Nimic nu pare mai simplu si mai complicat totodata decåt acest lucru: sa justifici si sa plasezi una din marile figuri culturale ale tuturor timpurilor. Ne vine usor sa spunem despre cineva ca este aristotelian (sau anti-aristotelian), dar incomparabil mai greu sa spunem ce este, de cine apartine Aristotel. Despre Dante s-au facut nenumarate supozitii: ca e un renascentist timpuriu, ca este chintesenta literaturii medievale, ca e parintele literaturii crestine, påna si ca este un postmodernist avant la lettre. Despre Shakespeare, dupa multe decenii de studiu atent, personal, n-am ajuns inca sa ma lamuresc in ce masura e renascentist, baroc sau mai stiu eu ce.
La Goethe lucrurile stau inca si mai complicat. Nu e vorba numai de faptul ca unii il socot clasic, altii romantic, altii iluminist, altii parinte al uma-nismului «burghez» din secolele XIX si XX. Se mai pune si intrebarea prin ce anume este el «mare si important». La Dante raspundem iute: Divina comedie. La Shakespeare indicam toata opera dramatica sau macar o buna parte din ea. Dar la Goethe?
Probabil ca cel mai intelept si mai practic lucru e sa privim inapoi spre placerile si preferintele contemporanilor. Ce-i drept, acestia s-au grabit
sa-l transforme in autor de best-sellers (Werther si altele). Dar aceiasi contemporani n-au ezitat sa vada in el pe inteleptul echilibrat si senin care stia sa uneasca in sine laturile umanului in complexitatea si integralitatea lor. Nici astazi nu ni se pare gresita aceasta parere. Goethe e «mare si important» prin viata, prin viziunea, prin intregimea lui.
Dupa ce am spus acest lucru (si oricåt de convinsi am fi ca este adevarat) ramånem cu nemultumirea tipica a cititorilor sau cititoarelor de la finele se-colului XX: vrem ceva mai precis, mai exact, vrem sa facem distinctii, vrem sa exploram si sa depistam oarecari contradictii launtrice, opozitii, conflicte, clasificari. {i atunci ne aruncam privirea spre cele care ii intereseaza parca pe cei mai specializati dintre cititorii lui Goethe, mai curånd decåt spre grupurile ample de amatori (de indragostiti!) diletanti. Cu ce se ocupa cri-ticii de azi cånd vorbesc despre Goethe?
|n mod curios (sau poate nu: in mod predictibil) cu acele parti ale operei care påna acum nu erau prea atent studiate. Disproportionat de numeroase sunt articolele de specialitate care se apleaca spre Goethe, omul de stiinta. Teoria culorilor, studiile geologice si botanice se vad studiate cu atentie deosebita, plasate in istoria stiintei, comparate cu teorii anterioare, contemporane lor sau ulterioare si recente.
Rasfoiesc publicatiile de specialitate si vad ca se acorda o atentie (zic eu!) mult prea mare versurilor (in fond destul de putine la numar) in care Goethe se amuza atingånd pornograficul (da, exista si astfel de texte, pudibond ascunse de critica mai veche!).
Vad apoi lecturi «impotriva curentului»: cutare specialist argumenteaza ca de fapt blånda si domoala Hermann und Dorothea e o piesa ironica; nu idilicul, ci satiricul ar domina acolo, spun cåtiva specialisti in deconstructie, intorcånd mestesugit cuvintele.
|n sfårsit, vad ca atentia se indreapta, inevitabil, spre implicatiile politice ale scrierilor weimareze. Care au fost relatiile dintre ministru si printisorul care-l sponsoriza (marele-duce Karl August)? Cum a raspuns Goethe la evenimentele decisive din epoca atåt de framåntata pe care a trait-o? Cåt era el de conservator, cåt era de liberal? Mai ales: cåt era de sincer in ceea ce spunea, cåt era de abil in a se prezenta unui public mai amplu (sau mai restråns, dar mai puternic si mai influent)? Iata intrebari care revin cu insistenta (mai mult sau mai putin justificata) sub pana criticilor de azi.
Daca vrem sa ne debarasam de aceste staruinte indiscrete, gasim raspunsul cel mai simplu: in fond suma intrebarilor ridicate mai nou (re)alcatuieste tocmai imaginea initiala a omului complet, surprinzator sau nu, iar conceptiile filosofice ni-l redau pe Goethe sub forma unui magic combinator si echilibrator al adevarurilor contrare.
