COSTICĂ BRĂDĂŢAN
SIMON CRITCHLEY
GIUSEPPE MAZZOTTA
ALEXANDER NEHAMAS
Despre gânditori şi poeţi
Un dialog cu privire la filosofie,
literatură şi reclădirea lumii
Lucrurile neclare şi indistincte pot fi uneori extrem de seducătoare. Zhuang Zi, vechiul înţelept chinez, a făcut cândva o confesiune tulburătoare, care trebuie să-i fi lăsat pe discipolii săi complet descumpăniţi: “Zhuang Zi a visat odată că este fluture, un fluture care se zbenguia şi zburda de colo-colo, fericit în pielea lui şi făcând ceea ce-i place. Nu ştia că este Zhuang Zi. Dintr-odată s-a trezit, şi iată-l pe Zhuang Zi în carne şi oase, de neconfundat. Dar acum nu mai ştia dacă este Zhuang Zi, care tocmai visase că este fluture, sau un fluture ce visează că este Zhuang Zi”. Farmecul filosofic de netăgăduit al situaţiei în care s-a aflat Zhuang Zi pare să provină tocmai din imprecizia fundamentală pe care aceasta se sprijină. Orice încercare de a tranşa situaţia i-ar compromite, fără îndoială, acel şarm ce persistă numai atâta timp cât se hrăneşte din această ambiguitate. Singura modalitate convenabilă de a trata o astfel de situaţie constă tocmai în a o lăsa aşa cum este drept un dat.
Relaţia dintre filosofie şi literatură este în multe privinţe asemănătoare celei dintre Zhuang Zi şi fluturele său din vis: puternica ei atracţie vine tocmai din acel caracter indistinct pe care se bazează – lucru care, nu mai e nevoie s-o spunem, este în el însuşi o problemă filosofică demnă de cea mai serioasă considerare. Pentru a discuta relaţia fermecător de ambiguă dintre filosofie şi literatură, am invitat trei distinşi cărturari ce lucrează în domeniile filosofiei şi literaturii: Simon Critchley, profesor şi şeful Catedrei de filosofie la The New School for Social Research, Giussepe Mazzota, Sterling Professor de literatură italiană, la Universitatea Yale, şi Alexander Nehamas, Carpenter Professor de studii umanistice la Universitatea Princeton.
C.B.
Costică Brădăţan: Aş dori, înainte de toate, să vă mulţumesc că aţi acceptat să participaţi la acest dialog. Ştiu cât sunteţi de ocupaţi şi vă sunt recunoscător că v-aţi făcut timp pentru a lua parte la discuţia de faţă.
O să încep cu o observaţie care mă intrigă de ceva vreme. Şi anume, e vorba de ideea, destul de răspândită printre şcolile filosofice dominante de astăzi (în special în lumea anglofonă) că aspectele literare ale textului filosofic nu au, în general nicio relevanţă, că ele nu joacă – şi nici nu trebuie să joace – vreun rol cât de cât semnificativ în producerea, interpretarea şi aprecierea acestui text. E ca şi cum un text filosofic este (sau poate fi lesne considerat) ceva perfect transparent, de parcă “vezi prin el”, fără să fie nevoie să-i iei în considerare şi aspectele literare. Potrivit acestei opinii larg răspândite, “literaturitatea” [literariness] unui text filosific este ceva cu totul neglijabil, ceva ce poate fi lăsat deoparte fără ca semnificaţia textului să sufere în vreun fel. Era o vreme (nu foarte îndepărtată) când filosofii (un Bergson, de pildă) puteau obţine premiul Nobel pentru calităţile literare ale scrierilor lor, faptul ar putea foarte bine să treacă drept o critică mascată. Cum comentaţi această stare de lucruri? De unde provine? Ce părere aveţi despre această tendinţă?[..]