluția industrială și dezvoltarea ce i-a urmat. Transpunerea acestei idei simple s-a dovedit a fi, totuși, destul de complicată, deoarece statele naționale nu renunță ușor la drepturile de suveranitate de dragul unei autorități comune. Luarea de poziție față de pericolul pe care îl reprezenta pentru vest-europeni Uniunea Sovietică, până la destrămarea ei, a fost încredințată NATO sub conducerea Statelor Unite ale Americii, astfel că presiunea de a dezvolta un concept comun, în afara acestei luări de poziție, era nesemnificativă.
Urmarea acestei dezvoltări este evidentă. Cele mai importante caracteristici ale suveranității naționale, de exemplu politica externă sau politica economică, au rămas până astăzi în mâinile statelor membre. Uniunea Europeană a devenit un uriaș aparat administrativ, a cărui putere modifică doar lent independența statelor naționale privite separat.
Există, totuși, modificări care încep să devină vizibile în interiorul comunității. Trebuie numită mai întâi înlăturarea barierelor economice, fapt care ajută întreprinderile mai mari să activeze și în străinătate și creează, cu atât mai mult, concurență între firmele de naționalități diferite. Îndepărtarea, aproape în totalitate, a granițelor naționale pentru locuitorii Uniunii Europene și libertatea cetățenilor unei țări de a locui sau lucra în alta sunt realizări care, cel puțin pe moment, au mai puține efecte palpabile, dar produc mai ales o schimbare a conștiinței cetățenilor.
Față de astfel de tendințe sinergetice există, totuși, și influențe retardante sau chiar opuse. Diferitele caractere și tradiții naționale ale aparatelor administrative conduc la faptul că o aceeași lege are efecte total diferite în Olanda, Franța sau Grecia. În plus, administrațiile naționale, care funcționează de generații, nu sunt niște instituții care, într-un viitor apropiat, să se lase inert asimilate.
În afară de aceasta, acționează de mult timp, în special între țările mari, rivalități pentru putere, care împiedică deseori realizarea intențiilor comune sau, eventual, conduc la compromisuri docile.
Așa-numita extindere spre Est, care va accentua și mai tare atât deosebirile economice, cât și pe cele istorice din interiorul comunității, ar putea să îngreuneze și mai mult dezvoltarea unei puteri centrale cu o capacitate de impunere corespunzătoare.
În interiorul actualei Uniuni, granițele naționale s-au diminuat, fără îndoială, în ultimii zece ani. În paralel, se dovedește că geografia politică a începutului de secol XX poate aduce mai puțin decât s-a crezut multă vreme. Astfel, s-a divizat Cehoslovacia, la fel și Iugoslavia, dar și Tirolul de Sud, Alsacia și Țara Bascilor doresc autonomia. În toate aceste cazuri, colectivitățile etnico-geografice, care și-au dezvoltat un istoric și o tradiție, încearcă să-și articuleze propria identitate și să păstreze sentimentul comunitar. Acestea conduc, în mod necesar, la împovărarea conceptului actual de naționalitate, fapt pentru care puterile statelor naționale încearcă să reprime astfel de aspirații spre autonomie.
Dar tocmai slăbirea granițelor naționale în interiorul Uniunii ar putea să faciliteze redobândirea de către entitățile mai noi sau mai vechi a unei importanțe sporite și dezvoltarea unui sentiment patriotic comun, fără ca acesta să ducă la unitate națională. Fapt ce ar putea să-i regăsească împreună, pe bascii de o parte și de alta a Pirineilor, pe irlandezii, alemanii de pe ambele maluri ale Rinului (Alsacia și Baden), pe nord-tirolezi și sud-tirolezi și să formeze unități politice/etnice care nu se suprapun peste statele naționale existente în prezent. Acestea din urmă vor forma abia peste mult timp unități administrative în interiorul UE.
Și între candidatele la aderare din Europa de Est există foarte multe regiuni care ar putea să-și redescopere într-un asemenea mod afinitățile istorice, astfel încât să găsească în Europa mare o anumită siguranță.
În scurta istoria a Uniunii Europene, este, de altfel, interesant de observat că instituțiile ei centrale s-au așezat în Bruxelles și Strasbourg, pe teritoriul vechiului imperiu al lui Lothar, un imperiu care a existat, totuși, câteva secole și ale cărui urmări în plan istoric și cultural sunt și astăzi vizibile. Aceasta are drept consecință faptul că administrația și o bună parte a puterii în cadrul Uniunii Europene sunt, pe termen lung, puternic influențate de această regiune și, prin urmare, dominate de Europa de Vest.
Dacă ne gândim la toate aceste lucruri, atunci ar trebui să fie foarte clar faptul că, în câteva decenii, Uniunea Europeană nu va putea constitui o comunitate unită, supusă unei puteri centrale. Mai ușor de înțeles ar fi o comparație cu vechiul Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană, în care împăratul era, în realitate, reprezentanța centrală și avea o anumită putere, dar fiecare membru acționa destul de independent. Acești membri erau foarte diferit structurați, își creau sisteme de alianțe interne, se certau între ei și se putea ajunge chiar la acțiuni războinice, interveneau în războaie de pe poziții exterioare ceea ce nu era neapărat în interesul împăratului. Cam așa ar putea să arate într-o bună zi Europa Unită, când agitațiile războinice nu vor mai fi tolerate…