Ion MANOLESCU – Literatura în matrice

Dacă se poate vorbi de o schimbare globală de paradigmă literară în epoca tehnologiei post-industriale, aceasta se observă cu precădere în direcția electronizării modelului scriptic prin trecerea de la suportul artistic analogic la cel digital. De altfel, conform statisticilor unor cercetători virtuali, numai în intervalul 1980-1990, aproximativ 80% din limbajul scris al țărilor vorbitoare de limbă engleză și-a mutat existența în formă digitală (Michael Heim, The Metaphysics of Virtual Reality,1993). Indiferent de dimensiunea și natura ofertei (literară sau jurnalistică), schimbarea suportului artistic impune atât «producătorului» cât și «consumatorului» acceptarea unei noi reguli de comunicare, bazate pe repere semantice mult mai fluide decât cele presupuse de organizarea și «desfacerea» tradițională a conținutului textual.

Teoreticianul și susținătorul cel mai cunoscut al noului mod de a concepe textul ca un depozit de informație înmagazinabil pe computer într-o trecere definitivă de la atomi la biți și de la material la virtual este Nicholas Negroponte. Profet al cibernetizării cărții (fenomen considerat rapid și irevocabil, în linie McLuhan), directorul lui Media Lab de la MIT își motivează opțiunea pentru inter-conectare electronică în cazul literaturii viitorului într-un mod nu tocmai ortodox: «Fiind dislexic, nu-mi place să citesc. Când eram copil, citeam mersul trenurilor în loc de clasicii literaturii și mă simțeam minunat realizând perfecte conexiuni imaginare între unul și altul din orășelele oarecari din Europa.» (Being Digital, 1995).

Principala sa supoziție teoretică e aceea că reducerea structurii atomice, materiale, consistente a informației (așa cum o înțelegem noi uzual, cu biblioteci, ziare și cărți tipărite pe pagini de hârtie palpabile) la o structură electronică, imaterială, inconsistentă a biților va permite, pe de o parte, o economie substanțială de natură financiară (condensarea informației înlesnind depozitarea, transportul, vămuirea etc.), iar pe de alta, o economie de timp pentru cititori, cărora li se vor ușura posibilitatea și intervalul de acces la textele dorite. Procesul acesta de simplificare informațională prin conversie în biți se dovedește similar celui de compresie digitală utilizat în lumea computerelor pentru reprezentarea datelor și a cantităților fizice în formă numerică.

Pe de altă parte, traseul anticipat de Negroponte, de la tehnologia fără fir (wireless) la cea cu fir (wired) și de la cea cu fir la cea fără fir, se află încă la jumătate, atâta timp cât Internetul (o «bibliotecă» virtuală cu geometrie variabilă, împânzită de sute de mii de e-news, e-books și articole on-line) nu pare a fi decât o etapă intermediară către o altă formă de organizare a distribuției iconice, încă necunoscută, iar impactul public al tehnologiei fără fir e departe de a fi clarificat.

Orice evaluare în acest domeniu, indiferent de termen, trebuie să țină cont și de rapiditatea cu care s-au dezvoltat computerele în ultima jumătate de secol. De altfel, conform Legii lui Moore, creșterea în capacitate a computerelor reprezintă un fenomen exponențial, iar nu liniar. Mai exact, în 1964, Gordon Moore, inventatorul circuitelor integrate și apoi director la Intel, observă că, pe măsura evoluției tehnologice, suprafața unui tranzistor dintr-un circuit integrat se reduce cu 50% la fiecare 12 luni, concomitent cu dublarea puterii sale operaționale; ulterior, Moore își revizuiește poziția și reconsideră intervalele la 18 și apoi la 24 de luni. Citând teoria periodicității generațiilor de computere (care, datorită îmbunătățirii performanțelor componentelor, erau «înlocuite» la un an și jumătate la mijlocul deceniului zece), prozatorul și teoreticianul cyberpunk Bruce Sterling observă, ironic, o diferență în favoarea suporturilor estetice tradiționale: deși, în anul 2010, un computer ar fi de o sută cincizeci de ori mai puternic decât omologul său din 1995, el s-ar dovedi mai perisabil chiar decât o carte paperback, poate mai puțin arătoasă, dar cu o durată de viață mult mai solidă (Sterling, Unstable Networks, 1997, în antologia Digital Delirium a lui Arthur și Marilouise Kroker). În prezent, durata de viață a generațiilor de computere a scăzut la un an, iar competiția accelerată dintre marile companii producătoare de hard (IBM și Macintosh) a atins cote de putere, viteză și memorie digitală imposibil de imaginat chiar de la o lună la alta.

