[…] Valeriu Stoica: În “Cuvântul-înainte” pe care l-aţi scris la acest volum masiv, România și liberalismele ei. Tradiție și libertate, spuneţi, domnule Virgil Nemoianu, că aţi petrecut zece ani scriind eseurile din această carte, primii zece ani din perioada postdecembristă, și constataţi că au fost zece ani pierduți.
Domnule profesor, îmi îngădui să nu fiu de acord cu domnia voastră. Poate că pentru dumneavoastră au fost pierduți acești zece ani, dar pentru noi au fost câștigați. Până la urmă, experiența intelectualului care dorește ca gândirea lui politică să influențeze repede societatea, e veche. Ea începe cu Platon, cum bine știți, cu cele două “aventuri” ale lui în Siracuza; a încercat mai întâi cu Dionysios cel Bătrân. Dacă tradiția ne spune adevărul, a sfârșit-o prost, fiind vândut ca sclav la Egina. A sfârșit prost și a doua aventură în Siracuza, cu Dionysios cel Tânăr. Așa că nu e de mirare că intelectualii, când vor să influențeze direct politica, eșuează. În schimb, ei au o influență reală, de lungă durată, în gândirea politică și în cultura politică. Iar în măsura în care gândirea politică și cultura politică se consolidează, lent, nu spectaculos, ele influenţează alcătuirea politică a comunității. Până la urmă, în gândirea politică, Platon nu poate fi trecut cu vederea, nici de adversari, nici de cei care îi împărtășesc ideile. El rămâne un reper în gândirea politică.
Până la urmă, dacă ne gândim că Europa de astăzi, în configuraţia ei instituţională, este rezultatul gândirii politice moderne dezvoltate de la Renaștere şi până astăzi, asta înseamnă că volumul pe care îl avem în față astăzi nu semnifică zece ani pierduți, ci zece ani câștigați.
Într-un fel, e firesc ca schimbările în România să se producă lent, mult mai lent decât ar vrea cei care, cu iubire pentru România, încearcă s-o schimbe mai repede. Sunt în carte două eseuri care explică de ce aceste schimbări sunt foarte lente în România, mai lente decât în altă parte.
O primă explicație pleacă de la distincția preluată din diferite teorii antropoculturale, respectiv distincția dintre societățile bazate pe cultura rușinii şi societăţile bazate pe cultura vinovăției.
Spuneți dumneavoastră că, în prima parte a secolului XIX, când s-a produs prea rapid o tranziție de la Est către Vest, efectul a fost o tranziție neconsumată. Ea a fost rapidă, dar neconsumată. Dacă ne gândim la ce spune Neagu Djuvara, când vorbește de procesul de aculturație produs în România în acea perioadă, ar trebui să fim mult mai entuziaști și mult mai pozitivi față de această tranziție rapidă. Cred însă că dumneavoastră aveți mai multă dreptate decât el, pentru că această tranziție neconsumată – de la cultura rușinii, care presupune o sancțiune de tipul “nu se cuvine, nu se cade, nu e frumos”, către cultura vinovăției, care presupune o sancțiune morală adevărată, bazată pe distincția dintre bine și rău, adică bazată pe rațiune, pe lege şi ordine – se simte și astăzi în România. E de ajuns să străbați de la un capăt la altul țara ca să vezi că sunt puține și restrânse zonele în care există cultura vinovăției și sunt mult mai restrânse zonele în care cultura rușinii funcționează încă. […]