MARIANA CELAC: În 1900 la Paris, pe Quai des Nations

MARIANA CELAC

În 1900 la Paris,
pe Quai des Nations

Una din numeroasele planşe foarte lungi, pliate de mai multe ori, din Encyclopédie du Siècle (de fapt catalogul Expoziţiei Universale de la Paris 1900) reproduce desfăşurarea frontului Senei în lungul a ce se chema atunci Quai des Nations . Aici au fost construite, in şir, pavilioanele mai multor ţări europene. Malul apei între Pont d’Alma si Pasarela d’Antin (în locul ei astăzi este podul des Invalides) se numeşte astăzi Quai Anatole France. Planşa acoperă o panoramă largă văzută pe fundalul industrial din nordul Parisului într-o perspectivă „din zbor de pasăre”. Cheiul cu podurile lui, de la Turnul Eiffel la Esplanade cu al său dom de la Hotel des Invalides se recunoaşte fără dificultate. In primul plan — subiectul planşei, grupul compact de pavilioane europene, fiecare reluat în prezentări tot mai detaliate în cele trei volume de format folio clasic, legate în coperte roşii cu intarsii aurite.
Planşa cuprinde o întreagă porţiune de oraş, aşa că numeroasele construcţii de dimensiuni mai mici nu spun mare lucru. Când însă am decupat secvenţa principală a desfăşurării dintr-o imagine scanată şi am mărit-o, surpriza a fost mare. Am crezut ca voi avea o poză ceţoasă, cu contururi de abia lizibile. Am descoperit o epură amănunţită, un rendu de atlas de arhitectură, care a suportat bine zoom-ul şi lasă să se vadă şi faţadele şi sugestiile „ambientale” adaptate evenimentului — bărci pe fluviu, oameni pe trotuar, birje pe străzi şi steaguri bătute de vânt pe catarge.
În dreapta imaginii, printre turnuri, contraforturi, domuri, timpane, arcaturi şi fleşe de tot felul am găsit şi pavilionul României ştiut din gravurile perioadei. Comparat cu structurile vecine, pavilionul are un volum impozant, pe un plan în cruce latină, cu faţade combinate din cupole şi cupolete ca la Argeş revăzute de Lecomte de Nouilly, un portal ca la Horezi şi cornişe sculptate ca la Trei Ierarhi. Pavilionul României — ne instruieşte catalogul — provine din aceiaşi origină arhitectonică precum pavilioanele Greciei şi Serbiei (aşezate în imediata apropiere, chiar la piciorul lui Pont d’Alma), Formele bizantine originare „au fost modificate, în fiecare caz, sub influenţa factorilor locali pentru a se constitui într-o artă proprie şi originală”. Aici Bizanţul e sursa istorică.
Dar suntem la începutul unui secol de elan tehnologic, aşa că cele mai multe din pavilioanele de pe Quai des Nations, fie ele pastişe istoriste, fie manifeste ale ideologiei romantismului naţional sunt construite din schelete ultramoderne de profile de oţel industrial. E şi cazul pavilionului României, deşi expresia finală, de parament bizantin, e dată de o dublă carapace de cărămidă. Chiar dacă faţadele citează colonade la Carnak, arce otomane, volume şi siluete de biserici din sudul continentului, à palazzo toscan sau primării de burg cu solidă tradiţie urbană, interioarele libere sunt toate tratate ca hale de expunere şi profită din plin de libertatea pe care o dă un schelet industrial. Nu numai pavilioanele naţionale, dar mai ales construcţiile foarte mari vor folosi aceiaşi formulă: fenomenale structuri portante de oţel (inginerie matură de secol 20) înfăşurate în piatră sculptată beaux arts – tipică pentru secolul care tocmai se încheia.
Imaginea scanată şi mărită a scos la vedere o construcţie aparent in contrast cu formele complicate de pe restul Quai des Nations. Pavilionul Norvegiei, vecin cu pavilionul României, era aşezat între pavilioanele masive ale Belgiei şi Germaniei — amândouă reluând vocabularul gotic al primăriilor din piaţa mare a oraşelor medievale. Cine e obişnuit cu formele construcţiilor din Maramureş, descoperă imediat în imagine această structură de dimensiuni mai mici. Aşezată pe un soclu de piatră, cu un fel de verandă cu stâlpi subţiri şi arcatură simplă, un acoperiş înalt, cu streaşină mare, ea are şi o fleşă ascuţită ce trimite direct la peisajul maramureşean. Reprezentarea sumară din planşă semnalează materialul dominant: elementele portante, faţada, stâlpii şi arcatura sunt de bârne masive de lemn încheiate în îmbinări cu o stereotomie complexă. Până şi inscripţia de deasupra portalului sau plăcile la acoperiş sunt din lemn „despicat” —spune prezentarea din catalog – deci din familia şiţei, şindrilei sau draniţei de la noi. Clima pariziană de vară a scos din programul pavilionului un ingenios acoperiş — asemănător cu acoperişul „verde” de la construcţiile ecologice de astăzi — din bucăţi de coajă de brad consolidate cu un strat înierbat, un bun izolator termic folosit la fermele scandinave. Structura portantă, faţadele dar şi interiorul, inclusiv şarpanta, lasă să se vadă lemnul şi detaliile constructive, în culoarea lor naturală cu o francheţe în jurul căreia nordul continentului a construit o filozofie şi o practică arhitecturală esenţiale pentru cultura contemporană.
Pavilionul Norvegiei pe Quai des Nations de la 1900 a fost desenat de arhitectul Holger Sinding-Larsen şi construit împreună cu o echipă de meşteri. Restaurator, urbanist, arhitect „de obiect”, Sinding-Larsen propune o strategie în care tradiţia bisericilor medievale de lemn este preluată nu numai în referinţe la elementele de formă, ornament sau decor, ci şi prin dimensiuni raţionale, prin tehnica de construcţie care lasă la vedere şi materialul şi felul cum e lucrat. E o strategie diferită de clasicizarea culturală a tradiţiei vernaculare în edificii monumentale. Prezentă şi în pavilionului României, a colorat evoluţia, digresiunile şi particularităţile idiomului „neoromânesc”.
O ultimă remarcă. Ceea ce poţi „citi” despre spaţiul norvegian din eboşa descifrată în pagina de „Enciclopedia Secolului” semnalează o rezonanţă de substanţă ce leagă toate arhitecturile lemnului, din evul mediu norvegian până în Carpaţii româneşti. Lemnul instalează şi întreţine această rezonanţă. Lemnul dictează liniile de tăiere, impune forme şi dimensiuni, conţine imperativul asamblării din bucăţi mari ce trebuiesc bine încheiate între ele, încurajează şi minimalismul decorului şi un fel de prefabricare precoce. El cere inventivitate tehnică şi imaginaţie de sculptor în execuţie. In cele din urmă, tradiţii şi umori estetice locale nu au putut disloca logica invariantă din trunchiul de arbore, aceiaşi din nordul continentului până la noi. Iar bisericile de lemn din Carpaţii meridionali, de care vorbeşte Ovidiu Daneş în textul său din acest volum, fixează poate frontiera sudică unde formele arhitecturale născute de lemnul pădurilor reci din nord lasă locul construcţiei de piatră din spaţiul mediteranean.

Share This Post