Chiar și în acest context, unele comentarii ierarhizante, de tipul «Internetul e mai important decît tipografia» sunt încă discutabile, în măsura în care mediile sociale nu au asimilat definitiv tehnologia celui dintâi, iar acesta nu e în mod obligatoriu o țintă finală, ci mai degrabă o platformă, un mijlocitor într-o serie probabil mai amplă de alte platforme electronice. În același timp, trebuie reamintit aici că gradul înalt de comodificare la care s-a ajuns în prezent în cazul unor dispozitive digitale nu justifică pretenția lor de universalitate și ubicuitate: deși distribuite extensiv în spațiul public încă din 1974 – jocurile video (prin Atari),
1976-1977 – computerele personale (prin Apple II) și 1978 – CD-urile, aceste mijloace tehno-culturale nu sunt răspândite uniform, și cu atât mai puțin global.

Explozia informativă a Internetului pe arii geografice uniforme e încă un deziderat, mai degrabă decât o realitate a viitorului apropiat. Multiculturalismul ca rezultat al difuziunii iconice echilibrate și pluraliste în rețea rămâne o utopie infirmată în bună măsură de decalajele din geografia economică mondială: tehnologia cibernetică nu poate suplini doar prin ea însăși discrepanțele dintre zonele dezvoltate și cele subdezvoltate. În ciuda dublării puterii computerelor la intervale cuprinse între 24 și 12 luni în ultimii patruzeci de ani, globalizarea digitală e încă un deziderat: trei sferturi din populația lumii actuale nici măcar nu posedă telefon, pentru a nu mai vorbi de computer (v. observațiile lui Robert O. Keohane & Joseph S. Nye, Jr. din articolul The Resilience of States, 1998, sub rezerva totuși că asemenea date sunt în permanentă mișcare). În același timp, este util să anticipăm că, o dată extrasă din laboratoarele occidentale și implantată într-un spațiu geografic străin (cum ar fi cel al țărilor Lumii a Treia), rețeaua va izbuti să reflecte și să transmită diversitatea socio-culturală la nivel global. Dotarea tehnică, în combinație cu democratizarea accesului la informație (care nu ar mai trebui privită ca o sursă monopolizabilă de putere) ar putea justifica previziunile optimiste în domeniu.

Nu de puține ori, «superioritatea» culturii multimedia față de cea livrescă tradițională e pusă sub semnul întrebării de specialiști în teoria computerelor și VR pe chiar criteriul care îi susține forța: accesibilitatea. Presupusa extindere democratică a Internetului către cifra de 30 sau chiar 35 de milioane de utilizatori la mijlocul deceniului zece e contestată de pildă de John Markoff, cyber-editorialist al lui New York Times. În opinia acestuia, există o tensiune perceptibilă între centralizarea și distribuția informației digitale, care e determinată de faptul că rețeaua nu are încă o răspândire socială pe măsura statisticilor înfățișate de optimiști, ci se limitează la a fi folosită curent de ingineri, intelectuali și persoane care lucrează direct cu computerul: «Haideți să deconstruim cifra utilizatorilor. Numărul real de persoane care pot avea acces la site-ul tău de Web în orice moment dat nu este de 30 de milioane, deoarece 20 de milioane folosesc un anumit sistem de poștă electronică poate incompatibil (…) Asta diminuează statistica la 10 milioane, cifră care trebuie la rândul ei mult micșorată. Cifra adevărată e probabil de un milion de oameni.» (Markoff, The Scribe, 1996, în antologia lui John Brockman, Digerati).

