SUMAR
Argument 7
PALMER/RAE ASSOCIATES: Report on European Cities and Capitals of Culture, Study Prepared for the European Commission 11
CAPITALELE 2007 LA BILANŢ
LUXEMBOURG et LA GRANDE RÉGION
THE FINAL REPORT: Collaboration with Sibiu ECOC 2007; How did Luxembourg compare with other ECOCS?; Conclusions and recommendations 22
Mobilité culturelle dans la Grande Région 41
5e FORUM EUROPÉEN DE LA CULTURE ET DE LA SOCIÉTÉ: Coopération et mobilité culturelle en Europe 51
SANDRINE DEVAUX: Luxembourg-Grande Région et Sibiu, Capitales européennes de la Culture 2007 53
GUY DOCKENDORF: Quel rôle pour les politiques et les administrations?/ Care este rolul politicilor culturale şi al administraţiilor? 56
MARIO HIRSCH: Bilan globalement positif / Bilanţ pozitiv 66
SANDRINE DEVAUX: Les pratiques culturelles dans la Grande Région / Practicile culturale din Marea Regiune 74
BERIT VOGEL: Quelles tendances deffets structurants pour la Grande Région et pour lEurope? / Care sunt tendinele cu efect structurant pentru Marea Regiune şi pentru Europa? 90
CHARLOTTE BOHL: Le festival «Passages» / Festivalul «Passages» 108
BERNARD BAUMGARTEN: Luxembourg et la Grande Région dansent / Luxembourgul şi Marea Regiune dansează 118
Un chapitre coordonné par SANDRINE DEVAUX, Directrice adjointe de lInstitut Pierre Werner. Traductions du français par Sofia Oprescu / Un capitol coordonat de SANDRINE DEVAUX, Directoare adjunctă a IPW. Traduceri din franceză de Sofia Oprescu.
SIBIU
SERGIU NISTOR: Despre Sibiu 2007 după un an 125
Ochi cum numai Sibiul deschide
CORNELIA FAYER: Reşedinţa de vară Samuel von Brukenthal Istoria parcului, în româneşte de Daniela Buamgärtner şi Lavinia Gaman 132
COMPOZIŢII PENTRU BRUKENTHAL: mărturii de Frantz Putz, Franz Koglmann (De la Haydn la Cioran) 145
LIVIANA DAN, ANCA MIHULEŢ: The Dreadfulness of Here and Now / Pe cine sperie arta contemporană? 148
ARHIVA CERCHISTĂ ÎN SECOLUL 21
5 NOIEMBRIE 2007
AULA BIBLIOTECII ACADEMIEI
UN COLOCVIU AL FUNDAŢIEI CULTURALE SECOLUL 21
NICOLE CELEYRETTE-PIETRI: Les leçons des manuscrits 161
EMIL HUREZEANU: Un mesaj de valabilitate integrală 168
NICOLAE BREBAN: Generaţii sau grupuri literare? 175
PETRU CÂRDU: Aud cum rugineau cele zece porunci 180
I. NEGOIŢESCU: Viaţa în fiece zi ne desparte şi moartea în fiece clipă ne apropie, scrisoare către PETRU CÂRDU 184
ION VIANU: Crâmpeie de amintiri despre I. Negoiţescu 185
ŞTEFĂNIŢĂ REGMAN: Corespondenţă I. Negoiţescu Ioan Negoiţescu 190
DRAGOŞ VARGA: Radu Stanca şi Sibiul cerchist 202
VALENTINA SANDU-DEDIU: Firul muzical într-un roman epistolar 214
RADU CIOBANU: Seducţia artelor minore 220
STAVANGER2008
OPEN PORT
ŰYSTEIN HOVDKINN, Ambassador of Norway to Romania: Lasting Legacy, an interview by ALINA LEDEANU 227
CELEBRATING EUROPE. A Celebration of Europe and European Culture 234 VALGERD SVARSTAD HAUGLAND, the Minister of Culture and Church Affairs: Welcome Address 236
LEIF JOHAN SEVLAND: The MayorŽs Welcome 238
STAVANGER2008: Status as European Capital of Culture: Values and Visions; Open Port 241
PROJECTS FOR STAVANGER
POINT OF PEACE. Open Port of Peace, Human Rights and Conflict Resolution 263
NORWEGIAN WOOD. Open Port of Traditional and Innovative Developement 267
RANDI ASKER: Pictura cu trandafiri în Norvegia,în româneşte de Smaranda Câmpeanu 277
FAIRYTALES IN LANDSCAPE. The Artistic Venture, by Rogaland Theater 282
THEATRE IN LANDSCAPE A GREEK DRAMA. Open Port of Dramatic Heritage and Destiny 287
STAVANGER WRITERS
SIGMUND JENSEN: White Dwarfs Black Holes, English version by MAY-BRIT AKERHOLT 290
TORILD WARDEN: Inheritance I (Unsecured I); Inheritance XIV (Second metaphysical excursion); InheritanceXXXIII (Fifth metaphisical excursion); Inheritance XXXIV (I am fixing my karma); Inheritance XXXVI (Third loneliness trial); Inheritance XXXVII (Field studies II); Inheritance XXXIX (To Xena, nmy descendent); Inheritance XL ( psi= x (+10100); Inheritance XLI (Works of Love IV) 308
Goddess report (III, VIII, IX), Poem (I, II, IV, V); This is were IŽve got to, and I expect nothing; At any time at all I can be seized by a sudden madness of infinity; Breathless, without a sound but close to as if zou were here right now; I pass through zhe ranks of the living and the random order of things; Cluibs daggers broadswords, Every day there is someone to thank; I am exposed to theats of excruciating emptiness; I am bereft of reason; In writing I must have reversed the numbers, English version by JOHN IRONS 316
THE CONDITIONS OF HOSPITALITY, an international symposium 327 NEIGHBOURHOOD SECRETS. Contemporary Art, Public Opinion and Identity 329
RANA DASGUPTA: The story of Humbolds parrots 330
A WORLD OF FOLK. New and Norwegian Lifestyles 337
LIVERPOOL 2008
Liverpool is an ink well to the world Liverpool este călimara lumii
Interwiewed / Creatori intervievaţi:
DENIS JOE ODRISCOLL, ELAINE FEINSTEIN, NIGEL WALKER, PAUL FARLEY, PHIL BOWEN, ROGER SHANNON, GEORGE SZIRTES 341
Interviews and translations by LIDIA VIANU
RUBRICI PERMANENTE
MIŞCARE LIBERĂ
GETA BRĂTESCU: Spaţii şi obiecte 377
EXTREMUL CONTEMPORAN
MICHEL DEGUY: Sfârşitul Academiei Franceze, în româneşte de ALINA LEDEANU 380
ARGUMENT
Prelungim cu acest volum sextuplu al revistei prezentarea capitalelor europene ale culturii Sibiu şi Luxembourg, într-un moment al recapitulării.
Partener al FSC21 în realizarea numărului de faţă, Institutul Pierre Werner a organizat câteva întâlniri internaţionale al căror scop a fost analiza unui non concept lansat în 2007 în legătură cu acela de Capitală Europeană a Culturii: Marea regiune, adică extensia capitalei dincolo de limitele circumscrise ale unui oraş, până la înglobarea în capitală a unei întregi regiuni.
