VIRGIL NEMOIANU – La moartea lui Ernst Jünger

Jünger a trăit o vârstă patriarhal-biblică: 103 ani. Scurt după moartea sa au apărut și timbre care îi purtau chipul, lucru care l-ar fi iritat peste măsură, căci încă din viață vorbea cu dispreț despre acest soi de glorificare. Infinit mai mândru (dar și trist) era faptul că rămăsese ultimul purtător în viață al ordinului pentru eroism militar «Pour le mérite», ordin prusac desființat după Al Doilea Război Mondial. Această măruntă paralelă este simptomatică pentru marele gânditor și prozator. Secolul trăit de el (și oglindit în proza scrisă deceniu după deceniu) rezumă destul de bine de ce îl putem socoti una dintre figurile centrale ale istoriei germane din secolul XX.

Ne amintim că, în Memoriile sale, Chateaubriand se oprește la un moment dat și cu tipic orgoliu începe să scrie o istorie a lui Napoleon Bonaparte. Chateaubriand decidea nici mai mult, nici mai puțin că retorica și tehnica lui Plutarh (Viețile paralele ale oamenilor iluștri) se potrivesc de minune în acest caz și că el însuși, scriitorul, este nu numai egalul, dar și rivalul, ba chiar învingătorul conducătorului politico-istoric, omul care sintetizează și ilustrează secolul mai bine decât dictatorul politic și mânuitorul de oști.

Acum, Ernst Jünger, oricât de mulți ar fi fost cei care l-au denunțat drept arogant, n-a avut nicicând îndrăzneala să recurgă la un act atât de sfidător ca înaintașul său francez (de care, de altfel, multe îl leagă). Cu toate acestea, nouă, observatorilor exteriori, nu ne poate scăpa felul în care, etapă după etapă, viața și opera lui Jünger transpun, într-un ficțional care emulează realitatea, tocmai etapele istoriei germane paralele cu el, cu înfrângerile și succesele ei.

Jünger se naște și crește într-o lume tihnită, stabilă, situată într-o continuitate fără ruptură cu «romantismul iluminist» și «atmosfera Biedermeier», care au fost un basso continuo în secolul al XIX-lea german. Memoria acestor modalități de existență și gândire a rămas neștearsă în sufletul scriitorului, în stilistica sa verbală: ele sunt fundalul care echilibrează și temperează momentele mai năvalnice ale destinului său, ele constituie profunzimea nostalgică și tristețea secretă a imaginației lui Jünger.

La tinerețe (din nou, ca societatea germană în ansamblu) Jünger intra în fățișă rebeliune față de tocmai acest fond tradițional. Evadează, adolescent minor încă, spre a se înscrie în Legiunea Străină a armatei franceze din Africa. Se exaltează apoi în fața războiului nemilos, a cruzimii, a tehnologiei titanice care începe să-și ridice fruntea. Este faza expresionistă a lui Jünger, înscrisă la el în conexiunile cu dreapta și cu extrema dreaptă.

Pus însă în fața tiraniei totalitare, se revoltă din nou, refuză orice fel de concesie, cu un curaj și cu o demnitate care le întrec de departe pe cele ale unor Brecht și Thomas Mann. Este un «naționalist» (el însuși nu se ferește de folosirea termenului)sui-generis, unul care se simte legat de patria și mediul său mai mult prin suferință și mâhnire. Nu întâmplător citește, în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, de două ori, de la prima la ultima pagină, Biblia: ceea ce îl impresionează acolo mai mult ca orice sunt giganticele mânii ale lui Ieremia și Isaiia, biciul de foc îndreptat împotriva propriei ginte pe care totuși profeții o iubesc cu torturantă pasiune. Același Ernst Jünger ajuns la maturitate se arată eminamente capabil de a-și extinde potențialul și orizontul. Temele sale devin cosmopolite, sau, și mai bine zis, planetare și cosmice. Departe de a se lăsa pradă amărăciunii reacționare și resentimentului dur, Jünger se «revoltă» împotriva mersului vremii ridicându-se deasupra temporalității pure. Acum apar de sub pana lui operele pe care mă încumet să le socotesc drept cele mai valoroase: romanele și eseurile care schițează un cadru inteligibil al epocilor în întregimea lor.