Deși răspândirea Internetului a generat un nou mod de a înțelege cultura textuală (și, implicit, literatura) în direcția conceperii ei ca știință/instrucție digitală (digital literacy) – o știință caracterizată de gradul de abilitate al utilizatorilor de a accesa și folosi resursele rețelelor computerizate –, atât chestiunea libertății accesului, cât și cea a numărului real de utilizatori rămân permanent în discuție. Citând ca sursă serviciul Wirthlin Worldwide, Paul Gilster, într-un volum intitulat chiar Digital Literacy (1997), oferă statistici diferite legate de extinderea Internetului, cifrele oscilând, pentru Statele Unite, între 5,8 milioane și 42 de milioane de utilizatori în 1997; după cum arată chiar autorul, primele date par a fi sub-evaluative, iar celelalte supra-dimensionate. La rândul lui, Nicholas Negroponte observă în best-seller-ul său Being Digital că, în 1995, 35% din familiile locuind în Statele Unite și 50% din adolescenți posedă computere personale, iar 30 de milioane de americani sunt conectați la Internet. Fenomenul, deși privit inițial cu scepticism, poate avea același impact rapid ca și cel al schimbării de preferință a publicului de la televiziunea tradițională la televiziunea prin cablu (în ultimul deceniu, de exemplu, 55 % dintre americani urmăreau un post de televiziune prin cablu cu mai bine de o sută de canale, în timp ce doar 45 % preferau separat posturile-mamut ABC, CBS și NBC). Din această perspectivă comercială, e probabil ca, în curând, un procentaj mai mare de persoane să se afle pe Net, angajat în activități interactive, decât chiar pe televiziunea prin cablu.

Mai recent, conform datelor citate de Robert O. Keohane și Joseph S. Nye, Jr. (art.cit.), în 1998, 100 de milioane de oameni ar utiliza Internetul, iar numărul ar putea urca spre 1 miliard în anul 2005; de asemenea, potrivit unui sondaj realizat în 1999 și citat de publicația americană Community College Week, totalul estimativ al utilizatorilor de Internet în 1999 s-ar ridica la 200 de milioane, cifră totuși mai mică decât cea vehiculată de Mihai Grecea pentru același an: 350 de milioane (v. articolulPrietenul meu calculatorul, 2000). În fine, conform estimărilor citate de Eric Izraelewicz, la începutul anului 2000 ar trebui să existe aproximativ 330 de milioane de utilizatori ai rețelei (dintre care 150 de milioane numai în SUA), pronosticurile mizând pe cifra de 1 miliard în anul 2005 și 3 miliarde în 2010 (v. articolul Une Hyperclasse?, 1999). De altfel, creșterea Internetului e considerată a fi un fenomen exponențial, traficul în rețea (noțiune diferită de cea a numărului utilizatorilor)dublându-se în prezent la fiecare o sută de zile.

În sfârșit, formalizarea culturii atomice în cultură a biților mai poate pune o problemă: aceea a transformării informației în produs universal de consum. «Comodificarea» adusă de tehnologia digitală ar putea avea drept consecință în viitorul apropiat instituirea unui conținut universalizat, în care individ, informație, obiect estetic, formă estetică ș.a.m.d. să devină entități comerciale, convergente în magma multimedială. Nu numai cărțile sau bibliotecile, ci și orice formă de activitate umană ar putea fi egalizată prin digitalizare, ceea ce ar conduce la o uniformizare plictisitoare a producătorului, produsului și consumatorului: «Poate că aceasta e ultima revanșă a capitalismului, astfel încât comoditatea universală să nu fie banul, ca în capitalismul de secol optsprezece sau nouăsprezece, ci biții. Unde va duce un asemenea fenomen? Tehnologia nu e un substitut pentru creativitate. Ea sporește creativitatea în anumite zone, dar nu atunci când aplatizează lumea și se erijează în nivelatorul suprem» (Markoff, loc.cit.). În ultimă instanță, însăși biologia umană s-ar putea reorganiza în noi moduri corporale (digitale/virtuale/cibernetice), la fel de excentric de «citit» și de «comercializat» cum sunt astăzi pentru noi cărțile «descărcabile» de pe Internet sau neuronii din Visible Human Project, «copiabili» pe site-ul http://www.nlm.nih.gov/research/visible_human.html.

