CULTURA SI MASS-MEDIA | 1-6/2006

SUMAR

Editorial
ALINA LEDEANU:
„Secolul”, din mâinile Getei |7
IRINA MAVRODIN: Cultură şi mass-media: un raport problematic | 9

CUVÂNT, IMAGINE, SUNET
ANCA VASILIU: De l’incommunicabilité des sphères? Sur la dialectique du voir et du diredans la pensée platonicienne | 14
MIHAI DINU: Pornind de la o metaforă bühleriană: heraclitism hertzian şi comunicare modernă | 32
MARCEL GAUCHET: Contra-putere, meta-putere, anti-putere, în româneşte de Carmen Diaconescu | 48
CARMEN MUŞAT: Presa între realitatea imediată şi jocul aparenţelor | 59
Mass-media ca voce a libertăţiii
NESTOR RATESH: Impactul „Europei Libere“ în România comunistă, în româneşte de Smaranda Câmpeanu | 64

TV5 MONDE
Dialogul culturilor în universul mass-media
FRANÇOIS BONNEMAIN: TV5MONDE – un exemple de relation entre télévision et culture | 89
JEAN-LUC CRONEL: L’objectif: rester le deuxième réseau mondial | 94

MASS-MEDIA, O LUME ÎN CONTINUĂ SCHIMBARE
DELIA MUCICĂ: Creativitate şi industrii culturale (Rolul produselor culturale în economia electronică şi „distrugerea creativă“, în româneşte de Smaranda Câmpeanu; Mass-media ca producătoare de cultură) | 98
DANIELA ZECA-BUZURA: Paleo- şi neoteleviziunea. Realitate şi ficţiune | 109
MIHAELA CONSTANTINESCU: De la Doamna Bovary la Femeia Cosmo: noua estetică a „popularului“ | 124
JEAN-CLAUDE GUILLEBAUD: Problema mediatică, în româneşte de Carmen Diaconescu  | 130
GHEORGHE SĂBĂU: Culturile alternative şi hibridul TVnet | 138

CULTURA MASS-MEDIA
ÎNTRE FASCINAŢIE ŞI CRITICĂ

CÂŞTIGURI ŞI PIERDERI

SIMONA POPESCU: Cutia-local de consum şi aleile bifurcate | 148
DANIEL SOTIAUX: Sans les médias, le grandoui à la vie  | 155
LUCIA-SIMONA DINESCU: Cultura mass-media sau mediul cultural personalizat | 161
INTELECTUALII ŞI MASS-MEDIA (fragmente din dezbaterea organizată de revista Le Débat), în româneşte de Carmen Diaconescu| 172
MIHAI DINU:Omul-kitsch şi catedrala | 181
MARIANA NEŢ: Stil de viaţă internet | 182
STÉPHANE ARPIN: Critica mass-mediei în era postmodernă, în româneşte de Carmen Diaconescu | 191
COSTIN POPESCU: Spectacolul? Care spectacol? Da, sigur… Să conti­nue! | 195
MONICA BRĂTULESCU: O nouă profesie: povestitorul oral | 206

CREAŢIA ŞI MEDIA
ANTONIO MUŃOZ MOLINA: Vântul de pe lună(text inedit, cu o scrisoare a autorului), în româneşte de Sarmiza Leahu | 212
RADU CIOBANU, PETER FREUND: Dialog peste Atlantic | 219
CĂLIN MAN: </dig%it> | 272

Secolul 21 la aniversare

Intervenţii ale participanţilor – Librăria Cărtureşti,  9 iunie 2006:

E.S. Jonathan Scheele, Ambasador, Şeful Delegaţiei Comisiei Europene în România,  E.S. Christian Zeileissen, Ambasador al Austriei în România,  Irina Boulin-Ghica, Consilier de Cooperare şi acţiune culturală al Ambasadei Franţei în România, Director al Institutului Francez din Bucureşti, Paula Apreutesei, Director de Marketing Compania Microsoft,Şerban Sturdza, Geta Brătescu, Alina Ledeanu, Irina Mavrodin | 285
Saluturi
: Sanda Golopenţia, Michel Deguy, Jean Starobinski, Solomon Marcus, Andrei Corbea, Aurelian Crăiuţu, Dan Perjovschi, Ioan Moldovan | 299
Doinaş şi Secolul 21
: Mihai Şora • 309; Virgil Nemoianu | 310
ILEANA IORDACHE STREINU:Doinaş  | 312
VLADIMIR STREINU: Ştefan Aug. Doinaş, un neoclasic printre moderni  | 316
ALINA LEDEANU: Vocea lui Doinaş  | 318

RUBRICI PERMANENTE
EXTREMUL CONTEMPORAN
MICHEL DEGUY: Deux citations pour Doïnas /Două citate pentru Doinaş, în româneşte de Alina Ledeanu (Text inedit, cu facsimile) |318

CONTRIBUŢII LA SECOLUL 21
JEAN STAROBINSKI: Vergiliu în Freud, în româneşte de Alina Ledeanu | 332

NOI ŞI ORAŞUL
o rubrică de Mariana Celac
ilustrată cu imagini de la evenimentul organizat pe str. Pictor Verona în 5 şi 6 mai 2006
MARIANA CELAC: Urbanism pe caldarâmul de piatră | 341
ŞERBAN STURDZA: Despre clădiri înalte şi despre părerile publicului | 347
MIHNEA MIHAIL FLOREA, ALINA MARIA MOLDOVAN ŞI ALEXANDRA ZIRRA:Convorbiri pe strada Pictor Verona | 350

