A uita sta in puterea noastra mai putin inca decåt a ne aduce aminte; de aceea un gånd sau o imagine ne staruie cu atåt mai mult in cuget cu cåt ne straduim mai tare sa le pierdem. Paradoxul in cauza ar fi doar un prilej in plus de a glosa visator in marginea fragilei alcatuiri a fiintei noastre, daca n-ar exista si cazuri in care ceea ce porti intiparit in minte nu
te-ar impiedica sa dai un sens maruntelor imprejurari in care te afli prins. A «transa» tribulatiile memoriei devine atunci de-a dreptul un imperativ.
Este si cazul locuirii, despre care vorbesc, din felurite unghiuri, paginile acestui numar al Secolului 20 adevarat pariu cu puterea cuvåntului si a imaginii de a dejuca, tocmai, straniile feste ale aducerii-aminte. Caci fiecare pagina il cheama aici pe cititor sa parcurga un itinerar ocolit, menit a-l face sa uite, pentru a-si aminti mai bine.
Sa uite, mai intåi, schema descarnata a spatiului-receptacol, in care el insusi figureaza doar ca un punct indiferent, in beneficiul regasirii acelei geometrii latente, alcatuita din singularitati esentiale, in care traieste cu adevarat. Sa-si suspende, apoi, ideile primite de-a gata, inlocuindu-le cu prospetimea dintåi, capabila sa descopere si sa se bucure si sa se intristeze de ceea ce e dat privirii. Sa se smulga din febra marilor proiecte impersonale care-i sorb existenta, pentru a se redeprinde sa asculte tumultul regenerator al cotidianului. Sa se dezbrace, totodata, de tabuurile sub care ii sta trupul, in incercarea de a-i regåndi, mai pur, impuritatea. |n sfårsit, sa-si piarda superbia de stapån al planetei, pentru a invata sa devina aceea ce i-a fost menit a fi dintotdeauna: cel care poarta grija locului unde ii este dat sa vietuiasca.
Cåt despre «strategiile» puse in joc pentru atingerea acestor intelesuri, ele nu sunt in fond decåt intruchipari alese din nenumaratele posibile a ceea ce a fost, din toate timpurile, tentativa, mereu esuata si mereu reluata, de a provoca o trezire, de a smulge spiritul din amorteala in care, periodic, se cufunda. De aceea tentativa de fata, in intregul ei, trebuie si ea privita fara echivoc drept ceea ce este: rod al iluziei ca se poate trai neintrerupt cu ochii deschisi.