„Ca să vezi trebuie să vrei şi această vedere voită
are desenul ca scop şi mijloc în acelaşi timp.“
Paul Valery, Degas, dans, desen
„Desenul pur e vizibilitatea materială a invizibilului.“
Alain Badiou, Desen
Am început textul care urmează în timp ce citeam primele pagini dintr-o carte despre care vroiam să-mi fac o părere: textul e compus din notele mele fragmentate şi uneori puţin bizare bazate pe asociaţii spontane sau pe teme sugerate de cuvinte anume din titluri cum ar fi plăcerea, din Le plaisir au dessin cartea pe care o citeam; scopul meu era să aduc puţin neprevăzut care să provoace noul să aducă un element neprevăzut în ceea ce aş fi vrut să fie un joc mai degrabă decât o înlănţuire de formule standard.
Pentru că tocmai aşa începuse cu totul spontan textul cu o imagine care s-a instalat în centrul atenţiei mele. Imaginea era a unei multitudini de copii jucându-se într-un sat flamand din vremea lui Brueghel cel Bătrân; după ce mi-am împrospătat memoria cu o carte poştală ilustrată, imaginea şi-a găsit titlul Jocuri de copii pictată de Brueghel şi în prezent aflată la Kunsthistoriches Museum din Viena de unde după o coadă interminabilă achiziţionasem ilustrată. Vedeam acum că spaţiul ocupat de copiii jucăuşi se extinde la stânga pe malul unui râu şi în adâncime, la dreapta spre drumul care începe acolo unde teritoriul rezervat jocului se termină şi numărul copiilor scade, căci într-adevăr nucleul exploziv se află în planul central unde, pe bucata de pământ netezită şi special amenajată cu movile şi moviliţe se îngrămădesc mai bine de trei sferturi din cei 200 de copii care încălţaţi cu ghete maro de unic model ţopăie, sar capra sau pun la cale acţiuni comune din jocuri pe care nu le înţeleg. M-am uitat o vreme la râul din colţul în stânga-sus al picturii ales de Brueghel printr-un neaşteptat concentrat de culoare şi lumină reflectată care parcă ar avea ceva de spus uscatului pământiu al satului pictat sau mai bine zis face vizibilă calitatea strălucitoare a energiei care pune în mişcare tot ce se întâmplă în pictura lui Brueghel, şi de asemenea, tot ce nu se întâmplă pentru că se întâmplase deja sau urma să se întâmple în vreun alt tablou desen sau gravură. La fel de încărcat de energie trebuie că era pământul nevăzut de sub râu, la fel şi viaţa scurtă dar productivă a acestui artist care a murit la 44 de ani.
▪
De la ferestra apartamentului unde locuiesc, la etajul trei al unui bloc dat în folosinţa locuitorilor unor clădiri demolate acolo unde se ridică azi Casa Poporului, văd zilnic între anumite ore copii jucându-se în curtea grădiniţei de cartier. Înălţimea de la care văd scena aproximează perspectiva cuprinzătoare care îngăduia pictorului să compună dicţionarul său de jocuri şi în acelaşi timp să reprezinte plauzibil copii jucându-se într-un sat flamand din secolul al XVI-lea. Contextul asociativ al relaţiei mele cu imaginea e imediat şi fizic prezent, dar nu explică nici măcăr în parte de ce am ales Jocurile lui Brueghel şi nu alte reprezentări sau evocări despre joc, copilărie şi plăcere (Klee şi alţii sau desene şi acuarele de copii). Dar voi lăsa deoparte povestea împrejurărilor care au montat pictura în realitatea mea imediată, la fel după cum sper că Jocurile nu au devenit ocazia unei prelegeri de istoria artei. Tot ce-am spus figurează indirect şi stângaci (stângăcia e incorigibilă, dar nici nu aş vrea să o corectez) însemnătatea pe care am atribuit-o picturii lui Breughel, artistul nordic care şi-a continuat netulburat investigaţiile după ce vizitase Italia fără să se lase modelat de aparatul ei estetic impecabil, unanim recunoscut, poate chiar venerat la acea data. În contrasens cu aşteptările şi lumea timpului său, într-o lume mai mult? sau mai puţin? diferită de cea a zilelor noastre (proverbele şi folclorul ne arată poate mai bine decât Derrida cu a sa
differance că diferenţele sunt relative. Mă bucur la gândul că pictura lui Bruegel Jocuri de copii va rămâne prezentă ca sol al neprevăzutului şi uneori participantă la vreun joc constructiv.
▪
Cum spuneam, imaginea Jocurilor a apărut prin libera asociere pe când răsfoiam Le Plaisir au Dessin pe care abia o primisem de la cineva care mă ruga sa-i spun ce cred despre cartea lui Jean–Luc Nancy.
Titlul, recunosc, mi-a atras atenţia, îndeplinind astfel o primă condiţie a funcţiei sale ca act de vorbire cum ar spune Austin sau Searle; un act comunicativ echivalent unei promisiuni, care ocupă o poziţie regală în pagina de titlu sau pe copertă. Poziţia e ipotetică însă şi depinde de confirmarea promisiunii. Alegerea unui titlu poate fi speculativă sau indiferentă în raport cu soarta lui publica, dar verificările aparţin exclusiv sferei publice.
Acest titlu laconic care leagă plăcerea de desen promite mult. Tu ce crezi? l-am intrebat pe Nick, cu care formăm o mica sferă publică în drum spre staţia de metro. Mă împrietenisem cu el şi ne vedeam, după ce o vreme schimbasem păreri despre extremismul politic pe un blog. Nick era suspicios şi sceptic şi mi-a spus ca plăcerea e cuvântul de ordine din vocabularul consumist al zilei.
[…]