Capitala Culturală Sibiu revine în paginile acestui număr prin câteva proiecte, privind fie personalitatea şi posteritatea Baronului Samuel von Brukenthal, fie Cercul Literar de la Sibiu, căruia Fundaţia Culturală Secolul 21 i-a consacrat în noiembrie 2007 un colocviu internaţional, la Biblioteca Academiei Române.
Cititorul interesat să descopere modul în care funcţionează această instituţie europeană relativ tânără care e Capitala Culturală şi anume prin proiecte va găsi în capitolul Stavanger 2008 iniţiative diverse, de la filosofie, literatură şi arte la lifestyle.
Datorăm această profuziune de inţiative, pusă cu generozitate la dispoziţia noastră, atât Ambasadei Regatului Norvegiei în România, cât şi Comitetului de organizare a Capitalei Stavanger 2008 Mary Miller, Director; HerbjŰrn Tjeltveit, consilier în Comunicare; Anne Britt Stroemnes, Coordonator de Programe, cărora le adresăm pe această cale gratitudinea noastră.
Anul 2008 este, şi el, scena capitalelor îngemănate: Stavanger şi Liverpool. Răspunsurile la chestionarul propus de Lidia Vianu unor scriitori şi artişti britanici sunt, în bună măsură, argumente pentru care acest oraş e, fie şi scurtă vreme, capitală nu din motive arbitrar administrative, ci pentru că el este chiar călimara lumii, adică un loc privilegiat al creativităţii.
SANDRINE DEVAUX
Luxembourg- Grande Région et Sibiu, Capitales européennes de la Culture 2007
LInstitut Pierre Werner (IPW), dont un des champs dinvestigation est la diversité culturelle, mène depuis lautomne 2007 une réflexion sur les pratiques culturelles au sein de la Grande Région. Lenjeu de ce travail est de voir dans quelle mesure les pratiques sociales des publics dans le domaine culturel contribuent à la construction dune identité grand régionale ou tout au moins à une meilleure connaissance de cet espace transfrontalier, recouvrant le Grand Duché du Luxembourg, la Lorraine, la Sarre, la Rhénanie-Palatinat, la Wallonie et les communautés française et germanophone de Belgique.
Les démarches entreprises par lIPW pour conduire cette réflexion sont multiples. Elles comprennent une enquête et plusieurs tables-rondes et colloques organisés au Luxembourg avec des intervenants des cinq composantes de la Grande Région. Lidée est en effet de sappuyer sur lexpérience des professionnels de la culture pour établir un bilan des possibilités offertes en matière de coopération artistique, de recenser les difficultés rencontrées mais aussi les moyens mis en uvre pour les dépasser.
Deux rencontres ont déjà eu lieu: un séminaire préparatoire sest déroulé le vendredi 25 janvier 2008, réunissant des responsables politiques et dinstitutions culturelles, ainsi que des artistes et porteurs de projets labellisés Capitale européenne de la Culture 2007 (plus loin, CEC 2007)1. Lors de cette journée, il a été question de la perception des événements de la CEC 2007 et finalement du poids encore assez marqué des frontières au sein de la Grande Région. À partir de cette réunion, nous avons ensuite élaboré le programme dun Forum qui a porté en juin 2008 sur la mobilité et la coopération culturelle en Europe et dont la première journée était dédié au cas détude de la Grande Région. À loccasion de cette rencontre, nous avons surtout traité des possibilités de poursuivre et dapprofondir les coopérations commencées en 2007 aussi bien dans les domaines du théâtre, de la danse contemporaine que des arts plastiques2. En effet, si la mobilité économique est une réalité indéniable, observable chaque jour sur les routes reliant Metz, Thionville, Arlon, Trèves et Saarbrücken au Grand Duché du Luxembourg, le fait que les cinq régions concernées forment une «Europe en miniature» (ce que lon lit ou entend souvent au Grand-Duché), où lon coopérerait dans différents domaines, est sans doute vrai mais demande encore à être renforcé, notamment dans le domaine de la culture. À ce titre, la décision de la Commission européenne daccepter Luxembourg et la Grande Région comme Capitale européenne de la Culture 2007 a été fort bénéfique car elle a donné un coup daccélérateur à la coopération culturelle transfrontalière.
Lensemble des auteurs évoqueront les perspectives de laprès 2007, tout en revenant sur lexpérience de la CEC, notamment comme moment de découverte des voisins proches (Baumgarten, Bohl). Mais lenjeu de cette Capitale culturelle, y compris dans son volet roumain, était de faire perdurer lélan et les projets entrepris au cours de 2007 afin que le dialogue et les initiatives mis en uvre ou consolidé pendant ces douze mois exceptionnels trouvent une suite en des temps plus quotidiens. Cest dans ce contexte que Berit Vogel ouvrira ce dossier en rappelant les origines du projet de la CEC 2007 et proposant des pistes pour assurer la pérennisation des collaborations culturelles; que Mario Hirsch, directeur de lIPW, commentera le rapport final dévaluation commandé par la coordination générale de 2007 et que Guy Dockendorf, ancien président de lassociation Luxembourg, 2007 présentera la nouvelle association, Espace culturel Grande Région, qui a vocation à faciliter les échanges transfrontaliers dans ce domaine.
Enfin, jexposerai les premiers résultats dune enquête mené par lIPW sur les pratiques culturelles au sein de la Grande Région qui concerne, dune part, la réception par les publics de la programmation culturelle de la Grande Région (et notamment celle de la Capitale européenne de la Culture 2007) et, dautre part, la mobilité des artistes et professionnels culturels. Cette recherche de moindre ampleur que celle commanditée par la coordination générale de Luxembourg 2007 cherche à saisir le lien qui existe entre les pratiques culturelles des publics et leurs perception de la Grande Région.[…]
Guy Dockendorf
Quel rôle pour les politiques et les administrations?
Lespace culturel Grande Région
Introduction:
Des propos qui ont été échangés durant cette journée consacrée à la mobilité et à la coopération culturelle dans la Grande région, je retiens deux idées essentielles : le fait que le chorégraphe et directeur artistique de Dance Palace, Bernard Baumgarten, nous ait dit que pour la première fois en 2007, les danseurs luxembourgeois étaient «allés regarder de lautre côté de la frontière» et lidée pour Frédéric Simon, directeur du Carreau de Forbach, scène nationale de lEst mosellan que «le transfrontalier fonctionne de la même façon partout dans le monde».
Il sagit de deux enseignements de «Luxembourg et Grande région capitale européenne de la culture 2007» (CEC 2007) dont laventure a été assez différente de lédition de 1995 qui navait, pour lessentiel, concerné que le Luxembourg.
En effet, pour 1995, le Conseil des Ministres nous avait octroyé une ville partenaire, qui organisait non pas une année entière, mais un mois culturel. Nous navions pas à le regretter, car il sagissait de la ville de Nicosie, à Chypre: nous avons découvert un monde à part avec sa ligne de démarcation…. une autre réalité en Europe !