Dar poate nu vrem sa ne debarasam de ele. Atunci, zic eu, e mai practic sa ne indreptam spre adevaruri si raspunsuri care sa reiasa, pe cåt posibil, din insasi textele date, mai curånd decåt din elementele biografice, pururi incerte sau ambigue. Vedem atunci ca Goethe nu este marele poet al epocii sale: un Hölderlin, un Novalis si altii inca il intrec probabil in adåncime si in putere experimentala (pe marii englezi ai epocii nici nu-i mai pomenesc!). Vedem atunci ca Goethe nu este neaparat marele dramaturg al epocii sale; sa admitem ca Faust nu este totusi in primul rånd, sau mai ales, o piesa de teatru; ceea ce ramåne e respectabil si important, dar nu intrece pe alti dramaturgi contemporani. Proza lui Goethe in schimb creste considerabil. Afinitatile elective intrec, zic eu, incercarile lui Rousseau in aceeasi directie, ca sa nu mai vorbesc de alti contemporani (cei de limba germana) si sta la temelia intregului roman german din secolul XIX, poate chiar XX (Thomas Mann, Ernst Jünger). La fel Werther si inca mai vårtos, cele doua parti din Wilhelm Meister.
|n fine, deducem din scrierile lui Goethe, mai curånd decåt din declaratiile si pozitionarile sale, o viziune filosofic-politica dintre cele mai interesante, adånc si inextricabil legata de cea a epocii sale, dar tocmai prin aceasta relevanta pentru a noastra, la sfårsitul mileniului II de dupa Hristos. E drept insa ca pentru a ajunge la astfel de concluzii e nevoie sa renuntam in mare masura la imaginea unui Goethe-solitar si sa-l stabilim ca pe un nod din-tr-o retea ampla de raspunsuri intelectuale la provocarile masive ale vremii care tocmai atunci incepea. |n jurul lui 1800 ia sfårsit era «biologic-orga-nica» a istoriei umane (a celei inregistrate in scris, adica a celei mai bine cognoscibile noua) si incepe faza modernizarii care se deplaseaza cu viteza ametitoare, aducånd in decursul unei singure vieti, a unei singure generatii, schimbari care odinioara cereau sute sau chiar mii de ani. Lumea occidentala intåi, iar treptat parti tot mai extinse ale globului, adopta industrializarea, tehnologia, urbanizarea, mobilitatea sociala, modalitatile contractuale ale organizarii sociale, rationalismul analitic, omogenizarea, alie-narea, viteza comunicatiilor de toate felurile ca valori centrale si definitorii ale existentei umane. Uneori procesul se petrece pasnic, alteori sub impe-riul violentei.
Ei bine, momentul 1800 (cu un deceniu sau doua mai inainte sau mai tårziu) este momentul in care se trezeste navalnic constiinta de sine a acestui proces de modernizare care in fond incepuse incetisor cu multe secole mai inainte. Acum insa devine vizibil, puternic, cuprinzator si oricum nu mai poate fi trecut cu vederea. Emergenta acestui modernism stårneste o agitatie intelectuala cum, zic eu, rar a mai cunoscut neamul omenesc. Cum sa raspunda mai bine neamul omenesc la aceste schimbari atåt de hotaråtoare pentru viitorul speciei noastre insesi? Prin impotrivire? Prin entuziasta aprobare? Prin abila adaptare? Fiecare dintre acestea (si altele multe pe deasupra inca) au avut aparatori elocventi si profunzi. Conservatismele si progresismele ultimilor 200 de ani tocmai din acea era isi trag sevele; acolo gasesc ele un rezervor parca nesfårsit de imagini, de viziuni, de concepte, de proiecte la care se vad nevoite sa recurga iarasi si iarasi. Sa le insir? Lista ar fi mult prea lunga! Dar marile poeme vizionare ale vremii (Blake si Hölderlin, Shelley si Coleridge si Mickiewicz), marile viziuni re-volutionare (de o parte a Atlanticului si de cealalta), marile sisteme filosofice (Schelling si Hegel), marile opere romanesti (Scott, Cooper, Manzoni, Puskin, Balzac), eseurile doamnei de Stäel, ale lui Benjamin Constant si Guizot si Humboldt, teoriile lui Burke si Saint-Simon, ale lui De Maistre si Saint-Just pot sa ne dea o prima si mica sugestie a fermentului din acea vreme.