În dezbatere: Austria şi aderarea României la Uniunea European㠖 un proiect al FCS21 susţinut de FORUMUL CULTURAL AUSTRIAC, în par­te­neriat cu UNI­VERSITATEA DIN BUCUREŞTI, 23 mai 2006| 380


EDITORIAL
ALINA  LEDEANU
„Secolul“, din mâinile Getei

„Secol al mâinilor“, spusese Rimbaud, invocat de Michel Deguy în salutul pe care ni-l adresează cu o mână prietenă, la aniversarea revistei Secolul 21.
Dacă cel dintâi salutat de marele poet francez e Ştefan Aug. Doinaş, citat de noi firesc în exerga acestui volum despre „Cultură şi mass-media“, credem că darul oferit de Michel Deguy – oma­giul adus de el celor care, la Secolul 21, au menţinut în aceşti zece ani întreaga man-oper㠖 revine de drept Getei Brătescu. Voi scrie, aşadar, despre mâinile Getei.
Earthcake, Automatic cocktail şi 2 X 5 sunt trei filme video color realizate de artistă împreună cu Alexandru Solomon, în urmă cu aproape 15 ani. De o poezie brutală, uneori chiar violentă, ele sunt sinteze existenţiale; estetică comprimată, laconică, în care mâinile devin subiect, materie şi personaj – laolaltă sau rând pe rând. Paul Valéry, deseori citat de Geta Brătescu, s-ar fi recunoscut cu entuziasm în aceste faceri care resping făcutul. Pentru Valéry, teoretician şi Gladiator al virtualităţii, ca principiu estetic suprem, mişcareamâinii care trasează cuvinte sau linii pe pagina albă, astfel dezvirginată, e motor al creaţiei; dar nu mâna ca un dat definitiv, ci potenţialitatea gesturilor acesteia. După cum, artist adevărat e acela mă­cinat de o perpetu㠄anxietate admirabilă“, care-l determină să-şi impun㠄obstacole şi rezistenţe calculate din dragostea de perfecţiune“, din „ambiţia de-a zămisli o operă incontestabilă şi durabil㓠(Paul Valéry, Variations sur ma gravure, 17 noiembrie 1944).
Tot astfel, la Geta Brătescu, desenele „cu ochii închişi“, pornite – ca tip de experiment artistic – în 1994, au ca mobil „născocirea surprizei, mai exact o dificultate incitantă“:
„Este vorba de o privire interioară «voită» (termenul îi aparţine lui Valéry). Mă concentrez să văd, să prind cu mintea şi, instantaneu, cu mişcările mâinii esenţa motivului care mă incită. Ochii rămân închişi. Se creează, mental, un fel de hartă a motivului, o hartă vie ale cărei tensiuni şi mişcare se sistematizează de la sine şi se transmit instantaneu mişcărilor mâinii. De unde şi automatismele din scriitura desenului, auto­matisme care ajută mâinii să înfrunte hazardul“ (Geta Brătescu, Am desenat cu ochii închişi, 1995).
De remarcat sintagma „scriitura desenului” acreditată de artistă nu numai în această microestetică: formula invită la o anume percepţie a mecanismului creaţiei. Căci Geta Brătescu este şi o remarcabilă scriitoare. Volumele ei A. R. – roman (2000), Peisaj cu om (2002), Ziua şi noaptea (2004) apărute în colecţia Fundaţia Culturală Secolul 21 oferă o proză de tip post modern, un text explodat în „cioburi” în care fiecare fărâmă păstrează intactă forţa întregului. Nedrept de puţin cunoscută de marele public ca prozatoare, Geta Brătescu e schematic considerată ca o mare plasticiană care practică şi scrisul. În fapt, cele două modalităţi de exprimare nu sunt, la ea, valoric ierarhizabile, ci funcţionează simultan, născute din acelaşi pro­ces, cu o motivaţie unică. Artista a mărturisit, nu o dată, că vede cuvintele care structurează textul în procesul scrisului şi că desenul e perceput de ea ca o „scriitură”. Cele două tipuri de creaţie derivă unul din celălalt, se pot suprapune până la identitate. Iată, în acest sens un splendid text programatic:
AUTOMATISM: Deschidem pe acţiunea unui om. Merge cu paşi egali; fără soţ, să zicem cinci, întâmpină un ecran; îl străpunge cu pumnalul pe care-l ţine gata să lovească şi trece prin spărtură. După  alţi cinci paşi, alt ecran. Acţiunea se repetă având aceiaşi factori numerici, aceeaşi înscriere a gestului. Rezultă că punctul (momentul) în care l-am surprins pe acest om, conţinând o identitate viitoare, conţinea şi o identitate trecută. Să numim unitatea ce cuprinde omul, cinci paşi, cuţitul, ecranul, lovitura, cu un termen de arhitectură: travee. Când «am deschis», omul se afla în traveea n; el îşi continuă mersul realizând un număr foarte mare de travee, n+1, n+2, n+3, n+99. Traveea n+100 repetă elementele celorlalte, numai că, în locul ecranului, asemenea lui, se află un alt om. Sângele ţâşneşte, inundă.
(Să se observe în toate aceste acţiuni direcţia scrisului, de la stânga la dreapta – s.n.) (Geta Brătescu, Album, 1999)
Din filmul 2 X 5, Geta Brătescu a dăruit revistei, în 2001, când aceasta a devenit din Secolul 20, Secolul 2­1 o imagine programatică pentru copertă: cele două mâini, contactul pumnilor încleştaţi unul într-altul într-o imagine telurică şi cosmică totodată, traduce tensiunea irepresibilă dintre veacuri, dintre men­talităţile care se schimbă. Recent, în expoziţia de la librăria Cărtureşti, unde colecţia ultimei decade „secoliste“ a fost expusă sărbătoreşte, Geta Brătescu a aşezat ca pe o mascotă, în instalaţia tot de ea gândită, imaginea Călătorului, decupată din propria ei expoziţie aniversară.
Călătorul Getei merge cu paşi egali, de la stânga spre dreapta, în direcţia scrisului şi a înscrisului după care se orientează: Secolul 21.
Urez artistei şi operei sale, aflată într-o dinamică facere, un infinit de mare număr de paşi „de la stânga spre dreapta“, iar revistei Secolul 21 cât mai multe numere născute din mâinile Getei Brătescu
.