Pour 2007, notre premier Ministre, Jean-Claude Juncker avait proposé en mai 2000 au sommet de la Grande Région dassocier cette entité au Luxembourg dans un esprit de partage, car nous avions un peu désappris nos voisins. Le développement des week-ends prolongés nous a en effet davantage incités à voyager loin et moins à connaître nos voisins immédiats alors quils sont quotidiennement 130.000 à venir de Metz, Trèves ou Arlon pour venir travailler chez nous.
Il faut aussi souligner quà côté de la Grande Région, Luxembourg a également été associé à la Ville de Sibiu en Roumanie, ce qui a permis de rappeler que la culture, cest chantier in lucru.
Mais lexpérience de la Capitale européenne ne sest pas achevée au 31 décembre 2007 et deux initiatives montrent que des volontés existent pour faire perdurer certains acquis.
Il sagit de deux associations (asbl de droit luxembourgeois):
– La première a été présentée le 1er juillet, lasbl Carré Rotondes, installée provisoirement dans la Halle Paul Wurth que lon peut définir de la façon suivante: Sous le sigle «Carré Rotondes espace culturel» naît un lieu de diffusion artistique pluridisciplinaire, de recherche et dexpériences, qui entend engager également des collaborations avec dautres institutions culturelles et des mises à dispositions pour des démarches associatives et citoyennes. Ancré dans le territoire, le Carré Rotondes est résolument un lieu multiple et un espace ouvert aux différents champs de la création contemporaine, à la jeune création, aux démarches artistiques innovantes et à de nouvelles pratiques culturelles et sociales. Il souhaite créer les conditions démergence de propositions nouvelles et de créations inédites cherchant à relier lart, la culture et la société.
– Plus innovante encore est la nouvelle asbl Espace Culturel Grande Région puisquelle a vocation à faire perdurer la coopération transfrontalière qui a été mise en uvre au cours de lannée 2007 et qui va constituer lobjet de cet article.
1) Lancement du projet: Réunion des Ministres responsables de la culture de la Grande Région le 29 septembre 2007 sur invitation de Mme Modert, Secrétaire dÉtat à la Culture, à lEnseignement supérieur et à la Recherche du Luxembourg
Il est ressorti plusieurs décisions de cette réunion fondatrice:
– créer une structure légère pour favoriser une stratégie de politique culturelle dans la GR;
– garder comme chevilles ouvrières les coordinations régionales 2007 (qui avaient travaillé ensemble au cours de 30 tables rondes avant et pendant lannée 2007)
– réunir les Ministres responsables de la culture de la GR au moins tous les 18 mois
– créer, sur base de lancienne asbl transfrontalière, une structure qui a comme titre Espace culturel Grande Région qui présente quelques différences par rapport à lasbl Luxembourg 2007:
participation paritaire des 5 régions;
présidence tournante tous les 18 mois, les autres assumant chacune une vice-présidence;
prise en compte des différentes structures régionales (Sommet de la Grande Région, Conférence des Ministres de la Culture, conseil dadministration Espace culturel Grande Région avec un secrétariat commun à créer (avec un secrétaire général et un(e) assistant administratif), ainsi quune coordination régionale:
– Lorraine: Claire Diot, Sylvie Ognier
– Sarre: Uschi Macher
– Rhénanie-Palatinat: Hans-Jürgen Blinn, Roman Schleimer, Thomas Schmitt
– Communauté française de Belgique: Kim Mai Dang-Duy, et Communauté germanophone de Belgique: Dieter Gubbels
– Luxembourg: Dunio Sinno.
2) Six missions principales ont été attribuées à cette nouvelle association créée le 18 juillet 2008:
Mener une réflexion sur une stratégie culturelle de la GR
Accompagner des projets culturels transfrontaliers (logistique, finances)
former et professionnaliser des réseaux de compétence
encourager la mobilité des artistes, des oeuvres et du public
favoriser une meilleure coordination des informations via notamment le portail culturel de la Grande région, Plurio.net
créer des passerelles entre la culture et dautres champs daction, notamment la jeunesse, le tourisme et léducation
3) Que peut-on espérer de ces initiatives ?
une meilleure collaboration entre les décideurs politiques et les administrations en créant des liens directs entre les Ministères ou les entités territoriales (comme par exemple le Conseil régional de Lorraine) ou les administrations des villes avec les coordinateurs régionaux;
une meilleure connaissance des modes de fonctionnement (par une mise en perspective des différents organigrammes);
cette plus grande transparence devrait pouvoir faciliter le travail des acteurs culturels sur le terrain et dans la Grande Région (on peut envisager délaborer un guide pratique à lusage des acteurs de la GR), notamment dans les domaines juridiques et fiscaux très différents dune région à lautre;
une centralisation des demandes daides financières pour les projets transfrontaliers à partir du site de Plurionet (cf. Espace culturel): le secrétariat pourra aider à faciliter la procédure administrative de saisie de ces demandes;
une meilleure coordination des co-financements dans la GR;
une certaine mobilité des professionnels de la culture par le prêt du personnel administratif sous forme de stage, de résidence à dautres régions;
lélaboration dune stratégie commune de communication qui garantisse un véritable flux dinformations.
4) Projets en gestation:
– Festival Le transfrontalier (héritier du Dance Festival) du 3 juillet au 10 juillet à Luxembourg, du 8 au 12 juillet à Nancy, du 13 au 19 octobre à Zagreb;
– dans le cadre de lannée européenne du dialogue interculturel 2008, le Ministère de la Culture du Luxembourg organisera le 26 septembre à Neumünster et dans différents lieux de la Ville de Luxembourg, la «Fête des Frontaliers»: mieux connaître les frontaliers, les inciter à rester un peu plus longtemps en ville (caractère de fête, musique jazz, électro….);
– dautres projets sont en préparation dans le domaine du théâtre, de la photographie, des musiques actuelles et dans dautres secteurs pour la fin 2008 et le début 2009.
5) Financement de lasbl:
– chaque région participe financièrement selon ses moyens; le Luxembourg investit cette année 100.000.- euro;
– une demande en obtention dune aide à raison de 50 % (sur 3 ans: 1,8 M. deuros, = 600.000.- euro [50%: les 5 régions; 50%: programme Interreg IVA, Grande Région (une partie étant de largent frais, une partie cest la budgétisation du personnel mis à disposition, ainsi que du matériel).
6) Autres informations:
– 3 4 juillet séminaire de réflexion des coordinations régionales en Sarre (à Theley): pour élaborer nos procédures de travail sur les actions concrètes, concertation sur les demandes à introduire, échange dinformations sur les projets transfrontaliers à planifier, communication sur le logo, présentation vers lextérieur;
– à la rentrée (sept/oct): conférence de presse.
SERGIU NISTOR
Despre Sibiu 2007 după un an
Nu ştiu dacă cele ce urmează pot fi corect denumite bilanţ. Pentru că un bilanţ complet al Capitalei Europene a Culturii ar fi o întreprindere ce ar trebui să asambleze perspectivele asupra programului măcar a principalilor actori interni şi internaţionali ai Capitalei Europene a Culturii 2007.
