ALINA LEDEANU: Stimate Domnule Profesor, suntem în anul care marchează declanşarea Primului Război Mondial şi vă mulţumesc că aţi acceptat invitaţia de a dialoga azi pe această temă, pentru cititorii revistei Secolul 21; cititori cărora le sunt binecunoscute studiile, eseurile Dumneavoastră apărute în ultimii ani la editura Humanitas, în seria de autor. Nu mă refer doar la acelea mai cunoscute şi explicit legate de tema noastră („Germanofilii“. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial; Tragedia Germaniei: 1914-1945; Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări), ci şi la lucrări care oferă o interpretare cu totul neconvenţională, anticanonică asupra istoriei în general, devenind, implicit, instrumente de neocolit inclusiv în înţelegerea perioadei beligerante în chestiune (Jocul cu trecutul; Istorie şi mit în conştiinţa românească şi, last but not least, Două secole de mitologie naţională, precum şi recenta, mult dezbătuta carte De ce este România altfel?).
Pentru că resping locul comun conform căruia „totul a fost spus“, îmi propun să fiu în această întâlnire un interlocutor stimulator şi discret, laolaltă. Nu e o contradicţie în termeni: important, acum şi aici, este cuvântul istoricului.
S-au împlinit, aşadar, o sută de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial. Istorici, sociologi, politologi revizitează perioada propriu-zisă a războiului şi, mai ales, pe aceea care l-a precedat; pare să fie o preocupare constantă îndeosebi la istorici, ca să-i invoc doar pe doi dintre cei foarte interesanţi, Margaret MacMillan şi Christopher Clark.
LUCIAN BOIA: Aşa este: vorbim de o atenţie sporită pentru perioada din ajunul războiului.
A.L.: Drumul spre 1914 (MacMillan) sau Cum a intrat Europa în război în 1914 (Christopher Clark) — titlurile celor doi vorbesc de la sine…
L.B.: Mai ales că a fost o perioadă lungă de pace. Ultimul mare conflict european fusese războiul franco-prusac din 1870; trecuse, deci, aproape jumătate de secol de pace, sigur, cu tensiunile respective, cu incidente, dar totuşi, niciodată Europa nu beneficiase de o perioadă atât de lungă de linişte şi de intensificare a cooperării între naţiuni. Apoi a izbucnit războiul. Noi suntem tentaţi să vedem tensiunile, contradicţiile, conflictele, dar, în realitate, a fost o perioadă când a progresat foarte mult apropierea între naţiuni şi între oameni, cooperarea în cele mai variate domenii. Drumul a fost deschis spre război, aşa s-a desfăşurat istoria. Ar fi putut fi însă deschis spre pace şi cooperare tot mai intensă. Era şi aceasta o variantă, un scenariu care, din păcate, nu s-a petrecut.
A.L.: Revenind la cei doi istorici invocaţi mai devreme, am găsit această perspectivă asupra hotărâtorului an 1914 — la Christopher Clark, la Margaret MacMillan —, cu detalii care demonstrează că situaţia ar fi putut evolua la fel de bine în ambele direcţii.
L.B.: Cred că e cazul să fim mai puţin fatalişti: a fost o vreme când istoricii luau în considerare cauze foarte bine definite, foarte puternice şi care conduceau evenimentele într-o direcţie sau alta. Acum vedem că lucrurile nu sunt atât de simple şi trebuie să le nuanţăm. Istoria poate să meargă într-o direcţie, poate să meargă şi-n alta, depinde cum se combină nenumăratele ei elemente, nenumăraţii factori. Eu cred că e o combinaţie mai curând aleatorie: oamenii poate vor să meargă într-o direcţie şi se trezesc că merg în altă direcţie, nici ei nu sunt foarte lămuriţi cu ceea ce au de făcut. Cunoaştem foarte bine ziua de azi, toate elementele care, combinându-se, vor da ziua de mâine. Nu ştim însă cum va fi ziua de mâine, poate să fie într-un fel sau altul. În ce priveşte trecutul, sigur ştim ce s-a întâmplat şi atunci suntem tentaţi să spunem că aşa trebuia să se întâmple. Nu: aşa s-a întâmplat, dar nu trebuia neapărat să se întâmple astfel. Viitorul este deschis spre o varietate de direcţii, la fel şi trecutul, în principiu, cât timp era încă viitor, înainte de a fi devenit prezent şi apoi trecut.
Familia Brătianu în Primul Război Mondial
Pia Alimăneşteanu1 (1872–1962), fiica cea mai mică a soţilor Ion C. şi Caliopia Brătianu, era mândră nu numai de celebrul ei părinte, ci şi de fraţii mai mari, Ionel, Dinu şi Vintilă (care aveau să joace fiecare un rol important în politica liberală a României, mai cu seamă în timpul Primului Război Mondial, dar şi în perioada interbelică). Alături de surorile ei, Mariuţa2, Sabina3 şi Tatiana4, Pia s-a străduit să contribuie la binele obştesc printr-o serie de proiecte culturale, educative şi caritabile, prezidând înfiinţarea unor asociaţii, aşezăminte şcolare sau de binefacere ca: Liga Naţională a Femeilor Române, Universitatea liberă, Casa Copilului, Şcoala de educatoare de puericultură din Bucureşti.
Dacă Mariuţa, cu înclinaţii spre pictură, beneficiase de o educaţie artistică rafinată, devenind mai târziu doamna de onoare a Reginei Maria, dacă Tatiana luase lecţii de canto şi înfiinţase un club de muzică al doamnelor din elita societăţii româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Sabina şi Pia au optat pentru scris, considerând că istoria familiei din care făceau parte trebuia să dăinuie şi să fie cunoscută şi de generaţiile viitoare. Amândouă au lăsat mărturii impresionante despre perioada 1916-1918, Pia Alimănişteanu în Însemnări din timpul ocupaţiei germane, 1929, iar Sabina Cantacuzino în volumul al II-lea, Războiul (1914-1919)5 al cărţii ei Din viaţa familiei I.C. Brătianu, 1937. În vreme ce Pia Alimănişteanu şi-a dedicat scrierea memoriei mamei sale şi fratelui Ionel Brătianu, Sabina Cantacuzino şi-a închinat volumul „Soldatului necunoscut“ care, prin jertfa sa pe câmpul de luptă, a împlinit visul României Mari.
Cartea Sabinei Cantacuzino, mai elaborată şi mai unitară în ansamblu, se bazează pe notaţiile din jurnalele ei, ţinute de-a lungul vieţii. Scrierea Piei Alimănişteanu e frustă, neprelucrată, ea izvorăşte direct şi spontan din experienţele ei personale şi de aceea are căldura şi violenţa unor scene trăite pe viu. Să nu uităm că pe în vremea ocupaţiei germane, Pia a lucrat ca soră de caritate în Spitalul 108 de contagioşi din Bucureşti. În acelaşi timp, Însemnările au darul autenticităţii, dar şi al fervorii patriotice care i-a animat pe Brătieni în acele vremuri tulburi. Pătimaşă, curajoasă, demnă şi mândră de familia ei, autoarea nu s-a sfiit să-şi spună cu aplomb părerea, să fie necruţătoare cu germanofilii conservatori ca Petre Carp şi să critice aspru compromisurile gazetăreşti ale lui C.G. Stere. Fragmentele pe care le-am ales din cartea Piei Alimănişteanu par a nu-şi fi pierdut din prospeţime nici azi, iar profilul moral al autoarei îl poate face pe cititor să descopere conştiinţa civică a unei românce din alte vremuri.