[…] Care sunt „lucrurile poeziei”? mă întreb eu într o carte. Sau, mai exact: la ce serveşte un poem? Aş răspunde cu plăcere astfel: la folosirea citării în serviciul sensului existenţei. Poemul te face să vezi un lucru şi, în acelaşi timp, să l auzi/înţelegi în limba lui maternă, care totodată poate fi mai bine auzită/înţeleasă, auscultată, percepută ca atare, exact în capacitatea ei de a oferi ospitalitate fenomenologică. Bineînţeles, întrebarea devine numaidecât: ce este un lucru? Dacă poemul este o lecţie de lucruri, „ţinând cont de cuvinte”, nu este în sensul că lucrurile în chestiune ar fi deja bine decupate pentru şi prin cuvinte, ele însele fiind deja bine instalate în itemii lexicurilor, şi atunci ar trebui să fie ajustate între ele, cuvinte şi lucruri, bi univoc.
Lucrurile trebuie recunoscute şi inventate (prin plonjarea în adâncul necunoscutului pentru a descoperi ceva nou, potrivit lui Baudelaire). Raportul cu limba într un poem şi raportul cu lucrurile (datorită poemului) se caută, pentru a intra în relaţie, pentru acel asta este din Relaţia esenţială. De aceea există recunoaştere, de aceea există există, dacă pot să spun reluând faimoasa secvenţă a lui Rimbaud, a lui Apollinaire, a lui Éluard… Există un dat.
Ca să existe un dat, trebuie ca el să fie primit. Există un dat pentru o primire. Să numim poem „ceea ce îl face auzit/înţeles”. Dat-ul, darul dat-ului, sau donaţie, îl primim ca atare primindu l în diferenţa lui faţă de ceea ce a fost creat. Epifania, pentru a relua unul dintre cuvintele cheie ale literaturii, să ni l amintim pe Joyce, face parte din ceea ce noi nu am creat. Ceea ce este înseamnă ceea ce eu nu am făcut, adică diferit de ceea ce eu aş putea face vreodată. Homo faber n a făcut niciodată nimic care să egaleze ceea ce primeşte, conopida sau soarele − este lovitura lui Ponge. Oare gândirea se poate întoarce spre viaţă, îi poate reda vieţii misterul? ar zice Michel Henry.
Poate că acesta este secretul pe care şi l transmit donatarii, „făgăduinţa” de pământ făgăduit, ale căror opere reîncriptează mistificarea la fiecare generaţie, legatari succesivi. Şi pentru ca ele să poată moşteni acest lucru mare care nu este un bun de consum, acest lucru care nu e „mare lucru” (ah, murmurul citării în ureche…), trebuie de asemenea ca ele să înveţe să primească acest legat. Niciun dar fără primire sau culegere. (Am vrut să amplific semnificaţia acestui „volum de poezie”.) Însă o pericopă din Evanghelie ne aminteşte că invitaţii la Nuntă refuză invitaţia – poate fiindcă nu au fost modelaţi, cum se zice: după modelul primirii, sau nu au învăţat ori găsit contenenţa. […]
în românește de Georgeta Cristian