Intenţia Fundaţiei Culturale Secolul 21 de a dedica acest număr al revistei bilanţului Sibiului şi Luxembourgului la capătul misiunii lor de Capitale Europene ale Culturii vine tocmai să contureze o privire cât mai obiectivă prin cuprinderea părerilor diverse ale celor implicaţi, ca organizatori, artişti, autorităţi ori critici sau spectatori interesaţi ai evenimentelor.
De aceea mă bucur de privilegiul de a putea să prezint câteva din concluziile personale asupra organizării şi derulării programului Capitalei Europene a Culturii 2007 la Sibiu din perspectiva celui care a fost din partea Guvernului României responsabilul pentru crearea condiţiilor celor mai propice desfăşurării acestui program, fără a fi constrâns de necesitatea unei priviri exhaustive sau grija eliminării unor posibile subiectivisme.[…]
CORNELIA FAYER
Reşedinţa de vară Samuel von Brukenthal
Istoria parcului
Edenul transilvănean
Frumuseţea acestei grădini, care din sute de motive se poate numi Edenul transilvănean, […] mă poartă dintr-o stare de încântare în alta1. Astfel relata în 1779 Hermann, secretarul lui Samuel von Brukenthal, cu ocazia şederii sale în reşedinţa de vara din Avrig.
Parcul, astăzi vechi de circa 200 de ani, era deja din secolul al XVIII-lea cunoscut şi în afara graniţelor Transilvaniei ca izvor de sănătate şi Eden transilvănean datorită poziţiei sale unice la picioarele Carpaţilor Meridionali, pe malul înalt al râului Olt, precum şi datorită bogatelor culturi.
Reşedinţa de vară a lui Brukenthal este un ansamblu de grădini din barocul târziu cu elemente romantice şi clasice. Parcul a fost conceput în secolul al XVIII-lea şi ca domeniu cu utilizare agricolă. Brukenthal cultiva în cunoştinţă de cauză plante noi pentru clima locală, precum şi fructe exotice, ca de exemplu ananas, curmale si portocale.
Versailles-ul României
În prezent, ansamblul de grădini şi-a redobândit din importanţa de odinioară. Este vorba de singurul parc baroc de această mărime care s-a păstrat pe întreg teritoriul României. El are importanţă culturală şi istorică pentru întreg sud-estul Europei. Palatul, orangeria şi parcul formează o operă de artă de ansamblu, care din 1990 stă sub protecţia naţională a monumentelor.
Datorită neglijării sau a îngrijirii necorespunzătoare din ultimele decenii, parcul este astăzi sălbăticit, iar plantele nu sunt tunse. Totuşi, structura istorică a parcului s-a păstrat în mare parte, astfel încât se poate recunoaşte.
În momentul morţii lui Brukenthal, în anul 1803, suprafaţa parcului cuprindea circa 8 ha, în prezent el este, cu cele circa 16 ha, de două ori mai mare2. Cu toate că pe atunci parcul avea doar jumătate din suprafaţa de astăzi, acestei perioade îi revine din punct de vedere cultural şi istoric cea mai mare importanţă.[…]
LIVIANA DAN, ANCA MIHULEŢ
The Dreadfulness of Here and Now/ Pe cine sperie arta contemporană?
Acum, când ideea modernităţii este intim obosită, Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Naţional Brukenthal a încercat în 2007, odată cu desemnarea Sibiului drept Capitală Culturală Europeană, să impună o metodă pe care o credeam onestă perceperea artei contemporane prin ceea ce ştim despre arta veche.
Baronul Brukenthal funcţiona ca un trend-setter, aducând în palatul său din Sibiu structurile fundamentale ale modernităţii. Cum multiplele probleme ale artei contemporane pot fi rezolvate doar în spaţii noi, care oferă o alternativă la muzeu, Galeria de Artă Contemporană a fost gândită pe o structură diferită de cea a unui muzeu clasic.
Momentul actual al artei contemporane ruinează fixaţia asupra trecutului şi blochează fixaţia asupra viitorului. Poziţiile de astăzi, noile medii, o artă mai bună? Rolul nou al muzeului clasic, aventura expoziţiilor mamut, piaţa de artă şi produsele ei, de la design la life-style, fotografia care a devenit în sfârşit artă, evenimentul care marchează internaţional scena de artă, sponsorii care stau cu mâna în buzunare şi centrele de artă dimensionate după managementul publicului impun un nou comportament spaţiilor de artă contemporană.
Arta contemporană reformează teoriile politice şi estetice, întrebările memoriei şi întrebările uitării. Se operează cu 3 sintagme: tensiunea suprafeţei; în urma gustului; pierderea. Nevoia culturală de localizare geografică ori topografică este înlocuită de explorări de tip post-colonial, strâns legate de recunoaştere. Se percepe o creştere uriaşă a modelelor alternative în producţia culturală şi în prezentarea culturală. Adesea flexibile şi nomade, aceste modele integrează subiecte de tehnologie şi de identitate. Dar cât de alternative sunt ele?[…]
EMIL HUREZEANU
Un mesaj de valabilitate integrală
E rândul meu să povestesc. Am să încerc să mă aşez sub semnul impresiilor foarte puternice, nemijlocite, pe care le-au creeat Ion Vianu şi Nicolae Breban.
Am văzut vinerea trecută, la Sibiu, spectacolul cu Faust al lui Silviu Purcărete, pe care vă recomand să nu-l rataţi. În Europa poate fi văzut doar o vreme, doar acolo, pentru că este montat într-o imensă hală industrială.
La un moment dat, în tribulaţiile dintre Mefisto şi Faust, în prima parte a tragediei de reţinut, textul este traducerea lui Faust făcută de Doinaş , când se vorbeşte despre acoperişurile şi culorile, sensurile oraşului Faust, făcând una din primele încercări de a scăpa de iminenţa contractuală care îl îndeamnă, după cum bine ştim, în cu totul alte direcţii, mai interiorizate să zicem , pe un fundal, pe un ecran, undeva, în spate, pe care de altfel apar mereu, ba flăcări, ba comentarii baroce, nu intru în amănunte exterioare acum evocărilor noastre, apar turnurile Sibiului.Toate turnurile Sibiului: cupola Bisericii Evanghelice, cupola Turnului Sfatului, vechea primărie medievală, cupolele de moschee, de fapt bizantine, dar care au imitat Sfânta Sofia şi apoi, implicit, şi marea moschee de la Constantinopol şi Istanbul, ale Catedralei Ortodoxe Româneşti. Acesta este cadrul care m-a ţintuit şi m-a trimis imediat în acel minut, în acea secundă într-o sală, undeva la marginea Sibiului, la trei chipuri care precis aveau atunci legătură cu această evocare în vis a Sibiului faustic să zicem, peste timpuri, peste vieţi, peste oameni, peste cărţi. Dar cu o legătură totuşi între toate acestea. M-am gândit imediat la Ştefan Aug. Doinaş, pentru că se rosteau cuvintele lui (contează mult ale cui cuvinte le rosteşti într-o invocare a spiritelor). Apoi m-am gândit că în anul 1998, în imediata apropiere a acestei hale industriale, am petrecut împreună cu el şi cu cumetri sibieni, să zicem aşa, târgoveţi anonimi, mai multe ore într-o gradină la marginea oraşului, între dealurile lui pline cu liliac şi miros de mici, vorbind în bancuri. Doinaş era un rapsod ardelean, nu numai unul dintre cei mai buni cunoscători ai limbii române, dar şi unul dintre cei mai hazoşi povestitori de anecdote şi de bancuri. Întâmplarea asta rememorată peste nici 10 ani, când Faustul lui răsună în Capitala Culturală a Europei şi se întâlneşte cu mireasma de bancuri valahe şi liliac care ne-a însoţit într-o apropiere imediată, trebuia fixată.[…]
NICOLAE BREBAN
Generaţii sau grupuri literare?
