Caragiale, eterna poveste?! „Caragiale recidivus”?! Caragiale reloaded?! Iar Caragiale? Până când, dom’le? Întrebări, întrebări şi iar întrebări…
Adulat sau blamat, contextualizat sau decontextualizat, minimalizat sau maximalizat uneori chiar dincolo de limitele necauzatoare de schizoide interpretări ale oricărei inadecvate bagatelizări sau hiperbolizări semantice, cu zone ale creaţiei excesiv supuse lecturii sub un fel de lupă hermeneutică şi altele lăsate în părăsire, deşi nu şi-au epuizat nici pe departe filonul dătător de sensuri, Caragiale îşi aruncă peste timp aşchiile-fragmente din trunchiul-trup creator, hrănind prometeic şi proteic(!) generaţii de critici literari, scriitori, gazetari, regizori, actori, politicieni sau oameni de rând, pentru fiecare în parte fiind un veritabil instrument de comunicare de sine, cu sine sau al celor care-l folosesc spre propria împlinire creatoare.
În acest perpetuu proces de inevitabilă raportare-reper la fenomenul Caragiale în aproape orice demers cultural-cognitiv, pare să se împlinească profeţia lui Ştefan Cazimir: „Niciodată nu vom izbuti să-l epuizăm pe Caragiale: El este acela care întotdeauna ne va epuiza pe noi”. Cât se poate de firesc în eterna rescriere a valorilor! Cu amendamentul că extremele, mitizarea sau demitizarea duse la apogeu, sunt la fel de dăunătoare fiinţei operei. Da, fiinţei, căci ea este VIE! Cel puţin în cazul creaţiilor-fiinţă ce şi-au câştigat un loc binemeritat într-o ierarhie axiologică, trecute fiind prin ciurul şi dârmonul timpului şi a căror receptare nu ar trebui să însemne confuzie sau dezordine, ci o meşteşugită metamorfoză a lecturii lor, adică întoarcerea la operă şi găsirea valenţelor interpretative în şi nu în afara ei. Or, opera lui Caragiale face parte din această stirpe.
Şi atunci se pune fireasca întrebare: Ce sau cine mai este Caragiale? Un potenţial răspuns ar fi: Nu este, ci DEVINE. Într-o actualitate definită însă de mecanisme ce ţin mai degrabă de receptorul operei decât de ea însăşi, actualitate care adeseori beneficiază de interpretări forţat-mistificatoare datorate fie unei lecturi impuse de canoanele şcolare, fie unei comodităţi analitice, fie unei nevoi imperioase de a-l aduce în contemporaneitate prin dilatări contorsionate de care nu ar avea nevoie, Caragiale devine un fel de tensiometru socio-cultural, obligatoriu de consultat, livrat adeseori în tandem promoţional cu Eminescu, indicator al parametrilor identităţii naţionale. În acest mecanism caracterizat de dinamism, Caragiale este adeseori cufundat într-un clar-obscur ce nu-i este deloc propriu, luminozitatea fiind mai degrabă marca pe care acesta o propune mobilităţii privirii, marcă dătătoare de înţelepciune auto-ironică şi de chei de lectură deloc secrete, singurul secret fiind tocmai absenţa lui, lectură care nu ar avea nevoie de niciun truc magic, cu atât mai puţin de vreo mistificare. Poate toate astea vin din acuta, poate chiar cronicizata, conştiinţă a lucrului bine făcut şi a unei temeri constructive care-l încerca pe Caragiale la gândul judecăţii pe care i-o va aplica posteritatea: „Nu ştiu, mă, când am hârtia albă dinaintea ochilor, mă apucă aşa ca o ameţeală şi o spaimă… Mi se pare că e cineva în spatele meu care-mi pune mâna pe umăr, poate chiar eternitatea, şi se uită să vadă ce scriu.” Teama a fost învinsă şi pariul cu veşnicia nu pare să fi fost pierdut… […]