IRINA MAVRODIN
Cultură şi mass-media: un raport problematic

Să încercăm mai întâi să vedem ce înţelegem prin cei doi termeni puşi în relaţie. Pentru cel de-al doilea, definiţia e mai uşor de dat. În esenţă, este vorba de orice suport de difuzare masivă a informaţiei (presă, radio, televiziune, cinematograf, publicitate, internet etc.). Mă opresc totuşi şi mă întreb: oare unele forme de spectacole teatrale, care fac apel şi la actori, dar şi la anumite forme de difuzare masivă a informaţiei ca acelea enumerate mai sus, nu intră tot în domeniul mass-media? Dar compact discurile? Dar, dar, dar? Mă opresc aici, pentru că, dacă sunt fidelă definiţiei de bază, ar trebui să includ încă multe alte forme, neacceptate de o definiţie clasică, precum „manualele şcolare“, de exemplu. Pe măsură ce ne aplecăm asupra ei, constatăm, aşadar, că nici această definiţie nu este (aşa cum ni se părea la început) „uşor de dat“, deşi termenul a intrat relativ de curând în circulaţie.[…]

MIHAI DINU
Pornind de la o metaforă bühleriană: heraclitism hertzian şi comunicare modernă

Cristalizată ca disciplină independentă de-abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea, teoria comunicării a simţit nevoia să îşi legitimeze pre­tenţiile ştiinţifice prin invocarea unei ascendenţe ilustre, din care nu lipsesc nume răsunătoare ale retoricii, filosofiei, teologiei, biologiei, lingvisticii sau esteticii. Nu rămâne însă mai puţin adevărat că instrumentele şi conceptele cu care operează ea în mod curent aparţin, aproape în exclusivitate, modernităţii, iar modelele sale se inspiră cu precădere din domenii rareori anterioare veacului care i-a dat naştere.
Semnificativ din acest punct de vedere este faptul că, deşi comunicarea interpersonală e de o vârstă cu umanitatea însăşi, termenii prin care o descriem şi analizăm astăzi provin nu din repertoriul ştiinţelor clasice, ci din acela al … radiofoniei. Puţini dintre cei care îi denumesc astăzi, în mod curent,emiţător şi receptor pe participanţii la un dialog se mai gândesc la semnificaţia „hertzian㓠a acestor două cuvinte. În urmă cu nici o sută de ani recurgerea la asemenea termeni în explicarea desfăşurării unui dialog între două persoane ar fi fost neîndoielnic incomprehensibilă întrucât accepţiunile lor actuale nu apăruseră încă1. […]

CARMEN MUŞAT
Presa între realitatea imediată şi jocul aparenţelor

Nu mai e de multă vreme o noutate aserţiunea potrivit căreia trecerea de la modernitate la postmodernitate a determinat – printre multe altele – şi o modificare importantă a statutului mass-media, care nu se mai mul­ţumeşte reflecte realitatea înconjurătoare, ci ambiţionează din ce în ce mai evident (şi cu consecinţe imprevizibile pe termen lung) să producă efectul de real în funcţie de varii interese conjuncturale. Sub presiunea pe care o exercit㠄dominaţia jurnalismului“1 asupra tuturor domeniilor vieţii con­tem­porane, are loc o deplasare a interesului opiniei publice de la evenimentul propriu-zis la multiplele interpretări ale acestuia. Ia astfel naştere o foarte complexă reţea de „filtre“ care estompează contururile ferme ale realităţii şi fac ca graniţa între realitate şi ficţiune să devină tot mai incertă, iar opoziţia tradiţională între adevăr şi minciună să-şi piardă vechiul prestigiu. Altfel spus, presa are un rol major în instituirea şi menţinerea unei (unor) imagini a (ale) realităţii, proces în care obiectivitatea este de cele mai multe ori sacrificată.[…]

