ALEXANDRU BACIU
N. Steinhardt – in memoriam
Era prin 1970, spre primăvară. Lucram cu N. Steinhardt, printr-o fericită întâmplare, la traducerea unor opere ale cumpătatului Alain pentru colecţia „Biblioteca pentru toţi”, datorită bunăvoinţei domnului Mihai Şora, pe atunci director al editurii Minerva. Propunerea fusese a mea, dar greul tălmăcirii l-a dus „nenea Nicu”, cum mă deprinsesem să-i spun, deşi n-avea decât patru ani mai mult ca mine. Aşa a fost hărăzit ca luni bune să vină aproape zilnic câteva ore în modesta şi întunecata mea locuinţă de pe străduţa cu nume de târgoveţ fanariot din preajma statuii lui C.A. Rosetti. Îl cunoscusem pe N. Steinhardt, schimbând doar câteva vorbe cu el, — pe culoarele redacţiei Revista Fundaţiilor Regale, când cumplitul marasm al războiului îşi trăia agonia. Îi apreciasem profunzimea şi erudiţia articolelor lui din cea mai prestigioasă publicaţie a vremii, unde îşi dădeau întâlnire penele măiestre ale epocii şi ne era carte de căpătâi, nouă celor care părăsisem de curând băncile Universităţii din Bucureşti.
…Labuntur ani! Fiecare în acea perioadă de beznă şi-a urmat drumul sinuos al destinului împovărat de nebănuite stavile. Al lui N. Steinhardt mai înnămolit în suferinţă ca al altuia. Dar, în zilele pâcloase ale anului 1970, în lungile ore de zăbavă asupra operelor lui Alain, am avut prilejul să-l „descifrez” mai îndeaproape, să-l cunosc cu ai săi perimetri multipli de autenticitate. Reîntâlnirea spirituală de acum cu N. Steinhardt a fost o revelaţie, cu atât mai mult cu cât nu ştiam nimic din trecutul lui recent, nici din activitatea sa literară de peste bolta anilor, de când nu-l mai văzusem. M-a stăpânit atunci îndelung un simţământ oarecum asemănător acelui ce-l simţisem când asistam la cursurile lui Nicolae Iorga, în primele luni de studenţie la Facultatea de Litere din Bucureşti în toamna lui 1933. Bun elev la istorie în timpul liceului, socoteam că aveam fondul aperceptiv necesar spre a-l recepta cum se cuvine şi a-i fi un merituos student. Mă înşelasem. Bogăţia cunoştinţelor marelui dascăl era uriaşă, — deconcertantă pentru un neofit — şi la început mi s-a părut cu neputinţă să-l pot urma pe drumurile lui elevate. La fel şi cu „nenea Nicu”. Avea o cultură cu o paletă de asimilare incredibilă. Cele mai varii discipline umanistice — pe toată gama artelor frumoase — literatură, plastică, muzică, dramaturgie, balet — le străbătuse cu nesaţ, ştiindu-le potecile cele mai întortochiate. Îşi însuşise temeinic operele de seamă ale culturii clasice şi contemporane. Nu mai pomenesc de marile lucrări filosofice şi Biblia ce-i devenise familiară, citind-o cu nespusă plăcere de parcă o ştia pe de rost. Te uluia cât de informat era şi cu ultimele date ale ştiinţei, fie că-ţi pomenea date de astronomie sau genetică, de biologie sau fizică. Citise operele lui Gaus şi Einstein, ale lui Heisenberg şi Frederic Hoyle, precum şi ale multor alţi savanţi notorii. Şi le prinsese miezul gândirii. Avea o memorie prodigioasă. În scris ca şi în vorbirea obişnuită, cuvântul era totdeauna pentru el calcat pe idee cu o acurateţe inconfundabilă. Un veritabil renascentist contemporan.
