Sorin Alexandrescu – Criticii «nevertebrãrii»: Nietzsche, Ortega y Gasset și Cioran

 

 Introducere

Jenseits von Gut und Böse apare la 1885, exprimând o surprinzãtoare lipsã de respect pentru Germania de atunci. Aceastã țarã devenise, în numai un sfert de secol, o mare putere. 1887 avea sã fie anul încheierii Triplei Alianțe și al maximului de autoritate al lui Bismarck, omul care fãcuse Germania, dar care avea și sã pãrãseascã scena politicã în 1890. Unificarea Germaniei avusese loc în 1871. Prusia se hotãrâse pentru realizarea unei Kleindeutschland în loc de visata Grossdeutschland, care ar fi inclus și Austria. Nu limba comunã putuse fi factorul hotãrâtor, ci voința politicã și puterea militarã. Revoluția de la 1848 adusese pe scenã clasa mijlocie educatã, profesiile liberale și funcționarii publici care dominau Parlamentul de la Frankfurt, format din 596 membri, dintre care doar cîțiva latifundiari, 4 meseriași și 1 țãran aparțineau altor clase. Naționalismul tuturor parlamentarilor trebuia sã devinã liantul grație cãruia sã se poatã construi un singur stat național din numeroasele state germane, în care se vorbea aceeași limbã, dar pe care le despãrțeau granițe trasate de-a lungul feudalitãții între cele (originar) 390 de state din care Napoleon fãcuse doar 39! În ciuda acestei multiplicitãți, granițele politice nu coincideau cu cele etnice, cãci mulți germani locuiau încã în afara statelor germane. Parlamentul eșuase însã în misiunea lui, drept care Prusia încercase mai apoi unificarea pe cont propriu, numai cã ea fusese obligatã în 1850 de Austria sã abandoneze proiectul. Prusia hotãrâse atunci sã se modernizeze rapid, emancipase țãranii, reorganizase țara și mai ales armata, aplicând modele centraliste de inspirație francezã, și reușise în 1859, într-un prim rãzboi franco-austro-piemontez, sã înfrângã Austria. În 1862, Bismarck devenea prim-ministru și Prusia intra într-o nouã fazã, aceea în care avea sã forțeze unificarea «prin foc și spadã». În 1864-1865, ea avea sã smulgã Danemarcei ducatele Schleswig și Holstein, inițial împreunã cu Austria, dar, în 1866, Prusia înfrângea decisiv Austria și o elimina din spațiul german, dupã care ea ocupa militar Hanovra, Nassau, Frankfurt, state cu care avea deja asiguratã o Zollverein, ca sã nu mai zic cã vorbea aceeași limbã, dar ai cãror conducãtori și simpli cetãțeni au fost tratați foarte dur, mai mult ca dușmani decît ca prieteni, și deloc drept conaționali. Apãrea astfel Confederația germanã de nord, la nord de Main, dar care intra într-un Zollparlament cu cele 4 state rãmase independente la sud de fluviu. O unitate economicã se realiza astfel vamal, una statalã pe calea armelor, dar lipsea încã o unitate politicã realã. În 1871, Prusia învingea Franța, anexa Alsacia și Lorena, devenea Germania, o mare putere, deja dominantã în Europa. Pe plan intern, Bismarck se sprijinise când pe național-liberali, când pe conservatori, atacase pe catolici prin așa-zisul «Kulturkampf», dar eșuase, dupã cum avea sã rateze și lupta contra social-democraților. Dimpotrivã, «socialismul» lui «de stat», care, pentru prima oarã în Europa, asigura o viațã decentã la sute de mii de muncitori, pãrea sã atingã o pace socialã greu de sperat în țara lui Marx.

 

Prusia, devenitã Germania, era admiratã, invidiatã și temutã în toatã Europa. Puterea politicã și cea militarã încununau mai vechiul ascendent german în filozofie și muzicã, pentru a nu mai vorbi de literatura, pictura și sculptura germanã de înaltã valoare încã din Evul Mediu. Un om era însã de altã pãrere: Nietzsche. El gãsea fundamental nu succesul acesta exterior al Germaniei, ci inconsistența sa lãuntricã, «nevertebrarea» sa, lipsa de unitate culturalã, lipsa de gust fațã de totuși învinsa militar Franțã. Germania nu era poate încã o națiune, dar depãșise stadiul etnic, crease statul național, era puternicã și sigurã pe sine. Era? Pãrea sã fie, credea Nietzsche, die deutsche Seele era o iluzie.

 

Spania din 1921, ca și România din anii treizeci, se aflau și ele în plin avânt politic, social și economic. Vãzute din afarã, ele reprezentau tot atâtea exemple de succes pe calea modernizãrii și/sau a unificãrii. Aceastã opinie nu era împãrtãșitã de mulți dintre intelectualii lor. În ambele țãri domnea aceeași coincidențã între «grandoare» politico-militarã și dezorientare culturalã, neadecvare a normelor, malaise moralã și socialã, lipsã de unificare culturalã realã, crizã de identitate. Explicații istorice și sociale se dãdeau ușor, ceea ce obseda pe intelectuali era însã «viciul profund» al popoarelor lor. Popoarele acestea atât de diferite pãreau a suferi de același viciu: nevertebrarea. De unde venea ea? Nietzsche i-a dat primul rãspuns, Ortega y Gasset a definit termenul, pe care îl aplic retrospectiv și lui Nietzsche; Cioran, soluția: o «schimbare la fațã» profundã. De ce

Share This Post