NESTOR RATESH
Impactul „Europei Libere“ în România comunistă

În cazul în care încă vă întrebaţi cum a reuşit Occidentul să câştige Războiul Rece, iată opinia unuia dintre preşedinţii României din perioada postcomunistă, Emil Constantinescu:
„Radio Europa Liberă a jucat un rol mult mai important decât armatele şi cele mai sofisticate rachete. «Rachetele» care au distrus comunismul au fost lansate de Radio Europa Liberă, iar aceasta a reprezentat cea mai importantă investiţie a Washingtonului pe durata Războiului Rece. Nu ştiu dacă acum, la şapte ani de la căderea comunismului, americanii realizează acest lucru, însă noi suntem foarte conştienţi  de aceasta.“
Emil Constantinescu a fost preşedintele României din 1997 până în 2000. Aceste cuvinte au fost rostite într-un discurs ţinut cu ocazia unei vizite oficiale la Praga în primăvara anului 1997, la câteva luni după alegerea sa ca preşedinte.
Metafora ar putea părea exagerată în Occident, nu este însă într-un context românesc. Rolul şi impactul postului Europa Liberă în România în timpul regimului comunist au fost descrise la superlativ de foarte multă lume. Numărul mărturiilor privind amplitudinea şi profunzimea influenţei Europei Libere în România pe parcursul perioadei comuniste este cu adevărat impresionant. El este pe măsura mărimii şi devotamentului  audienţei românesti a postului, care explică de ce Europa Liberă a reprezentat continuu o adevărată şi permanentă obsesie a regimului comunist din România. De la iritarea extremă ce înclina adesea spre paranoia stârnită de fiecare critică exprimată de la microfonul postului, la măsurile drastice luate pentru a-i limita audienţa şi posibilitatea ei de a comunica cu noi, şi până la bătăliile continue, duse câteodată cu brutalitate feroce, împotriva radioului şi a angajaţilor săi, reacţia regimului a reprezentat o confirmare implicită a eficacităţii Europei Libere.[…]

DELIA MUCICĂ
Creativitate şi industrii culturale
Rolul produselor culturale în economia electronică şi „distrugerea creativă“*

„Nici materia, nici spaţiul, nici timpul nu mai sunt, în ultimii douăzeci de ani, ceea ce fuseseră dintotdeauna. Trebuie să ne aşteptăm ca noutăţile acestea, atât de considerabile, să transforme întreaga tehnică a artelor, să acţioneze astfel chiar asupra inventivităţii, să meargă până acolo încât să modifice în chip minunat însăşi noţiunea de artă“.
„Aşa cum apa, gazul, curentul electric vin de departe în locuinţele noastre ca să răspundă nevoilor noastre printr-un efort aproape inexistent, tot astfel vom fi alimentaţi cu imagini vizuale sau auditive, născând şi pierind la cel mai infim gest, aproape la un simplu semn“.

Paul Valéry, La Conquête de l’ubiquité, în „Pièces sur l’art“, 1932

Este uimitor cum aceste cuvinte, scrise acum 70 de ani, surprind exact esenţa actualelor transformări din vieţile, societăţile şi economiile noastre, în care creativitatea şi inovaţia au dat naştere unor noi percepţii şi unor noi moduri de folosire a materiei, spaţiului şi timpului.
În aceeaşi perioadă, economistul austriac Joseph Schumpeter era preocupat în egală măsură de creativitate şi inovaţie, analizându-le locul şi rolul în economia capitalistă.
Viziunea lui Schumpeter despre creativitate
Concepţia sa privind creativitatea este destul de extinsă, nelimitându-se numai la protecţia proprietăţii intelectuale (proprietatea industrială şi copyright-ul).
El include şi alte activităţi care cer un mod de abordare creator şi inovator precum „noile combinaţii“ din organizare, crearea a noi organizaţii de afaceri, deschiderea de noi pieţe etc. El subliniază faptul că, în acest sens, inovaţia şi creativitatea nu au valoare economică şi, astfel, nu pot reprezenta o forţă în dezvoltarea economică atâta timp cât nu produc consecinţe. Aceste consecinţe constituie adevărata forţă din spatele dezvoltării economice. În opinia lui Schumpeter, consecinţele inovaţiei şi creativităţii sunt construirea unor noi fabrici sau crearea unor noi firme înfiinţate în scopul capitalizării unei anume inovaţii sau în vederea preluării conducerii de către oameni noi etc.
Conform lui Schumpeter, termenii creativitate şi inovaţie nu reprezintă o realitate economică, ci mai degrabă un comportament economic1, acesta constînd în nenumăratele tipuri de activităţi şi acţiuni care fac posibilă exploatarea comercială a noilor creaţii şi invenţii.
Însă, toate aceste nenumărate tipuri de activităţi şi acţiuni devin posibile prin intermediul „antreprenorului“. Astfel, creativitatea şi inovaţia reprezintă o forţă economică atâta timp cât produc consecinţe – transformând un model static în unul dinamic.[…]

DANIELA ZECA- BUZURA
Paleo- şi neoteleviziunea
Realitate şi ficţiune

„Tele-adevărul trebuie gândit în cadrul mutaţiilor contemporane ale imaginarului egalitar. Deplasarea verosimilului spre autenticitate marchează o asemenea reducere a alterităţii încât nu mai avem nevoie cu adevărat de un erou diferit, superior-verosimil – din moment ce avem eroul perfect – autentic – al istoriei: noi înşine. Avem nevoie mai puţin de imaginaţia unui autor pentru a ne face să intrăm în ficţiune, pentru că putem fi cu toţii, printr-un control al scenariului şi prin prezenţa pe ecran, eroi ai propriei vieţi.“
(Alain Ehrenber, 1993, „La vie en direct ou les shows de l’authenticité“, Esprit,188, p.13)