Am amintiri cu aproape toţi membrii cerchişti, chiar şi cu Ovidiu Cotruş, care a murit precoce. Era fascinant; singurul care îl egala în farmec pe Puiu Cotruş era Nichita Stănescu. Pe Doinaş şi pe Nego i-am cunoscut prin 61-62, Nina Cassian m-a dus la ei, erau prieteni şi, pentru că ne aflam, şi eu, dar şi ei, la începutul carierei, adică nu existam ca scriitori (mi se pare că Doinaş scria articole la negru în Contemporanul, la Ivaşcu) ne-am legat imediat.
Purtam toţi, atunci, acel stigmat al păcatului de clasă şi al păcatului naşterii, dar aveam şi altele, multe alte păcate… Doinaş şi Nego erau ieşiţi din puşcărie, iar eu şi Nichita eram subversivi în gând. Nichita era atunci corector la Gazeta literară, iar eu nu eram niciunde, eram un fals bănăţean care vroia să ajungă romancier.
Se vorbeşte azi despre generaţia 60, dar e un concept fals. De altfel, eu nu cred în generaţiile literare. Asistăm în ultimii ani la o abordare puţin penibilă, puerilă, a conceptului de generaţie, ca promoţie. Au început să apară ca ciupercile după ploaie tot felul de generaţii, una mai dubioasă decât alta. Eu cred în grupuri literare. Ca şi în literatura franceză, timp de un secol şi jumătate, şi în literatura română, de-a lungul a mai mult de un secol, modernismul, clasicismul şi post-modernismul românesc au fost create de grupuri literare, de la cel al lui Maiorescu la Lovinescu şi Viaţa românească; de grupuri formate în jurul unor mari critici şi în jurul unor mari scriitori, nu de către generaţii. În ce privşte aşa-numita generaţie 60 despre care vorbim, este, de fapt, o denumire falsă, de fapt noi eram trei generaţii, biologice, dacă vreţi. Eram noi, grupul nostru, care aveam între 28 şi 32 de ani Nichita, eu, Matei Călinescu, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, grupul nostru, plus alţi câţiva ca Fănuş Neagu, care debutaseră cu câţiva ani mai devreme, era grupul lor, al cerchiştilor, mai bătrâni ca noi, foşti puşcăriaşi: Doinaş, Nego, Regman, Balotă, Ovidiu Cotruş, I.D. Sîrbu (pe care l-am cunoscut mai târziu) şi caldul şi drăguţul şi splendidul Ioanichie Olteanu (un excelent şef al revistei Viaţa românească, care, deşi nu a publicat nici un volum, a fost un excelent ferment literar); şi, în fine, mai tinerii Constanţa Buzea, Gabriela Melinescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana şi încă câţiva. Deci, acestea au fost cele trei generaţii biologice care, în anii 60, au creat acel asalt contra dogmatismului (foarte multă lume uită!) în luptă nu numai cu cei de la Partid căci, după 64 - 65, cei de la Partid începuseră încet să cedeze , ci în luptă, tot mai mult, cu dogmaticii din literatură, grupul Stancu sau alte grupuri şi mai virulente, de tipul Dan Deşliu, dar şi alţii, numeroşi. Care, scriitori de mâna a doua, se instalaseră în posturile de conducere şi administraţie ale uniunilor de creaţie, dar şi la reviste, şi care ne sufocau pe noi, tinerii… Sigur, şi acum, tinerii cred că sunt sufocaţi de bătrâni, uneori este adevărat, alteori nu. Atunci, cum vedeţi, tinerii eram o generaţie complicată, aveam cu noi şi oameni de 40 şi ceva de ani, oameni care, ca cerchiştii, îl avuseră profesor pe Lucian Blaga, şi care erau îmbibaţi de literatură germană şi austriacă, şi alţii mult mai tineri. Lupta noastră, deci, a fost contra generaţiilor şi grupurilor care făcuseră jocurile Partidului Comunist şi care aveau conducerea în treburile scriitoriceşti; au fost anii cei mai brutali şi mai duri ai comunismului.[…]
PETRU CÂRDU
Aud cum rugineau cele zece porunci
Doinaş a mutilat un tulburător vers, Doinaş a comis un sacrilegiu! Ce altceva pot spune după ce am citit în România Literară nr.13/1991, poemul În pustiu unde plouă rar şi sălbatic, într-o nouă versiune? Antologicul poem am transpus în sârbă direct din manuscris, în 1990, publicându-l, mai întâi, în revista pentru literatură universală Pismo, iar mai târziu, în volumul Pijač rose, apărut la editura Kov.
Ce-i drept, Doinaş e un poet extrem de elaborat; dar poezia În pustiu unde plouă rar şi sălbatic mi se părea tocmai o poezie a spontaneităţii reflexive, a ideii care ţâşneşte ca o meditaţie trăită. Ultimele patru versuri ale poeziei mă vor urmări de-a pururi:
Acum nu pricepea ce se întâmplă cu el / În pustiu, unde plouă rar şi sălbatic / se simţea ca o ramură ocrotind o uimire // Auzea cum ruginesc pe ea cele zece porunci.
Oricum, în Antologia poeziei româneşti, pe care am alcătuit-o pentru editura Svetovi, din Novi Sad, am optat pentru prima versiune a extraordinarului poem al lui Ştefan Augustin Doinaş.
Cine nu pătrunde, la modul hermeneutic, în universul poetic al lui Dante, Goethe, Hölderlin, Mallarmé, Valéry, Gotfried Benn şi nu-şi dă seama cât de diferite şi proprii sunt politicile lor, acela nu va izbuti să ajungă la adevărata lor înţelegere; iar cine nu înţelege poezia în resorturile ei cele mai intime, adică chiar în procesul ei genetic, acela nu are şanse să înţeleagă poezia lui Doinaş, unul dintre cei mai mari poeţi români din toate timpurile.
Doinaş a tradus Faust, încercând să facă o adevărată ediţie critică a ultimei opere a lui Goethe; ediţie în care, pe lângă un text românesc de strictă fidelitate faţă de original, există un aparat critic exegetic al cărui scop este acela de a face ca cititorul de azi al acestei traduceri să nu fie numai un cititor spontan care gustă frumuseţile imediate ale textului, ci şi un cititor avizat, aş zice chiar, calificat, capabil să distingă tâlcurile multiple ale operei şi să înţeleagă opţiunile poetului Doinaş în materie de tălmăcire.