În acești parametri tehno-culturali, transformarea realității corporale în virtualitate informațională și a stabilității fizice în circulație în rețea (fenomen anticipat de filme SF ca Videodrome, Blade Runner sau Matrix) pare să capete din ce în ce mai multă (in)consistență, atâta timp cât creșterea exponențială a descoperirilor cibernetice împinge individul societății postmoderne către dislocare, desubstanțializare și fluidizare, cu alte cuvinte, nu către un mod (pluralizat) de existență, ci cătremoduri (partiționate) de prezență. Dezagregat, recompus și apoi pulverizat în plinul de vid al unei rețele planetare, corpul molecular («schizic», pentru a folosi un termen drag lui Deleuze și Guattari) ar «ființa» exclusiv ca informație (distribuită, segmentată, aranjată, completată, copiată, «versionată», amânată, anulată etc.), plutind într-o uriașă suspensie digitală.

Noile forme de expresie «estetică» în rețea influențează orice gen de activitate publicistică, de la decupajul de știri la editarea de cărți. De exemplu, folosind un computer de tip desktop și o cameră digitală de luat vederi și având liber accesul peNet, orice utilizator poate alătura o cantitate oarecare de text și imagini, o poate formata rapid și distribui în rețea cu ajutorul modemului, astfel încât produsul să fie disponibil oricărui alt «cititor» de pe mapamond. Și aici există însă un «risc» și o «confuzie», cel puțin din punctul de vedere al literaților, acelea aduse de «amatorismul involuntar»: datorită abundenței ofertei și formelor acesteia, distincția dintre informație tehnică pură și informație literară devine aproape insesizabilă, ceea ce reprezintă deopotrivă o cauză și un efect al faptului că prima a ajuns, prin natura ei, «estetizabilă». «Pericolul» e mult mai neînsemnat dacă ne gândim totuși că argumentul segregaționist estetic vs. inestetic a fost aplicat în trecut și unor paliere literare autonome, care astăzi sunt acceptate ca parte «estetică» nediscriminată și cu drepturi depline: literatura erotică, de aventuri, polițistă, SF ș.a.m.d. Distincția tradițională de «specie» sau «gen» poate fi considerată la fel de inadecvată dacă lărgirea noțiunii de «literatură» va duce la deplasarea granițelor taxonomice către zona mediaticului (un fenomen accelerat al secolului 21) și, la limită, la abandonarea noțiunii de canon, din motive de inoperanță, inconsistență și irelevanță.

Aparent, procesul de distribuție digitală în rețea prezintă un dezavantaj din punct de vedere al gradului de manipulare spațială, în raport cu mediile tradiționale. De exemplu, cumpărătorul unui roman îl poate lua în autobuz, unde va citi trei capitole (să zicem), apoi îl poate pune în servietă și relua după servici într-un taxi. În principiu, același lucru e posibil și digital, pe o mini-agendă electronică, dar capacitatea de stocare (număr de pagini/capitole) e (încă) limitată, iar uzura bateriilor frustrant de rapidă. Apoi, cartea e oricând disponibilă, ușor manevrabilă în public; disponibilitatea Internetului e (încă parțial) dependentă de conectarea utilizatorului la o linie telefonică, iar formele de personalizare locală apar ca insuficiente (practic, nu «deții» Internetul așa cum deții o carte sau un CD-Rom și nu îi poți «localiza» informația decât în contextul cronotopic al conexiunii prin telefonie). Deși disponibilitatea informației pare mai mare în situația rețelei, e vorba de odisponibilitate potențială sau virtuală, minată oarecum de absența intimității proprietății: ca proprietar virtual (și cel mai adesea colectiv) al informației universale, utilizatorul nu are aceeași satisfacție «obiectualizată» de pildă de folosirea mijloacelor tipărite, palpabile și ușor de «posedat». Pe scurt, bucuria posesiei consistente rămâne deocamdată mai mare decât cea a posesiei inconsistente.