Secvenţa întâi, cadrul unu: un băieţel de nouă ani, căruia televizorul de acasă îi afişează numărul de telefon al lui Moş Crăciun, sună în regia postului de televiziune şi, emoţionat, intră în vorbă cu deţinătorul tuturor posibilităţilor. „Poţi să ceri orice“ – i se spune – în timp ce îşi aude vocea chiar în camera abundenţei, de unde generosul stăpân al renilor de la Polul Nord îl priveşte în ochi, pare că îl cunoaşte şi, mai ales, că e nerăbdător să îi ofere un bonus, fiindcă îi răspunde cu o bunăvoinţă pe care copilul a aşteptat-o un an întreg: „Pentru că ai fost atât de ascultător, televiziunea îţi îndeplineşte orice dorinţă. Alege-ţi oricare dar dintre cele pe care le vezi pe ecran şi Moş Crăciun îl va şi trimite spre tine.“
[…]

MIHAELA CONSTANTINESCU
De la Doamna Bovary la Femeia Cosmo: noua estetică a „popularului“

Cândva ignorate şi considerate fleacuri lipsite de importanţă, muzica pop, filmul, radioul, televiziunea, publicitatea, telefonul, Internetul au căpătat un statut privilegiat pe scena culturală contemporană. Estetica „popularului“ (care cuprinde ştiri, versuri şi structuri melodice previzibile, emoţii programate, convenţii şi formule arhicunoscute etc.) joacă un rol semnificativ în societatea contemporană.
Aşa cum observă Real1, acest nou tip de cultură se află în competiţie cu (şi totodată include) alte surse culturale: cultura elitistă şi artele clasice, cultura tradiţională şi artele folk, formele alternative de artă contemporan㠖 practic, orice. Rezultatul este o viaţă cotidiană impură din punct de vedere cultural, respectiv o structură care încorporează elemente din cultura tradiţională, din cea modernă, din folk, mass-media, postcolonialism şi post­modernism, pentru a cita doar câteva.[…]

GHEORGHE SĂBĂU
Culturile alternative şi hibridul TVnet

Expunere sintetică a temei. Încet, dar sigur a început procesul de digi­talizare integrală a sistemului TV, ceea ce conduce inevitabil la concubinajul paradoxal dintre Internet şi Televiziune, iar din perspectiva publicului, la aplatizarea cel puţin problematică dintre actele pasive de receptare (TV) şi cele interactive (NET). În acest nou context tehnologic, ceea ce numim generic Cultur㠖 înaltă, clasică, serioasă, dominantă etc. va trebui să suporte cu condescendenţă presiunea vindicativă a culturilor alternative numite, de obicei, popcultură, contracultură, paracultură sau subcultură, cu precizarea că termenii respectivi nu au deloc un sens peiorativ.
Pentru a susţine teoretic efectele acestei reale deturnări de paradigmă aveam nevoie, ca argument, de modelul exemplar al unui eşantion de populaţie, competent şi deschis unui nou tip de abordare a obiectului estetic, a reprezentării lui publice şi a intercomunicării telematice. Or, eşantionul cu pricina există in nuce prin apariţia unei foarte tinere generaţii de creatori, reprezentând deocamdată doar vârful aisbergului ce va să vie. Nu sunt adeptul clasificărilor generaţioniste, dar în această situaţie specială nu dispun de alt model care să fie operaţional. Astfel, în cultura română contemporană cercetătorii de specialitate iau în consideraţie două generaţii de bază, respectiv 1960 şi 1980 urmate fiecare de „secundarele“ 1970 şi 1990. În această formulă taxonomică ar fi trebuit ca puternica generaţie a celor care au „treizecişi“ numită de către unii „douămiist㓠să fie urmată de cea se­cundară, care şi-a făcut vizibilă prezenţa publică de la începutul mileniului trei. Or, situaţia chiar este specială pentru că nu se poate respecta regula succesiunii în scară secundă dintr-o motivaţie fundamentală rezultată din schimbarea radicală a contextului socio-politic. Mai exact, generaţia treizecişti / douămiistă, pe cât de consistentă calitativ pe atât de numeroasă cantitativ, deoarece include şi promoţia decretului natalist, a trăit din plin în regimul comunist, a participat activ la eve­ni­mentele din 1989 şi a suportat efectele negative ale primei etape de tran­ziţie. Toate aceste date contextuale sunt reflectate în lucrările lor plastice, literare, teatrale şi cinematografice, prin atitudini critice în egală măsură faţă de vechiul regim totalitar şi faţă de tarele etice-comportamentale din Transitionland, ca să citez titlul unei expoziţii colective.[…]