În stârșit, ajuns la vârsta senectuții înaintate răspunde acesteia cu același virtuos curaj care i-a marcat întreaga viață: privește în față bătrânețea și moartea cu seninătate calmă, deschisă spre natură și spre transcendență.

Au aceste două faze din urmă ceva în comun cu istoria Germaniei? Poate că mai puțin evident ca cele dintâi, dar au totuși o legătură. Istoria postbelică a Germaniei nu a fost glorioasă și luptătoare, ci harnică și constructivă, modestă într-un fel, dar stabilă și decentă în altul. Jünger răspunde acestei stări de lucruri în două feluri. Pe de o parte (ca de obicei), prin revoltă, ridicându-și privirea spre idealuri mai înalte, mai cuprinzătoare și îndemnându-i implicit și pe alții să facă acest lucru. Pe de altă parte însă, opera postbelică a lui Jünger se află pe aceeași lungime de undă cu istoria germană contemporană lui: caută seninătatea și echilibrul, caută o dialectică înțelegătoare cu propriul trecut, vrea să integreze binele și răul fără a nega nici pe unul, nici pe celălalt.

Bine, dar cum rămâne atunci, care se cuvine să fie judecata cea mai echitabilă despre acest controversat scriitor? Și aici răspunsul cel mai nimerit mi se pare a fi dublu. Pe de o parte, este acela oferit de admirabilul critic Peter Koslowski: pentru el,ansamblul operei jüngeriene constituie un fel de epos cosmic, poate ultima realizare majoră în acest gen. În tradiție dantescă, există acolo și tangențe cu opțiunea politică, dar ele scad în importanță pe măsură ce se scurge timpul. Al doilea răspuns, pe care mi l-am inventat eu însumi, este nu dantesc, ci shakespearian. Se cuvine să-l considerăm pe Jünger o figură de copleșitoare importanță pentru lărgimea, bogăția și abundența experiențelor umane și istorice înscrise în sufletul și exprimările sale. Varietatea și mulțimea notațiilor, suflul larg al orizontului estetic, interesul pasionat și savant pentru științele naturii sunt greu de egalat. Mă gândesc la marii oameni din aceeași categorie, Proust, Joyce și Virginia Woolf, Musil și Thomas Mann – aceștia au o adâncime a înșurubării în realul desfășurărilor umane prin care îl egalează și-l întrec pe Ernst Jünger. Dar prin lărgime? Există la Jünger o anume generozitate greu de comparat. Nu e vorba de generozitate morală (aceasta nu este absentă, cum pretind detractorii săi, dar oricum mai rară în scrierile sale și mai greu de depistat), ci de o generozitate a privirii estetice, de o capacitate de a lega culturalul de natural, capacitatea de care noi toți, de pe oricare latitudine, avem azi mai mare nevoie ca oricând. În plus, să ne gândim la un exemplu mai modest, dar pentru mine foarte lămuritor. Este vorba de Norii lui Petre Creția, care vor să fie întâi de toate o lucrare de înregistrare a simțămintelor vreme de câteva decenii istorice, cum ne spune autorul însuși în prefața la carte.

Ei bine, aș propune să-l citim pe Ernst Jünger cam în același fel: drept un gânditor care înregistrează metaforic evoluțiile istoriei și ale naturii vreme de aproape un veac.

Răbdarea lui Ernst Jünger, înțelegerea sa lentă și vastă, resemnarea sa, zâmbetul său melancolic, iată câteva din dimensiunile estetice care îi asigură, fără putință de îndoială, locul în istoria literaturii mondiale.

Noiembrie 1998, Bethesda, MD

 

Share This Post