Electronizarea mijloacelor de expresie literară în rețea are și unele avantaje directe. Distribuția digitală permite producătorilor să scadă din costurile publicării tipografice a unei cărți, transformarea masei fizice
într-o sferă a biților (text tipărit/text electronic) fiind avantajoasă și pentru public: acestuia i se fluidizează contactul cu textul și i se creează de cele mai multe ori condițiile unei interactivități pe care produsul tipărit, prin natura lui, nu i-o poate oferi. Tot astfel, «punerea» unei reviste (cum ar fi, să zicem, Vineri, lunarul cultural recent suspendat de FCR pe motive «financiare») pe un site de Internet costă mai puțin decât editarea ei tipografică. Mai mult decât atât, prin chiar dinamica ei digitală, «calitatea fetișistică» a cărților electronice pe care o invocă unii teoreticieni virtuali și cyber, ca N. Katherine Hayles, pare să fie mai clar marcată și mai atractivă decât cea a volumelor tipărite. De asemenea, caracterul interactiv al publicațiilor electronice poate schimba procesul «lecturii» dintr-unul de consum pasiv într-unul de participare activă (textul nu mai este încremenit, cititorul poate avea discuții sau dezbateri on-line cu autorul sau cu alți cititori, iar, la limită, actul de lectură poate căpăta valoarea unuia de creație, așa cum se întâmplă în cazul ficțiunilor hyper-textuale cu participare deschisă). În plus, spațialitatea hyper-textuală abolește distanțele, prin posibilitatea accesării totalității din orice punct și în orice direcție de conținut.

Chiar dincolo de existența rețelei, mobilitatea actului de lectură e sporită de același fenomen de electronizare a mijloacelor de vizualizare/copiere/transmisie textuală. Din acest punct de vedere, apariția computer-pen-urilor (c-pens – pixuri/stilouri computerizate), unelte «futuriste» produse de companii ca Siemens și care au capacitatea de a «citi», stoca, traduce în diferite limbi și transfera pe computerul personal cantități de text de la câteva zeci la câteva sute de pagini, e doar unul din semnele comodificării lecturii în era protezelor digitale optice și manuale. Pe aceleași coordonate, dezvoltarea agendelor mobile digitale (mobile notebooks) și a tehnologiilor hibride radio-computerizate favorizează în prezent schimbul de informații la distanță în timp real: așa stau lucrurile, de pildă, în cazul tehnologiei Bluetooth, materializată de firma Xircom la începutul anului 2000, prin care doi utilizatori de mini-notebook -uri digitale își pot «scrie» unul altuia și se pot citi instantaneu pe ecran, fără a-și conecta agendele sau a se branșa la vreun serviciu de mail pe Internet.

Interactivitatea digitală facilitează accesul utilizatorului la informație și asigură posibilitatea unei contextualizări permanente a acesteia. Mai mult decât atât, ea îngăduie utilizatorului să se conecteze (sau să-și conecteze propriul conținut creat) la alte conținuturi din rețea, dezvoltându-se astfel un fel de matrice contextuală compusă din contribuțiile tuturor creatorilor/utilizatorilor inter-relaționați (în fond, o formă elastică de altruism referențial). Astfel, utilizatorul rețelei nu mai este un consumator pasiv, iradiat de informația afișată pe ecran, ci un inter-experimentator comunitar de forme, structuri, idei ș.a.m.d., cu alte cuvinte, beneficiarul, gestionarul și creatorul propriei sale dinamici tehno-culturale.

Share This Post