Omul însuşi era fermecător. Nu împlinise 60 de ani şi mi se părea în plină vigoare spirituală şi chiar biologică, deşi nu fusese deloc scutit de furcile caudine ale regimului comunist, şi ieşise din grele încercări cu bogate rodiri sufleteşti ducându-l la limanul creştinismului. Mai degrabă mărunt de statură, dar cu mişcări vioaie, chiar repezite, cu gesturi brusc întrerupte, parcă dialoga permanent nu cu cel sau cei din preajma lui, ci cu un interlocutor invizibil drag care-l însoţea pretutindeni. Fascinantă îi era şi privirea. Te atrăgea ca un magnet. Pătrunzătoare, şăgalnică, ironică, vag bănuitoare. Un adevărat laser binefăcător. Ea grăia la fel ca verbu-i scânteietor. Dar alţii mai pricepuţi ca mine şi care i-au fost aproape în grelele lui momente de restrişte — şi au fost destui — i-au prins în cuvinte mai alese fiinţa-i de excepţie, conturându-i pe merit personalitatea ce onorează literatura română contemporană, mai ales acum, în aceste vremuri pe care le-a dorit nespus. La popasul unui an de când a trecut în lumea umbrelor se află poate mai mult ca oricând printre noi…
… Aşadar, în acele dimineţi ale îndepărtatului an 1970, când trudeam cu N. Steinhardt la tălmăcirea operelor lui Alain, mai zăboveam uneori la un taifas, ascultând la radio sau la casetofonul meu muzică nu prea la alegere. Aşa i-a venit lui nenea Nicu năstruşnica idee ca sporovăielile noastre şi despre muzica uşoară să facă obiectul unui articol comun. Curând însă i s-a părut potrivită forma unui dialog, socotindu-l poate mai accesibil pentru receptarea de publicul cititor a unor idei care-l frământaseră cândva şi găsiseră acum — cu totul întâmplător — o modalitate de exprimare. Poate şi prezenţa casetofonului meu să-i fi sugerat o asemenea soluţie pentru tratarea unei probleme în aparenţă atât de anodină. Aşa am pornit la treaba aceasta — nu fără dificultăţi — în care mi-a revenit rolul de factor incitant pentru a-i da prilejul să-şi dezvăluie nişte păreri pe care cu siguranţă le pritocise îndelung. Însă la ce valenţe…
Atât N. Steinhardt cât şi eu am încercat — în anii dictaturii ceauşiste — ca acest „Dialog despre muzica uşoară” să vadă lumina tiparului. N-am reuşit. Cred totuşi că unele din părerile exprimate acum douăzeci de ani îşi păstrează şi azi o pregnantă actualitate.[..]
▪
„Foarte important”
Născut la 8 februarie 1929, la Strasbourg, Claude Rich montează primele sale spectacole de marionete datorită unui profesor care îi insufla pasiunea pentru teatru. Foarte tânăr, este funcţionar bancar dar urmează cursurile de teatru ale lui Charles Dullin. Ulterior, se dedică în totalitate teatrului, urmând cursurile profesorilor Georges Leroy şi Pierre Dux. Debutează ca actor în 1953.
Primul care îi propune un rol într-un film este René Clair. Va fi solicitat, apoi de Jean Renoir, Julian Duvivier şi Alain Resnais.
Între anii `70 şi `80 se consacră cu precădere teatrului, prima lui pasiune, când semnează mai multe piese printre care şi Un habit pour l’hiver, montat în 1979 la Théâtre de L’Europe în regia lui George Wilson – interpret, de altfel, şi al unuia dintre personaje.
Claude Rich a primit mai multe premii: Premiul „San Sebastiàn” pentru „Cel mai bun actor” (1968); Premiul „César” pentru „Cel mai bun actor” (1993); în 2009 e nominalizat la premiul „César” pentru „Cel mai bun actor într-un rol secundar”.
În ianuarie 1979, aflat la Paris, N. Steinhardt asistă, puţin după premieră, la spectacolul cu Un habit pour l’hiver. Piesa îl impresionează în mod deosebit; însemnările sale de jurnal consemnează impactul pe care spectacolul l-a avut asupra sa. Impresia e atât de puternică, încât îşi procură textul piesei şi îl traduce în scurt timp după aceea; consideră că cel mai bun context în care piesa poate să apară în traducere românească ar fi revista Secolul 20, unde, de altfel, bunul său prieten Alexandru Baciu este secretar general de redacţie.
Traducerea lui N. Steinhardt a rămas nepublicată, dar arhiva lui Alexandru Baciu a tezaurizat, ca pe un document extrem de preţios, dactilograma piesei purtând semnele de corectură ale marelui cărturar, aici în ipostaza de traducător.
Că tot ce ţine de documentele provenind de la N. Steinhardt, pe coperta dosarului în care se afla dactilograma-manuscris, purtând coordonatele traducătorului în notaţia olografa a acestuia, Baciu adăugă: „Foarte important”.
Iată lista personajelor şi a interpreţilor, aşa cum figurau în spectacolul care l-a marcat pe N. Steinhardt:
SIMON: Claude Rich; SAMUEL: Claude Piéplu, NECUNOSCUTUL: Georges Wilson [..]