SIMONA POPESCU
Cutia-local de consum şi aleile bifurcate

No life at all…
Acum doi ani, Krisztina T., poetă de vârsta mea din Ungaria, mi-a povestit cum şi-a dus, într-o bună zi, pur şi simplu, televizorul în grădină. Mi-am imaginat, în timp ce-mi povestea, televizorul în iarbă, printre frunze, în bătaia unei ploi mărunte. Frumos! Andreas S., scriitor german, mi-a spus acum câţiva ani că nu are televizor. Marike D., traducătoare olandeză, avea cândva doar unul alb-negru. Andrzej S., scriitor polonez, a plecat din Varşovia ca să trăiască în munţi. M-aş mira să-şi fi luat televizorul. Gesturile lor sunt aproape… poetice! Nu fac parte din sistemul snob al celor care demonizează televizorul (adică… extinderea domeniului prostului gust, populismului, manipulării etc. etc.), fiind cu ochii pe el şi, uneori, în el!
Aş duce televizorul în curtea interioară, m-aş uita de la balcon cum ninge peste el… Dar nu pot să fac asta, pentru că acolo, în televizor, sunt, din când în când, nişte lucruri minunate despre… peştii de adâncime, despre radiolari, despre călugării tibetani care dorm o noapte pe an, în noaptea cea mai geroasă, în aer liber, acoperiţi doar cu un cearşaf, despre lucruri necunoscute. Mai sunt nişte muzici, nişte filme, din când în când, şi, uneori, spectacolul lumii simple, de-atâtea feluri (şi lumea, şi spectacolul!). Uneori, nişte oameni adevăraţi. A! Şi, de pildă, în fiecare seară la ora 9, un serial cu Tom şi Jerry. Altfel, în aceeaşi cutie (cea din casa mea e argintie!), câm­purile discursive ordonate în jurul unor cuvinte de ordine. Cuvintele de ordine produc o adâncă dezordine. Cuvintele de ordine vin de la reprezentanţii „culturii înalte“ care vorbesc ca scoşi din… cutie. Corect, înţepeniţi. Sau cu o dezinvoltur㠄înţepenită“, falsă. Luându-se prea în serios. Mai ieri, un reprezentant vorbea într-un discurs criptobelicos ceva despre „ei“ şi „noi“ din cultura română! Tot în cutie a prins „rădăcini“ (adventive!) vitalitatea mimată, pînă la grotesc, o vitalitate… asurzitoare. Şi din zona „înaltă“, şi din zona „joas㓠simţi adieri ale unei artificialităţi de panopticum (chiar dacă în mişcare!). O lipsă de entuziasm real. O lipsă de entuziasm. Totul pare regizat. Şi chiar este! Cum se spune, cântat, la un moment dat în Arizona Dream:
„Forget it all
The TV screen
TV screen makes you feel small
No life at all“…
[…]

DANIEL SOTIAUX
Sans les médias, le grand oui à la vie

Une fois de plus, je viens d’éteindre la télévision après avoir vainement cherché pendant plus d’une heure – une heure de perdue! – «quelque chose» à regarder. Rien ne m’a accroché sur les 270 chaînes diffusées par le satellite. Vide sidérant de l’accumulation forcenée d’images sans cesse répétées.
Entre vie et télévision, il y a comme une incompatibilité ontologique. Il faut s’en rendre compte: les médias portent en eux une grande part de vulgarité. Il ne s’agit pas de condamner le système et sa technique, mais de dire que ces moyens de diffusion conduisent à la médiocrité, car ces moyens portent en eux le populisme, c’est-à-dire le nivellement des contenus au profit d’une pensée moyenne et la moins dérangeante possible. À vouloir plaire à tout prix, la télévision populiste (un pléonasme?) ne plaît plus qu’aux annonceurs heureux de pouvoir communiquer à un large public si peu pensant (on se souvient avec inquiétude des propos du PDG de TF1 – principale chaîne privée française – qui déclarait il y a peu et sans la moindre honte que le but de la chaîne était de préparer le téléspectateur à être réceptif aux annonceurs publicitaires!1).
Il ne faut pas en douter, nous sommes bien dans la société du spectacle telle qu’elle fut déjà dénoncée en 1967 par Guy Debord dans son toujours actuel manifeste2: «Le caractère fondamentalement tautologique du spectacle découle du simple fait que ses moyens sont en même temps son but. Il est le soleil qui ne se couche jamais sur l’empire de la passivité moderne. Il recouvre toute la surface du monde et baigne indéfiniment dans sa propre gloire».
Bien sûr certains objecteront à ce radical, mais si juste constat des exceptions qu’ils croiront des contre exemples. Ils tenteront de prouver que les médias ne sont que ce qu’on en fait et que dès lors toute réforme est possible. Ainsi, l’intelligence de ARTE et de TV5 serviront de contre exemples ainsi que les émissions vraiment intelligentes de tels ou tels journalistes. Sans doute. Mais combien d’instants constructeurs pour combien d’heures où, une fois l’écran enfin éteint, il ne reste rien sinon la confuse illusion d’avoir perdu son temps: «Dans le spectacle le but n’est rien, le développement est tout. Le spectacle ne veut en venir à rien d’autre qu’à lui-même» (Id).[…]

LUCIA-SIMONA DINESCU
Cultură mass-media sau mediu cultural personalizat?