Traducerea lui Blaga din Faust, încă de la apariţia ei în 1962, i s-a părut lui Doinaş infidelă. El a realizat o traducere mai aproape de original, respectând cu rigoare poetica lui Goethe. Doinaş a tradus Hölderlin, a tradus, Mallarmé, Rubén Dario, Valéry,…sunete fundamentale…. Cum să te apropii de Doinaş fără să-i tulburi liniştea? Asemeni lui Pound, care-l consideră pe Eliot ca fiind cel mai bun maestru: miglior fabro al limbii materne, astfel despre Doinaş pot afirma mulţi poeţi români. A vorbi despre Ştefan Aug. Doinaş înseamnă a vorbi despre unul dintre cei mai mari poeţi europeni de azi.
Între două mici capodopere / Acvarium şi Corabia nebunilor /, fireşte, se poate stabili o anume înrudire. În Acvarium vorbeşte poetul în numele unei întregi comunităţi etnice căreia i s-a fasificat istoria, în sensul că în locul unei autentice libertăţi (simbolizată prin mare) i se permite doar o existenţă artificială, lipsită de vlagă.
În Corabia nebunilor, inspirată de lectura cărţii lui Michel Foucault, vorbeşte eul colectiv, al aşa-zişilor nebuni; de fapt cei care, în urma revoltei lor împotriva stăpânirii au fost declaraţi anormali şi izolaţi. Ideea este aceea că diagnosticul de nebun se dă celui care te incomodează, pentru ca, izolându-l, claustrându-l, să-l deposedezi de drepturile lui intime.
Citez din Corabia nebunilor:
Spendidă zi de larg! (Atât de clară-i) curbura oţeloasă a planetei / că marea pare-o burtă şorţu-i vânăt / pulsează spânzurat de bordul navei / balon enorm sub labele furnicii….
Dată o nemaipomenită viziune a corăbiei pe mare, ca un făt al lumii. Dar nimeni nu comunică cu aceşti nebuni. Ei nu mai lasă nici o urmă (dâră) în viaţa socială, fiind excluşi din sânul ei.
If plutitor şi alfabet de resturi/ respinse iată caracterizarea acestui vas al excluderii. If înseamnă, în franceză, stânca ce apare deasupra apei (imaginea corabiei), resturi iată ce mai sunt aceşti oameni respinşi de societatea din care, totuşi, fac parte. De aici reiese oximonimul: Logos incomunicabil. Dar iftrimite intertextual la Chateau dIf, insula – temniţă în care a fost închis şi din care a scăpat inocentul Dantès, viitor Conte de Monte Cristo.
Poetul e un fel de spion în cadrul propriei sale limbi, acţionând ca un agent al unei patrii fără nume Doinaş dixit , inocentul care între 1 ianuarie 1956 1 februarie 1957 a făcut puşcărie pentru că nu şi-a denunţat prietenul.
Dacă Nobelul există şi pentru România, ar fi o mare pierdere să-l ocolească pe Doinaş. Eventual post mortem.
ION VIANU
Crâmpeie de amintiri despre I. Negoiţescu
Toţi cei care l-au cunoscut pe Negoiţescu tânăr, încă mai tânăr decât l-am cunoscut eu, şi care au avut un contact mult mai aprofundat cu el decât am avut eu, insistă asupra laturii geniale a firii lui. Această complexiune, oarecum, s-a erodat în cursul vremurilor; dar cei care l-au cunoscut tânăr erau surprinşi de această particulară strălucire, de fantastica facultate de asociere, de originalitatea gândirii, pereche cu aparenţa lui care-mi amintea şi mi-a amintit totdeauna pe mateinul Aubrey de Vere, din Remember. Frumuseţea lui de dandy blond, cu ochii albaştri deschis, eleganţa aristocratică, cu atât mai surprinzătoare cu cât se dezvăluia într-un Bucureşti democrat- popular de la începutul anilor cincizeci, cât se poate de cenuşiu, aveau de ce să surprindă. În materie de cultură şi de idei manifesta un mare interes pentru clasicism, şi de la el am aflat ce înseamnă Tuhé, Ananké, Daimon, concepte despre care nu ştiam nimic la vremea aceea.
Timpul a trecut. L-am revăzut cu intermitenţe. Între timp trecuse prin experienţa închisorii; aşa cum era, o prezenţă în acelaşi timp foarte vie şi neobişnuită în peisajul românesc, Negoiţescu era profund legat de ţară. Nu exagerez dacă spun că mult timp a preferat perspectiva morţii celei a exilului; pentru a ilustra acest lucru, următoarea etapă pe care vreau s-o evoc se referă la momentul 1974.
Atunci, în 23 august 1974, Nego a făcut o tentativă de sinucidere. Fără îndoială că, în plină Revoluţie culturală ceauşistă a vrut să dea gestului lui o semnificaţie simbolică. Era singur, în apartamentul din Calea Victoriei în frumosul, spectaculosul lui apartament din Calea Victoriei numărul 2, un apartament vechi cu plafoane foarte înalte, cu stucaturi, cu o bibliotecă luxoasă fără de care nu putea trăi, şi care nu a fost decât una din bibliotecile pe care le-a pierdut în cursul vieţii. La ora zero a acelei zile aniversare a luat o cantitate foarte mare de medicamente psihotrope amestecate cu alcool după o reţetă de sinucigaş patentată. Dar a vrut să-şi dea o şansă, a jucat ruleta rusească. Înainte de a cădea în comă i-a telefonat lui Doinaş, care a venit în grabă şi a chemat Salvarea. Totuşi, tentativa era foarte serioasă pentru că a doua zi, alertat de Doinaş, m-am dus la Spitalul de Urgenţă şi l-am găsit într-o comă profundă, iar doctorii au trebuit să lupte foarte tare ca să-l trezească.[…]
ŞTEFĂNIŢĂ REGMAN
Corespondenţă I. Negoiţescu Ioan Negoiţescu
E posibil ca susţinuta corespondenţă purtată între criticul I. Negoiţescu şi tatăl său, avocatul Ioan Negoiţescu, între anii 1955 şi 1972, să nu se bucure, după publicare, de interesul pe care Romanul epistolar I. Negoiţescu Radu Stanca l-a suscitat în rândul cercetătorilor istoriei literare contemporane. şi aceasta pentru că nu găsim, în scrisorile familiale, incitantele idei de ordin estetic, temerarele proiecte culturale şi acea comuniune de spirite care dau uneori o dimensiune universală corespondenţei dintre cei doi importanţi creatori ai Cercului literar sibiano-clujean.
Negoiţescu cel din scrisorile expediate familiei, la Cluj, e fiul care se luptă să-şi facă un rost în Bucureştiul ostil al anilor 50, trăind în sărăcie şi mizerie, e după anii de închisoare, criticul tot mai recunoscut, tot mai solicitat, e, în fine, marele scriitor care începe să-şi măsoare puterile cu regimul. Condiţia tragică a intelectualului român de excepţie se conturează în această corespondenţă într-un chip cum nu se poate mai grăitor. Avem, aşadar, de-a face cu un nou roman epistolar, un roman închegat, pasionant, exponat remarcabil al genului. şi aici, ca în capitolele din Autobiografie, ca în jurnalul menit a rămâne inedit încă mulţi ani, îl întâlnim pe Negoiţescu preocupat de aspectul romanesc al propriei sale vieţi.
