cu SAŞA PANĂ

 

Avangardismul românesc şi mişcarea de la Unu

 

Născut în zodia leului, în 1902, cu numele Saşa Pană, acest nobil zurbagiu, acerb şi generos şi temut de mulţi, îşi celebrează zilele, prin ani, pe gustul Dumisale.

Ursitoarele îi puseseră la căpătâi un vis de rozmarin şi un vânt de lume albă, şi oricât l-ar prinde păcatul, El, plin de starea de graţie a poeziei, încalecă pe-o şa şi ne spune povestea.

Am fost la muzeul şi arhiva mişcării de avangardă româneşti, de pe strada Dogari 36 din Bucureşti, am văzut cele 12 bibliorafturi pline cu câteva mii de note şi articole publicate cu privire la mişcarea de avangardă din România.

Am stat la masa de lucru a lui Saşa Pană, notând răspunsurile acestui nobil bărbat, pornind la drum de la Războiul unui muritor şi Viaţa romanţată a lui Dumnezeu până la un Atentat la bunele tabieturi, de la Ilarie Voronca şi Tristan Tzara până la Vasko Popa şi Literatura română din Iugoslavia, de la el însuşi până la cartea unei vieţi.

Petru Cârdu: Stimate Domnule Saşa Pană, aveţi amabilitatea de a ne acorda privilegiul unui interviu. Ne-ar interesa, de data aceasta, unele precizări mai semnificative despre viaţa şi activitatea Dumneavoastră. Acum, la o vârstă respectabilă, spuneţi-ne ceva din vremea când eraţi la vârsta copilăriei.
Saşa Pană: Mi-am trăit copilăria într-o casă care era totodată redacţia şi administraţia unei reviste lunare, Profilaxia. Era o revistă de medicină preventivă, pe care tatăl meu o redacta, o corecta şi o expedia la abonaţi. De mic copil am trăit într-o atmosferă de redacţie unde soseau cărţi şi reviste de schimb, unde se ţinea legătură cu tipografia, şi, cu timpul, când am devenit ceva mai mare, ajutam şi eu la punerea banderolelor pe exemplarele destinate abonaţilor, făceam transportul lor la oficiul poştal. Importanţa care se dădea în casa noastră hârtiei tipărite mi s-a inoculat profund, aş spune, în sângele meu, şi cu timpul îmi doream să scriu şi eu. Mama mea era o fire sentimentală care citea foarte mult romane şi piese de teatru şi cred că şi de la dânsa am moştenit ceva. Nu mi-au plăcut jocurile violente. De sport nici nu se prea vorbea în acea vreme într-un orăşel de provincie cum era Dorohoiul, şi chiar de la orele de gimnastică îmi plăcea să mă scutesc. Pentru tineretul de azi această mărturisire poate să pară aproape stranie. Dar aşa a fost.

P.C.: Când v-aţi apropiat de lumea poeziei? Încă de la început nutreaţi o năzuinţă, răsturnătoare de sensuri în poezie, aidoma unei săgeţi de trac ce intră în miezul a tot ceea ce este academizat şi steril? Cum a apărut revista Unu şi care era misiunea şi destinaţia ei? Dacă vreţi să amintiţi câteva momente din acea perioadă.
S.P.: De lumea poeziei m-am apropiat încă fiind copil, pentru că, aşa cum spuneam adineaori, mama citea foarte mult. Primele cărţi de poezie care m-au fermecat au fost ale lui Ion Minulescu. Această descoperire am făcut-o în anii primului război mondial, când aveam vreo 13–14 ani. La 19 ani am debutat cu o poezie care se intitula Poveste şi care era parodie după cum ar scrie un începător romantic. După ce strânsesem în sertar un număr de poezii, le-am dat tiparului, intitulate Războiul unui muritor. Era prin 1925. În această cărticică, după un număr de poezii originale, urma un ciclu pe care l-am intitulat Şi câteva acorduri pastişate. Erau parodii după Bacovia, Minulescu şi alţii. Camil Petrescu, care scotea prin acel an revista Cetatea literară, a recenzat Războiul meu, spunând, între altele: „Crede autorul că numai acelea câteva sunt pastişate“? Atunci mi-am dat seama că poeziile mele erau lipsite de personalitate. Cuvintele lui Camil Petrescu au fost un fel de duş scoţian. N-am mai publicat nimic doi ani de zile, în care timp mi-am dat tot mai bine seama din revistele pe care le citeam şi din cărţile comandate că ceva nou creşte în literatura noastră, şi trebuia să crească. Acele reviste erau de avangardă şi se intitulau Contemporanul, Punct, Integral, iar autorii ale căror cărţi le comandasem din străinătate se numeau Paul Eluard, André Breton şi încă doi-trei. În primăvara anului 1928, împreună cu un tovarăş de idei (literare), am hotărât să dăm un festival de artă, la Dorohoi, cu lucruri din Ion Vinea, Ion Barbu, Arghezi şi alţi corifei ai unei literaturi care mi se părea că e cea mai avansată. Împrejurările potrivnice au făcut să nu putem da acel festival. În schimb, ne-a venit ideea să scoatem o revistă, modestă ca înfăţişare, dar care să nu facă nici un fel de cedări în domeniul estetic. O revistă care să respingă tot ce este clişeu, imitaţie, o revistă în care să spunem ce credem, cu toată sinceritatea, despre confraţii noştri mai vârstnici, o revistă care să aducă un suflet nou în artă şi literatură. Contemporanul devenise eclectic, Integral apărea la luni de zile interval, Punct dispăruse. Am întemeiat revista Unu.

