Trebuie să încep prin a spune că Solomon Marcus a fost un om de ştiinţă din alte vremuri. Oamenii de ştiinţă contemporani sunt, de obicei, specialişti uni-dimensionali şi mai puţin aplecaţi, să spunem, spre celelalte domenii.
Solomon Marcus a fost un spirit enciclopedic: cunoştea la perfecţie nu numai domeniul său ştiinţific, a avut – cum spun francezii – un imense savoir, dar s-a pronunţat competent şi despre celelalte ştiinţe şi a încercat să realizeze o sinteză culturală la care puţini se angajează în vremea noastră.
A început prin a studia funcţiile reale şi a fost un analist foarte fin în acest domeniu dificil al analizei matematice. A studiat teoria funcţiilor reale şi a măsurii, a fost şi a rămas unul dintre marii noştri specialişti în acest domeniu. Cei care erau elevi prin anii ’60-’70 ai secolului trecut îşi mai amintesc de celebrul manual de Analiză matematică, la care el era co-autor. De asemenea, dacă citim monografiile lui Miron Nicolescu din anii ’60 de analiză matematică, în subsol sau aproape la fiecare pagină este menţionat Solomon Marcus pentru studii în problema respectivă, pentru o nouă demonstraţie sau pentru comentarii.
Deşi s-a interesat de multe lucruri, a fost şi a rămas matematician toată viaţa, şi acest fapt este dovedit nu numai de preocupările sale ştiinţifice, ci şi de modul de a argumenta, de spiritul său critic, de rigoarea şi exigenţa sa intelectuale.
În anii ’60, a început să se ocupe de aplicaţii ale matematicii, într-un domeniu până atunci neabordat din perspectivă matematică. Amintesc aici poetica matematică, lingvistica matematică, semiotica, limbajele formale. În toate aceste domenii, Solomon Marcus a dezvoltat modele matematice riguroase şi spectaculoase prin rafinamentul lor. În trecut, matematica a avut mare succes prin modelarea fenomenelor fizice, iar mai târziu, acest proces de modelare matematică s-a extins în alte ştiinţe ale naturii, dar matematica a rămas, oarecum, separată de ceea ce numim cultură umanistă.
S-a vorbit şi se vorbeşte mult despre cele două culturi; ştinţifică şi umanistă. Karl Popper – faimosul istoric şi filosof al ştiinţei – spunea că originile culturii umaniste se află în miturile omului primitiv, iar cultura ştiinţifică apare în momentul în care omul începe să-şi revizuiască miturile critic. Cele două culturi s-au dezvoltat, în special în ultimele cinci sute de ani, pe direcţii divergente, dar această dorinţă de a uni cele două culturi şi de a construi punţi între ele a rămas vie pentru oamenii de ştiinţă de formaţie umanistă. Solomon Marcus a fost unul dintre cei obsedaţi de această idee. El nu concepea cultura doar în sensul strict al culturii umaniste. Spunea: „Cultura este, de fapt, totul: cultura ştiinţifică şi cultura umanistă în egală măsură”. A încercat, nu numai la noi, dar şi în plan european, să realizeze prin studiile sale, această sinteză; prin ceea ce a scris ca eseist extrem de talentat şi prin propaganda în favoarea celor două culturi. De fapt, obiectivul lui fundamental a fost de a integra matematica în cultură. Aici se regăsesc şi încercările sale de a modela limbajul poetic. Solomon Marcus susţinea, de exemplu, că ambiguitatea în poezie poate fi modelată prin funcţia multivocă din matematică. Evident că poezia înseamnă mai mult decât o simplă comunicare ambiguă şi ar fi trist dacă poezia s-ar reduce la matematică. Intenţia lui Marcus, aparent pur speculativă, în poetică a fost tocmai aceea de a căuta formulări noi, de a explica şi de a descrie, în termeni matematici, domenii foarte îndepărtate de matematică. Lingvistica era mai apropiată, fiind o ştiinţă foarte riguroasă, după standardele actuale şi se pretează mai bine la modelare. De aceea, marile succese ale lui Marcus au fost tocmai modelele matematice, în lingvistica matematică şi, în general, în teoria limbajelor de programare.
Aceste cercetări au avut loc, nu întâmplător, în anii ’60, când s-a lansat în cultura europeană structuralismul. În momentul de faţă, structuralismul este un pic desuet, însă la vremea respectivă era cât se poate de popular, mai ales în mediile literare. În general, Solomon Marcus a fost captivat de semiotică şi teoriile structuraliste şi a avut contribuţii importante în domeniu.
Faptul nu e, de altfel, întâmplător, deoarece matematica are, datorită caracterului său foarte general şi abstract, această mare capacitate de a se plia pe realităţi foarte diverse.
Solomon Marcus, spuneam, a fost un spirit enciclopedic şi a avut o ştiinţă imensă, dar şi o mare capacitate intelectuală de a aborda domenii noi. Când Călinescu vorbeşte despre Iorga, îl descrie ca pe istoricul total, care a abordat foarte multe domenii şi a excelat ca specialist important în fiecare dintre ele. Acesta este şi cazul lui Solomon Marcus. A fost matematician, semiotician şi eseist talentat; s-a interesat şi a dezvoltat modelele matematice, chiar şi în muzică; putea să construiască un discurs competent cam în toate domeniile culturale şi să ţină piept oricărui specialist în aceste domenii. Avea multă rigoare şi foarte multă ştiinţă de carte.
Vreau să menţionez, despre Solomon Marcus ceva ce depăşeşte calitatea sa de om de ştiinţă: el a fost un intelectual. Ce vreau să spun prin asta? Când vorbim despre „intelectual”, noi accesăm o idee modernă a termenului. În limba română, „intelectual” ne trimite cu gândul la analogul termenului „inteligentzie” din limba rusă, adică la un cărturar sau un om cu educaţie superioară. Dar, de fapt, originea iniţială a cuvântului nu a fost aceasta. Cuvântul „intelectual” a apărut chiar în toiul „afacerii Dreyfus”. După cum se ştie, Clemenceau – pe atunci radical-socialist – a introdus pentru prima oară acest termen în ziarul său. „Intelectuali” au fost desemnaţi acei creatori, să spunem oameni de cultură, care au luat atitudine publică împotriva acelei farse judiciare care atenta la drepturile omului. Acest sens s-a pierdut oarecum astăzi. În vremea noastră, intelectual adevărat este, totuşi, cel care nu rămâne indiferent. Nu este doar acela care-şi cultivă domeniul său, ci este Cărturarul care nu rămâne indiferent la problemele mari ale culturii şi societăţii. Acesta ar trebui să fie intelectualul adevărat, şi nu cărturarul izolat în ştiinţa sa. Dante Alighieri plasează indiferenţii în adâncurile Infernului şi chiar spune că acolo trebuie puşi cei care, în vremuri de restrişte, se arată insensibili la problemele obştei. Solomon Marcus nu a fost un om indiferent. Îi păsa de orice. Îi păsa de soarta învăţământului, îi păsa de cum se scrie şi de cum se vorbeşte româneşte. Îi displăceau vorbirea neglijentă, greşelile gramaticale şi de logică. Era riguros şi foarte critic cu valorile intelectuale, şi asta a fost foarte bine. […]