Nu credem însă că ne înşelăm afirmând că una din revelaţiile majore ale corespondenţei familiale o constituie personalitatea doctorului Negoiţescu, acest calofil împătimit şi părinte raţional şi tolerant care, în repetate momente, ajunge să-şi confunde existenţa cu cea a ilustrului său fiu, pe care cu atâta răbdare şi înţelegere l-a modelat. Un fiu pe care, odată cu publicarea corespondenţei, îl va acompania în posteritate.
Din lunga perioadă acoperită de epistolele dintre tată şi fiu, anul 1968 e, de departe, cel mai bogat în scrisori, fiind şi cel mai rodnic în evenimente literare, politice sau pur şi simplu de ordin personal, în ce-l priveşte pe I. Negoiţescu. Selecţia următoare se vrea semnificativă atât din punctul de vedere al genului cât şi pentru contextul literar şi social al memorabilului an, în care sensibila relaxare politică face posibilă, pentru cea mai sacrificată generaţie din literatura română, realizarea contactului nemijlocit cu Occidentul, care timp de două decenii îi fusese interzis.[…]
DRAGOŞ VARGA
Radu Stanca şi Sibiul cerchist
Momentul mutării Universităţii clujene la Sibiu, în urma Dictatului de la Viena are, pentru devenirea membrilor Cercului, precum şi pentru cristalizarea ideilor estetice ce vor anima mişcarea, o însemnătate ce depăşeşte simpla legătură dintre intelectual şi mediul în care se formează. Punct origo al existenţei literar-culturale a fiecăruia dintre ei, Sibiul devine parte componentă a programului estetic pe care mişcarea cerchistă, desprinsă din heteroclita grupare studenţească înfiinţată în 1942 sub numele de Cercul literar studenţesc Octavian Goga, îl elaborează ca o contrapondere la ideologiile păşuniste ale vremii. Rememorările afective din anii senectuţii unora dintre cerchişti nuanţează această identificare, până la uitare de sine, cu sevele medievalului burg. Paradoxala formulă a lui Mauriac din Memoriile interioare (La sursa noastră nu suntem noi înşine
) caracterizează şi incursiunile anamnetice ale scriitorilor formaţi în această fascinantă prin program, prin ambiţii şi prin destinul ei grupare literară al cărei liant principal pare să fi fost, dincolo de personalităţile covârşitoare ale magiştrilor sau de afinităţile elective dintre ei, un anume genius loci, un fel de zeitate tutelară (
) care îi conferă fertilitatea pe tărâmurile felurite ale creaţiei culturale; spaţiu-matrice, al începuturilor artistice, dar şi al formării intelectuale, Sibiul îşi pune amprenta şi asupra orientării poeţilor grupării înspre specia baladei sau asupra tendinţelor estetizante ale membrilor ei, şi aceasta întrucât calitatea sa esenţială constă în puterea de seducţie. Pentru tinerii euphorionici efectul narcotizant al oraşului estetic instituie starea de graţie ce anunţă viitoarele creaţii; mărturiile de peste ani ale cerchiştilor revin obsesiv asupra acestei particularităţi majore a burgului situat parcă, undeva în inima Europei:
senzaţional de importantă a fost pentru mine descoperirea Sibiului, unde nu mai poposisem până atunci. Aspectul total germanic prin ziduri dar şi prin populaţie al micului oraş (…), m-a vrăjit din prima clipă.
Starea de vrajă nu explică însă întrutotul legătura placentară dintre grupul de tineri, respectiv creaţiile ca atare, şi cetatea medievală; reversul medaliei îl reprezintă istoria imediată, cu toate dezastrele ei, care fac din Sibiul acelor vremi un soi de enclavă. Într-o Transilvanie sfâşiată de cataclismele succesive care marcaseră, în fond, întreaga Europă, Sibiul devine toposul destinat a deschide calea u-topiei, este locul unei favorabile eclosiuni, atât intelectuale, cât şi istorice, în care aceşti apologeţi ai noului umanism îşi plăsmuiesc o lume a lor. Mulţi dintre cei care se reuniseră în acei ani la Sibiu erau dezrădăcinaţi, refugiaţi din Ardealul de nord, resimţind deci acut efectele teribile ale războiului; mai mult, conştientizarea eşecului istoric era accentuată, dincolo de dislocarea statului naţional, şi de neliniştile legate de manifestările turbulente ale rebeliunii legionare. Într-o rememorare afectivă, Nicolae Balotă înscrie această perioadă între două invazii: una aparent calmă, în fond brutal imperioasă a apusului germanic şi aceea, atât de asemănătoare cu a vechilor puhoaie barbare, a răsăritului sovietic.[…]
RADU CIOBANU
Seducţia artelor minore
sugestiile pe care le dau vieţile, faptele, cuvintele, paginile acestor înaintaşi sunt dintre cele mai bogate şi mai rodnice.
VIRGIL NEMOIANU
Interesul pentru artele minore este îndeobşte considerat o expresie a rafinamentului, de regăsit doar la spiritele îndelung şi profund familiarizate în universul artelor majore. Conceptul în sine însă, a rămas confuz până azi, continuând să producă interferenţe stranii între rafinament şi gustul incert, accesibil kitschului. Ambiguitatea unui atare statut nu putea scăpa cerchiştilor, spirite critice evoluate şi estetizante, cu discernământ şi gust foarte sigure şi active, în ciuda tinereţii pe care o aveau la data când începeau să editezeRevista Cercului Literar.
Se pare că ideea introducerii unei cronici a artelor minore, ca rubrică permanentă a revistei, i-a aparţinut lui Radu Stanca şi e prima (nu ştiu dacă nu cumva şi singura) iniţiativă de acest gen în presa noastră culturală. Motivaţia ei e schiţată de Radu Stanca în articolul inaugural Mică introducere la cronica artelor minore (nr. 1): Departe de gândul de a osteni printr-o originalitate cinică şi fără obiect, o atare cronică emancipează un aspect tot atât de umanist ca şi acela pe care, prin echilibrul propus printre valori, caută să îl sublinieze cronicile artelor majore. Nu ştim să se fi iniţiat însă, sistematic, o reabilitare a artelor minore. Este încercată apoi o definire a acestora ca bun al unor tendinţe psihice de domeniul, totuşi, al artelor industriale: Pe când artele majore au tendinţa de a realiza frumosul, artele minore au tendinţa de a înfrumuseţa o realizare. Ceea ce mi se pare cel mai important în această tentativă de fundamentare teoretică este evidenţierea calităţii sociale a artelor minore, subînţelegându-se virtuala lor importanţă în educarea gustului, mai apoi a simţului estetic în toată complexitatea sa. Până la urmă, Radu Stanca devoalează însuşi scopul Cronicii artelor minore ca fiind nu numai iniţiatic, ci şi educativ: Cronica artelor minore vrea să pledeze în acest sens; de aceea caracterul ei pozitiv şi tehnic nu trebuie să intrige.