Nu in ultimul rånd as plasa resurgenta religiosului care parea parasit de la o vreme incolo. Operele lui Chateaubriand, scrierile abundente ale Hannei More, sistemele coplesitoare inchipuite de Rosmini si de Balmes, cercul supra-stelar de literati si intelectuali adunat in jurul arhiepiscopului Clemens Maria Hofbauer la Viena, Paisie Velivicovschi si reteau lui månastireasca in Est, innoirile viguroase ale hasidismului si ale «conservatorismului» in lumea religioasa a iudaismului, cercul «tractarian» al tine-rilor teologi de la Oxford (anglicani cei mai multi, dar ajungånd påna la malurile catolicismului altii) toate acestea reprezinta fenomene de uriasa pondere, a caror cunoastere ne perminte la råndul sau o mai buna cunoastere a prezentului imediat, cel in care traim noi insine.
Ei bine, tocmai in aceasta enorma dezlantuire de ipoteze, solutii, proiecte si inchipuiri se cuvine sa-l plasam si pe Goethe. Faust sau Wilhelm Meister (barem «anii de calatorie»), discutiile cu Eckermann reprezinta, printre altele, raspunsul lui Goethe la cataclismicele schimbari ce se anuntau. Goethe e cel care, prin excelenta, incearca sa-si pastreze cumpatul. Goethe este cel care nu accepta in nici un chip sa se lase prada descurajarii, sa opreasca mersul ineluctabil al lucrurilor, sa ridice stindardul luptei impotriva progresului si al schimbarilor. Simultan insa, simetric aproape, Goethe este gånditorul tuturor linistirilor si imblånzirilor, omul care refuza cu tena-citate sa se lase prada entuziasmului necugetat, dupa cum si al adversitatilor.
Unul din lucrurile rar mentionate in legatura cu Goethe este felul in care scriitorul german se profileaza ca un pionier al literaturii si al gåndirii exilului, care aveau sa devina cu totul centrale in perioadele de modernism si de postmodernism. Goethe mediteaza in mai multe lucrari ale sale la solutia emigrarii americane, la evadarea din dilemele aparent insolubile ale unei Europe presate de forte contradictorii. Daca insa il privim pe Goethe ca pe un autor al exilului, atunci numai in sensul traditiei Chateaubriand-Tocqueville: da, continentul nou si strain (America) poate sa reprezinte un inceput nou, dar poate fi si pastratorul valorilor amenintate de progres si de revolutie. |ntr-un cuvånt, exilul este sub pana lui Goethe o forma de substitutie, o forma de conservare, sau, cel putin, o forma de intårziere.
Cu aceasta atingem, cred eu, punctul central al interesului pentru Goethe: rabdarea si amånarea. Goethe nu respinge inaintarea istorica, nu inchide ochii, nu se ascunde precum strutul cu capul in nisip, nici nu se asaza de-a curmezisul drumului incercånd sa opreasca navalnicele schimbari pe care le vede venind. El ne propune sa le incetinim, sa le adaptam, sa ne adaptam (in timp, in liniste, calm si chibzuit), sa le amånam pe cåt posibil. El propune digresiunea, ocolul, plimbarea inceata la margine de drum. Goethe ne cere sa meditam asupra trecutului si sa vedem ce si cåt bagaj putem lua in trenul care nu vrea sa astepte prea mult. |n fond e vorba aici de un proces de selectie, de transfer al valorilor dintr-o forma in cealalta. Faust in chiar sublima sa bogatie de genuri si de forme literare , Anii de pelerinaj ai lui Wilhelm Meister, convorbirile cu Eckermann, toate acestea au drept numitor comun incercarea de a lua cu sine din trecut ceea ce a fost (sau este inca) vrednic si frumos. Pentru o astfel de selectie si apoi incarcare in vagoanele care se pun in miscare e nevoie de oarecare intårziere sau incetinire. Goethe vrea sa ne-o puna la dispozitie si chiar reuseste. Umanismul sau vine din dorinta incarcarii cåt mai intelepte, din dorinta salvarii celor mai merituoase gånduri si forme ale trecutului in vehicolul viitorului, al libertatii si al alienarii. Prin urmare: Goethe cunctator.
Washington DC, martie 1999