P.C.: Unu i-a impus pe Miron Radu Paraschivescu, Stephan Roll, Geo Bogza. Unu a lansat pictori de celebritate mondială. Ce înseamnă Unu pentru Dumneavoastră?
S.P.: La Unu au colaborat şi s-au impus atenţiei publicului scriitori şi pictori rebarbativi cum au fost Ilarie Voronca, Stephan Roll (Gheorghe Dinu), Geo Bogza, Ion Călugăru, Virgil Gheorghiu, Miron Radu Paraschivescu, Aurel Zaremba, Dan Faur şi alţii. Din străinătate aveam colaborarea lui B. Fundoianu (B. Fondane), Tristan Tzara, în primul rând, Claude Sernet. Dintre plasticieni am avut sprijinul lui Marcel Iancu, Victor Brauner, M.A. Maxy, Jean David. Tot la Unu au debutat şi şi-au creat notorietate pictorii Perahim şi Herold. Cum am spus, toţi corifei, adeveriţi prin ani ai modernismului, cum a fost etichetată mişcarea de avangardă, şi care nu făceau trafic din credinţele lor pentru o artă nouă, pentru un verb nou, şi prin care a apărut în România curentul numit suprarealist. Asupra a ce a fost suprarealismul, nu ne oprim acum, dar se ştie bine că a reprezentat în artă, în literatură, cel mai revoluţionar — şi politiceşte — curent literar şi plastic. La aceste nume trebuie să adăugăm şi prezenţa prin traduceri a iluştrilor Breton, Eluard, Aragon, R. Desnos şi încă alţii, pe care renunţ să-i mai înşir. Unu, fără să fie un monitor exclusiv al suprarealismului, a dat posibilitatea apariţiei primului val suprarealist în România dintre cele două războaie mondiale. Al doilea val se va manifesta mai stringent în anii imediat de după cel de Al Doilea Război Mondial şi se va impune prin Gellu Naum, Virgil Teodorescu şi alţii.
Pentru mine şi ceilalţi care ne-am strâns în jurul steagului ce purta acest mesaj înnoitor, a însemnat pâinea noastră cea de toate zilele, pâinea noastră literară, pâinea noastră picturală.

P.C.: Viziunea D-voastră asupra mişcării moderniste româneşti?
S.P.: Dacă la apariţia şi pe parcursul acestei reviste de avangardă — numele mai sus pomenite au avut de îndurat tot felul de injurii, avem astăzi satisfacţia de a cunoaşte culesul roadelor. Mişcarea avangardistă a devenit subiect de lucrări universitare, de diplomă, iar aportul acestei publicaţii este astăzi cântărit la justa importanţă.
Suprarealismul nostru nu se manifesta numai prin scrisul automat şi prin note polemice intitulate violent: cămaşa de forţă, represalii, incesturi, invective etc., ci şi prin suplimentele gratuite pe care le dădeam din când în când. Acestea măreau numărul exemplarelor vândute şi în acelaşi timp întărâtau pe cititori. În numărul nostru consacrat nopţii am oferit o foaie de hârtie neagră. Într-un număr de vară am oferit o frunză de ferigă, şi-n alt număr de vară n-am dat nimic, am dat 8 pagini albe. I-am spus Unu alb. Cei care l-au cumpărat au fost siguri că „trăzniţii“ de la Unu spun numai aşa că e alb, dar e scris cu o cerneală simpatică şi l-au ars cu fierul de călcat în căutarea scrisului simpatic. Ori noi oferisem un număr în 8 pagini albe pe care fiecare să-şi scrie propriile sale poeme, conform cântecului popular: „Cine în viaţa sa n-a scris o poezie“. [...]