Premisele fiind astfel formulate, tentaţia teoretizării pe tema dată îi încearcă şi pe ceilalţi cerchişti. Ideile avansate de Radu Stanca în primul număr sunt preluate, adăugite şi nuanţate de Cornel Regman în numărul 2. El remarcă faptul că unele arte minore au subit ambiţii care le depăşeau puterile şi semnificaţia reuşind astfel să tragă pe sfoară vigilenţa paznicilor esteticii. Cu ironia-i ireprimabilă, aici însă foarte discretă, el sugerează deriva oricând posibilă a artelor minore înspre tărâmul kitschului. Cuvântul nu e totuşi rostit (şi nu apare în nici una dintre aceste cronici), deşi magistrul Lucian Blaga îl folosise şi le era desigur familiar tuturor cerchiştilor. Regman mai observă apoi caracterul proliferant şi manufacturier al artelor minore, consecutivă fiind intruziunea lor în artele majore. De aici şi o motivaţie în plus a Cronicii
, care [
]ar putea deveni în atari împrejurări şi un captivant denunţ cu mireazmă detectivistică, nu lipsit de senzaţional.[…]
ŰYSTEIN HOVDKINN
Lasting legacy
An interview by ALINA LEDEANU
ALINA LEDEANU: Your Excellency, you are an experienced diplomat, with important diplomatic missions in Oslo, Canberra, Bonn, Brussels EFTA, Vienna as Deputy Head of Mission to the OSCE, and Ediburgh as Consul General to Scotland. In this capacity, what do you think of the nomination of a Norwegian town as European Capital of Culture?
ŰYSTEIN HOVDKINN: The title Capital of Culture was first mooted by the great Greek singer turned politician, Melina Mercouri. In the mid-1980s she led a passionate campaign for the empowerment of European cities through culture (as had happened, historically, to her home city of Athens) rather than purely through commerce and industry. Since 1986 the European Capital of Culture Programme has become a critically successful and far-reaching event: each year, after intense competition, one or two cities are awarded the title for the duration of the designated year with the requirement that the city should build a comprehensive year-long programme with significant long-term impact. Norway is the last European country which is not a member-state of the European Union to be designated a Cultural Capital, as the rules have changed to include only member states. Stavanger2008 therefore is a national project Norways nine largest cities supported Stavanger to compete for the title.
I think it was an excellent idea to nominate Stavanger as the capital of Culture for 2008 – together with Liverpool. Stavanger is with a population of some 200.000 Norways fourth largest city; located on the southwestern coast of the country, traditionally based on shipping and rich fiskeries, being dependent on and enjoying strong ties with the outside world – especially with the countries around the North Sea. Since the 1970ies Stavanger has been the Norwegian Oil Capital – the center of Norwegian offshore oil and gas industry and activities. Stavanger is also called the wooden house capital of Europe since most houses in the city centre are built in wood. Cobbled streets meander and white, wooden clapboard houses proliferate in the old town. Throughout its history Stavanger has learned to combine opennes towards the outside world – on which it was economically dependent -with its own homegrown culture in art, handicraft and architecture. I think it is a good example of Stavangers open mindedness that as head of the Stavanger Capital of Culture Organisation was chosen a Scot , former violonist and arts journalist Mary Miller. Scotland is a neighbouring country on the other side of the North Sea with which Norway historically has enjoyed particularly close ties. Stavanger is therefore superbly qualified and located to bring people and cultures of Europe closer together – which is what the concept of European City of Culture is all about.
- L.: The year 2000 launched the pattern of twin capitals of culture. During that year, the Norwegian town of Bergen became a European Cultural Capital, alongside with Helsinki, Brussels, Prague, Cracow, Santiago de Compostela, Avignon, Bologna. In 2007, Sibiu joined Luxembourg and the Greater Region as one of the European Capitals of Culture. What exactly caused the European Parliament and the Council of the European Union to associate Stavanger to Liverpool?
Ű. H.: I might be tempted to answer with a counter-question: Why was Sibiu associated with Luxembourg? On a more serious note let me say that Liverpool and Stavanger have a lot in common but they are also more than different enough to make them complementary. A visit to both would not give you a deja-vu experience. They are both old seafaring and fishery cities open to and dependent on the outside world. Throughout the centuries they have traded and cooperated and competed with each other. Liverpool was also for many Norwegian emigrants to North-America (not least from the Stavanger area) the last European port before their final departure to the new world. Norway was together with Ireland and Scotland the biggest emigrant countries to America. Today these two cities are both vibrant, modern centra retaining a strong sense of identity and pride in their own culture.
The differences, however, are also easy to discover, Stavanger does not have the Beatles. And the architecture, the look of the two cities is extremely different.[…]
GETA BRĂTESCU
Spaţii şi obiecte
Două ore şi jumătate pe o şosea confortabilă, printre blocuri imense de granit (granit bănuiesc) parte golaşe, parte împădurite. Din când în când, muntele se deschidea lăsând privirea să pătrundă în planurile lui succesive. Apoi, de la fereastra camerei în care am locuit la Innsbruck, am cuprins desfăşurarea Alpilor în adâncimea lor cerească: se înălţau piscuri a căror asemănare conducea la interpretări de poveste.
După ce am privit de la fereastră, să mă încredinţez că munţii sunt tot acolo, am ieşit din cameră şi am urcat câteva trepte către lift. Liftul, metalic şi încăpător ca un lift de spital, silenţios, mă lasă în holul de la parter. Arhitectura interioară a acestui hol era complicată, cu balcoane şi intrânduri în care se răsfăţau plante exotice. Nu lipseau mesele rotunde, fotoliile şi canapele tapiţate cu piele neagră, impozante deşi, sau mai ales pentru că pielea denunţa, prin uzura ei decentă, o veritabilă vârstă. Înainte de-a intra în restaurantul hotelului, îmi plăcea să mă pregătesc pentru ritualul ce urma lăsându-mă, câteva minute, în baţele unui asemenea fotoliu.
Alegeam o masă mică, pentru două persoane. Chelnerul apărea imediat, ne saluta zâmbind şi aşeza pe măsuţă, în dreptul fiecăruia, câte o foaie albă dintr-un material uşor gofrat, imprimat cu un desen caricatural, o grupă de chelneri zburători, grăbiţi să ne servească. În curând apărea cafetiera din metal-inox, mare, înaltă şi, pe lângă ea, mică şi cu eleganţa tradiţională a porţelanului alb, cana pentru lapte. Într-un coşuleţ din pai împletit, feliile de pâine; le preferam pe cele din făină integrală: rigoarea lor rustică, parfumul lor înţepător, plebeu, contrasta provocator cu eleganţa serviciului. Apoi ni s-au adus ceştile grele, din porţelan alb, pe farfuriile de asemenea grele şi albe. Tot ce se afla pe masă ne obliga la o gesticulaţie calculată, ca un balet într-un anumit decor. Pe fereastră se vedea cerul învăluit într-un strat de nori, subţire, lactescent.[…]
Număr realizat în parteneriat între FundaŢia Culturală Secolul 21 şi Institutul Pierre Werner precum şi cu sprijinul Ambasadei Norvegiei la Bucureşti
Parteneri media:
