ION BOGDAN LEFTER

Trei Secole 20/21

O axiomă: revistele culturale (cele bune, vreau să zic!) sunt construcţii speciale, cu formule proprii, uneori ultra-super-inovatoare, alteori mai puţin spectaculoase, dar oricum recognoscibile prin trăsăturile lor definitorii de fond şi de formă - profil, orientare, redactori şi colaboratori, design, paginaţie, „atmosferă“ (care se constituie inanalizabil din conjuncţia fondului cu forma) şi aşa mai departe...

La obiect: faima Secolului 20, prelungită până azi, au dat-o -se ştie - traducerile şi prezentările de autori şi culturi ale lumii, deschiderea „universalistă11. Asta a fost de la început „direcţia“, cu limite încă dogmatice în primii ani, către finalul primei etape, de tip stalinist, a istoriei noastre comuniste, când redactor-şef a fost Marcel Breslaşu (1961-1965), cu atât mai mult după „liberalizarea limitată“ de la mijlocul acelui deceniu, când conducerea revistei e preluată de Dan Hăulică (efectiv din 1969; între 1963 şi 1968 fusese redactor-şef adjunct): cuprindere internaţională cât mai largă, abundenţă de traduceri şi eseuri explicative despre autori şi literaturi străine, recuperare a unor cât mai cuprinzătoare contexte externe pentru cultura locală ieşită din proletcultism şi din ce în ce mai emancipată, mai „nealiniată“, revenită iniţial la modernism şi apoi tatonantă a noilor aliniamente postmoderne.

De aici, din atare cosmopolitism structural, a pornit şi mica „mitologie11 care a înconjurat Secolul 20, astăzi ...21. Binemeritată, fără îndoială, după cum rezultă fără echivoc din ce spun martorii primelor două decenii de apariţie a revistei. De altfel, asemeni altor intelectuali din „valurile“ următoare, care au devenit cititori de literatură şi de Secol 20 mai târziu, mi-am procurat şi eu, din anticariate sau de la colegi mai vârstnici, numere de atunci, din anii 1960-70, căci aveau în sumar autori şi texte pe care mi i-am/ mi le-am dorit în bibliotecă...

Însă, fără să contest această glorie recuperatoare, aş depune, intrat în lumea literară abia în jurul lui 1980 (absolvent de universitate în 1981), o mărturie puţintel diferită.

Câteva date de context cultural, mai întâi. De pildă, e de menţionat, din punct de vedere „universalist”, diferenţa semnificativă de atmosferă dintre prima perioadă post-proletcultistă şi finalul anilor ’70, apoi deceniul următor, ultimul din epoca de regim comunist.

În primă fază, reconectarea spaţiului românesc la cultura lumii constituise în sine un eveniment entuziasmant, în măsură să-i ero-izeze pe cei care au contribuit la reluarea „legăturii cu Occidentul”. Au existat şi lacune impuse ideologic, de pildă zonele de literatură şi de ştiinţe socio-umane mai intens „spiritualiste” sau de dreaptă radicală, ca şi producţia de carte străină foarte recentă, „periculoasă” ca potenţială sursă de „contaminare1 cu capitalismul momentului şi cu nonconformismele intelectuale la zi, pe deasupra şi mai scumpă la publicare, la propriu: cu copyright-uri pipărate!; dar firele rupte după 1947 au fost în linii mari reînnodate şi ţesătura s-a refăcut, cu un aer de minune până nu demult nesperată.

După care, o dată ce se produsese reconstituirea contextelor culturale internaţionale, tema a intrat în firescul intelectual cotidian, fără să mai provoace entuziasme de principiu, ci doar interes sau admiraţie faţă de anumite traduceri ale unor autori de vârf şi ale unor cărţi importante. Pe lângă Editura pentru Literatură Universală, rebotezată la un moment dat ca Univers, investită cu principalul rol în operaţiunea de redeschidere a orizontului către Vest, şi pe lângă pandantul revuistic pe care l-a constituit Secolul 20, se adăugaseră şi contribuţiile în materie ale altor edituri şi gazete culturale, încât meritul „universalist” rămăsese unul strictamente istoric: către finele anilor 1970 nu mai putea fi revendicat de un singur periodic, fie el şi unul „specializat”...