Anii 1950-1960 cunosc un interes crescut pentru studiile mass-media (în special televiziune şi radio), integrând atât cultura mainstream, cât şi cultura vieţii de zi cu zi. De la promovarea acestor studii pe linia McLuhan la critica de tipul Şcolii de la Frankfurt, de la formele postmoderniste ale simulării la dimensiunile ciberculturale, peisajul teoriei mass-mediale este unul hibrid şi complex. Problemele ridicate se întind de la cultura diver­tismentului la aspectele manipulării, ale propagandei şi ale dezinformării, de la subcultură la elitism cultural, de la masificare la industrie a reclamei şi la consum.
Pe de o parte, binecunoscuta formulă a lui Marshall McLuhan, „mediul e mesajul“, a făcut carieră în studiile de specialitate: modul în care receptorul primeşte informaţia are mai multă influenţă asupra a ceea ce crede el decât informaţia însăşi. Altfel spus, mediul are un impact covârşitor asupra conţinutului, astfel încât mesajul transmis este înţeles prin influenţa mediului însuşi. Media însele, şi nu doar conţinutul pe care-l poartă, încep să devină punctele focalizante ale studiilor mass-mediale. Mai mult, se speculează că vehiculul unui mesaj contează mai mult decât conţinutul sau forma în care acesta este difuzat. Această afirmaţie a guru-lui studiilor media a fost atât venerată ca identificare a mediului cu conţinutul cât şi criticată sub emblema determinismului tehnologic. Preluat în teoriile mediilor cibernetice, discursul de tip McLuhan îşi continuă modelul teleologic al trecerii de la tipăritură la suportul şi cultura electronice, în sensul în care, televiziunea fiind antiteza erei tipografice, Internetul este antiteza mass-mediei. Lucrurile nu stau tocmai aşa şi nu pot fi prezentate în termeni simplişti, după cum vedea mai jos. Ideea substituirii primului mediu cu cel de-al doilea, precum şi ideea importanţei electricităţii eliberate de orice conţinut material sunt ambele deterministe tehnologic, dar şi cvasi-mistice: omenirii nu-i rămâne decât să se adapteze culturii electronice, în spiritul supunerii la universalitatea „satului global“. Se ajunge astfel la teza vulnerabilă conform căreia mediile tipărite adâncesc distanţa dintre oameni, pe când mediilor electronice li se acordă capacitatea de conexiune armonioasă şi planetară graţie vitezei electricităţii care şterge barierele spaţio-temporale obişnuite. […]

COSTIN POPESCU
Spectacolul? Care spectacol? Da, sigur… Să continue!

„Lumea-ntreagă e-o scenă“, îl pune Shakespeare pe Jacques să declame în As you like it; urmează o meditaţie asupra destinului uman (pe această scenă oamenii joacă în şapte acte, din fragedă pruncie până la pruncia senectuţii). Nu este lipsit de interes să vedem dacă personajele şi actele lor cunosc schimbări: cum arată scena astăzi? Am ajunge să ştim, de pildă, dacă ne stă în putinţă să refuzăm spectacolul. Căci spectacol au ajuns toate. Ideea barocă a lumii ca scenă şi-a pierdut caracterul metaforic, are valoarea unei concluzii alimentate continuu de experienţa cotidiană; semnificaţia termenului spectacol s-a dilatat până acolo, încât permite aplicarea lui la chiar ansamblul societăţii.
Ce e un spectacol, care îi sunt determinaţiile? O reprezentare de acţiuni absente, cărora li se atribuie o semnificaţie precisă şi discernabilă; dintre formele pe care le poate căpăta reprezentarea, cele ficţionale sunt cele mai pregnante (poate şi pentru că autorul ficţiunii exercită un control atent asupra semnificaţiei reprezentării). Acţiunile în cauză au un caracter (în primul rând, dacă nu în exclusivitate) vizual. Reprezentarea acţiunilor trebuie să fie publică: un spectacol are actori şi spectatori, care poartă şi, respectiv, se lasă purtaţi în realitatea reprezentată. Sensurile cuprinse în spectacol îl apropie de ritual; pregnanţa acţiunilor le conferă exemplaritate, evocă o altă lume, puternic valorizată, a cărei coerenţă de sens este alimentată de asemenea exem­plarităţi.[…]

MONICA BRĂTULESCU
O nouă profesie: povestitorul oral

Da, ştim cu toţii, aşa-i, în timpurile noastre se citeşte din ce în ce mai puţin; barem tineretul, în marea sa majoritate, pare a fi pierdut aproape complet gustul lecturii. Şi dacă se mai citeşte, ce se citeşte? Cu precădere cărţi de scandal, cărţi porno, cărţi cu mistere de doi bani sau un fel de manuale pseudo-literare „Cum să faci bani?“, „Cum să ai succes la femei?“, „Cum să slăbeşti?“ Totuşi nevoia de a lua cunoştinţă de vieţi bogate în evenimente şi a te distanţa astfel de propria ta viaţă, adesea monotonă, rarefiată, umilă sau haotică, persistă şi în zilele noastre. În acest sens este grăitor faptul că tele-novela, urmaşul degenerat al basmului şi naraţiunii literare, se bucură în zilele noastre de o largă audienţă care urmăreşte cu viu interes episoadele înnădite la nesfârşit din motive comerciale.
Dar ce se întâmplă cu povestea populară, pentru că asupra acestui subiect îmi propun să stărui. Mai este citită, povestită, ascultată, se bucură încă de prestigiu? Din conotaţiile cuvântului basm, sau poveste, rezultă un înţeles peiorativ: „a se face de basm“, „a se face de râs“, „poveşti de adormit copiii“, scornituri, minciuni. Practic, poveştile populare nu mai sunt citite şi nu mai sunt povestite copiilor pentru că şi părinţii de azi au o idee vagă despre această specie pe care cei mai mulţi o consideră rustică şi derizorie. Dacă mai stăruie ceva din farmecului basmului popular în practica povestitului contemporan, acest lucru se datorează unora dintre filmele cu desene animate create de Walt Disney şi ulterior de către epigonii săi.[…]

