ION VIANU

Un sceptic nemângâiat

 

 

Sub semnul blestemului. O iconiță a Maicii Domnului cu Pruncul, legată cu fundă de pat; obligația, simțită nu ca o constrângere, dimpotrivă ca o ușurare, ca o doctorie, de a îngenunchea, în fiecare seară, spunând Tatăl Nostru… De unde vor fi venit? Cine m-a învățat, cine mi le-a impus? – Nu pot răspunde. În casă, unde învățam atâtea lucruri interesante (povești, poezie, istorie, muzică) Dumnezeu apare, în primul rând… ce spun, exclusiv, ca spaimă.
       10 noiembrie 1940 ora 4, noaptea. La parter, ni se pare că suntem mai în siguranță. Cu câteva minute în urmă a avut loc marele cutremur. Sunt cu ai casei, mama, tata, sora mea Măriuca. Toți avem părul, fețele albe de praful desprins din tencuială, arătăm ca niște clovni. Pământul parcă fierbe, mai așteptăm o zguduitură care vine târziu, un ecou.
       Tata spune: „ne pedepsește Dumnezeu pentru păcatele noastre!” …de multe ori, de atunci, m-am întrebat despre ce păcate vorbea. Țara era într-o situație cumplită: dezmembrată, sub dictatură, terorizată, dar de ce eram noi pedepsiți? Noi, cine? Noi, cei atinși de cataclismul geologic, neamul nostru, omenirea? Sau, aflat sub apăsarea unui greu păcat, era chiar el, Tata, vinovat, rostind mânios vorbele astea înăbușite? Cine îi adusese o mare jignire lui Dumnezeu, care acum își slobozea mânia?
       Nu mai știu cât și când am scăpat de apăsare, dar mult am mai stat sub povara acestor vorbe rostite de tatăl meu în noaptea de noiembrie. Mai târziu am citit despre un băiat de doisprezece ani, venit dintr-o familie sărmană; în landa pustie, la căderea nopții, se urcase pe o piatră ca pe un amvon; îl blestemase pe Domnul!… Timpul a trecut, s-a îmbogățit; s-a retras din afaceri, a aderat la o sectă pietistă, convins că păcatul comis de copilul care fusese, blestemul maxim, era de neiertat, pe patru generații. Devenit părinte, îi împărtășise fiului păcatul; acesta trăise sub apăsarea cumplită, dar vinovăția i-a ascuțit pana. A scris o operă care a reîntemeiat filozofia. Numele lui este Sören Kierkegaard… Da, până târziu în viață mi-am amintit de acea noapte: și tu plătești un păcat pentru care Dumnezeu i-a pedepsit de pe acum, fără să-l fi răscumpărat, pe strămoșii tăi. Tu stai, poate, încă, sub povara unei ucigătoare greșeli, Sören.
       Tatăl nostru. Ori încotro aș privi, copilăria mi-l aduce pe Dumnezeu sau sub semnul tristeții sau ascuns. În jurul meu, într-o atmosferă în care viața era, de fapt, învățătură, de Dumnezeu abia se vorbea. Părinții mei nu mergeau la biserică. Auzeam mai mult despre zeii greci decât despre Hristos. Mai mult subînțeles, El, însă, exista pentru noi. El te ocrotește… dar în orice putere zace amenințarea. Precum te ridică, susține, te poate zdrobi. Dar iubire din parte-i? Da, te iubesc părinții tăi, prietenii, iubiții. Dar El? Cât ai fost copil, nu ai auzit despre asta. Și totuși… tatăl meu se ruga în taină, cu o pudoare perfectă. Tot în taină bătea cruci mari. Mi-a mărturisit asta mai târziu, puțin înainte să moară.
       Cine a mai apucat acei ani știe că trăiam, ca români, într-o atmosferă religioasă. La școală, fiecare dimineață începea cu Tatăl Nostru, în cor. Chiar dacă ne era gândul aiurea, ritualul lucra asupră-ne.
       Tatăl Nostru învățat, practicat dinainte să știu a scrie, a fost primul meu curs de religie și de teologie. Orice învățătură, se presupune, este mai întâi înțeleasă și apoi memorată. Fals! Teologia se învață întâi ca melodie; apoi devine idee. Că avem un al doilea Tată, în Cer, este de înțeles. Că El nu împărățește aici, că Împărăția Lui va aduce Cerul pe Pământ, că trebuie să vie, presupune o întreagă povestire asupra căreia nu eram dumirit. Că în așteptare trebuie să supraviețuim, prin pâine, iar puteam ușor să înțeleg; am învățat devreme, observând cerșetorii, că este un privilegiu să mănânci, că pâinea cea de toate zilele, a noastră, care ni se cuvine, nu este neîndoios că o vom și avea-o (iar ce ai căpătat azi îți poate fi refuzat mâine), da, asta înțelegeam, o înțelegere care mă făcea și mai curios asupra a ceea ce îmi apărea obscur: oare o neașteptată neputință a Împăratului ceresc poate lăsa oamenii fără pâine? Prințul acestei lumi este Satana; dar atunci suntem, noi oamenii, abandonați, exilați, pe mâna „Celui Viclean” ? Care este jocul, de ce acest joc? Oare trebuie să fim obiectul unei atenții deosebite pentru a fi izbăviți?
       Nu cunoșteam cea mai grozavă invenție a teologiei: suntem liberi, avem dreptul să ne menim Iadului mai degrabă decât Raiului, să plătim un moment de păcat cu o veșnicie de chinuri.
       Intram într-o logică ciudată, adoptam o povestire greu de crezut și imposibil de refuzat.
       Dar există un verset în rugăciunea domnească; îmi provoca cea mai mare uimire (ar trebui să vorbesc de perplexitate): Și nu ne duce pe noi în ispită. Cum, El ne duce în ispită? El, unul și identic celui ce ne izbăvește de Cel Viclean? Toți cei pe care i-am întrebat sau cărțile pe care, mai târziu, le-am citit căutând răspunsul la enigmă îmi răspundeau absurd: da, în bunătatea Lui, El ne păzește de cel Viclean. – Bine, mă revoltam, dar asta spune în fraza următoare: și ne izbăvește de Cel Viclean. Nu, adăugam, El, chiar El are capacitatea de a ne duce în ispită. Trebuie să ne rugăm Lui să nu o facă, să nu ne pună în primejdia osândei veșnice. Eram foarte tânăr, de fapt un copil, când am înțeles că nu pot înțelege. Multă vreme mi-a trebuit să aflu că această parte a Rugăciunii face parte din lucrurile ascunse de la începutul Lumii . […]

Share This Post