RADU CIOBANU / PETER FREUND
Dialog peste Atlantic

Radu Ciobanu: Revederea noastră, după ce vreme de o jumătate de veac n-am mai comunicat în nici un fel, are un aer oarecum fabulos. Judece oricine: am fost colegi din şcoala primară până în liceu. După bacalaureat nu ne-am mai văzut. Tu ai apucat spre Occident, excelând pe tărâmul ştiinţelor exacte, eu spre o provincie „socialistă“, dedicat umanioarelor. Nimic nu părea să ne mai reunească vreodată. Te regăseam în răstimpuri în poza de la absolvirea clasei a patra primară. Apoi, prin anii 70, am auzit de nu ştiu unde că ai avea o clinică particulară la Viena. Ceea ce nu s-a confirmat, tu aflându-te mult mai departe, la Chicago, ca specialist de notorietate în fizica teoretică. După cincizeci şi doi de ani, hazardul sau o enigmatic㠄programare“, cine ştie, a făcut să mă descoperi pe Internet. Mi-ai trimis prin e-mail un mesaj care m-a găsit în Germania, în ipostaza de homo viator, atât de mult visată, dar care, până în 1990, era irealizabilă. A fost o surpriză colosală. Nu exagerez: pentru unul care, vieţuind într-o ţară tristă şi plină de umor, – cum zicea Bacovia, pe care sunt sigur că nu l-ai uitat – pentru unul, deci, care a avut parte mai mult de surprize tâmpite, mesajul tău a fost o surpriză efectiv luminoasă. Am reacţionat amândoi cu aceeaşi cordialitate şi am convenit să ne revedem în Timişoara noastră natală, unde tu erai invitat pentru o conferinţă la Universitatea de Vest, care-ţi conferise titlul de Doctor H.C. încă din 1996. Am fixat întâlnirea în ziua de 26 sep­tembrie, ora 11, în faţa Librăriei „Eminescu“ de pe Corso. Nu cred că azi mai ştiu mulţi de Corso, dar noi tot aşa îi zicem. Şi, fiind vorba de o înţelegere între gentlemani, bineînţeles că amândoi am fost punctuali.
Nu-ţi voi ascunde că am avut emoţii. Mă temeam de inhibiţii oarecum fireşti în asemenea situaţii sau, şi mai rău, de a descoperi după câteva replici de circumstanţă că, de fapt, nu mai avem ce să ne spunem. Reveneam din timpuri şi din lumi atât de diferite, încât a nu mai găsi un canal comun de comunicare n-ar fi fost un lucru câtuşi de puţin imposibil. Mă temeam apoi că nu ne vom recunoaşte, eroziunea celor cincizeci de ani fiind totuşi redutabilă. Dar, nu. Din fericire, toate temerile mi-au fost spulberate de cum te-am văzut. Apariţia ta degajată şi jovială, în pulover şi blugi, mi-a confirmat imaginea, răspândită pe aici, despre cum arată un american teacher. Cum şi eu am adoptat de mult acelaşi stil confortabil, putem spune că acesta a avut un rol decisiv în prevenirea persistenţei oricărei posibile distanţe dintre noi. Fiindcă, venind spre punctul de întâlnire, mă întrebam, nu fără o uşoară nelinişte, dacă nu voi da – după cincizeci de ani, nu? – peste un bătrân domn cu ştaif academic şi nod impecabil la cravată. Niciodată nu mi-au reuşit nodurile astea… […]
Revin. Am plecat, aşadar, amândoi, cam în acelaşi timp, dar în direcţii opuse. Rămâne pentru mine interesantă retrospectiv problema libertăţii, mai exact, modul în care am perceput absenţa ei, în cazul meu, sau revelaţia ei, în cazul tău.
În ce mă priveşte, am avut în familie şapte deţinuţi politic. Unii la Aiud, alţii la Canal, unii doar în Timişoara, alţii cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în fine, unul ascuns, vreme de zece ani, exact ca personajul din romanul Feţele tăcerii al lui Augustin Buzura. Unii dintre bunici, cei din Periam, au fost pe lista celor ce urmau să fie deportaţi în Bărăgan, dar au aflat şi au reuşit să fugă în ultima clipă. Ceilalţi, cei din Timişoara, au fost daţi afară din casă şi au trăit ultimii zece ani în pribegie, când la unii, când la alţii dintre apropiaţi. Bineînţeles, le-au luat şi pensiile. Un lucru enigmatic mi se părea că cei ce ieşeau din puşcării nu vorbeau nimic despre cele prin care trecuseră acolo. Pur şi simplu, evitau subiectul. Schimbau vorba. Ori, şi mai straniu, tăceau subit, privind în gol. Azi ştim bine de ce. În afară de faptul că la ieşire trebuiau să semneze un fel de legământ al tăcerii, mai era şi o chestiune de traumă a demnităţii. Fiindcă cel mai greu de suportat poate nu era atât tortura fizică, ci umilirea, batjocura, călcarea în picioare a demnităţii. Sunt lucruri despre care nimănui nu-i place să-şi amintească, necum să vorbească. Dar nu intru în detalii.
Vreau doar să spun că toate astea mi-au lăsat amintirea unui climat de tensiune.
Una dintre componentele sale importante era frica. Alta era duplicitatea: una vorbeam acasă, alta în societate, în „colectiv“, oricare ar fi fost el. Iar a treia era minciuna. Camus a zis c㠄Libertatea înseamnă dreptul de a nu minţi“. Din câte definiţii ale libertăţii cunosc, aceasta e revelatorul cel mai prompt al lipsirii de libertate. Nu numai că nu puteam uza de dreptul de a nu minţi, ci eram efectiv constrânşi la minciună. Dar o ştii şi tu foarte bine: în prima etapă a erei comuniste, care a fost şi cea mai bestială, erai încă aici. Eram obligaţi să minţim în mod sistematic şi organizat, pe la diverse şedinţe festive periodice ori la ceea ce se chema „învăţământ ideologic“, unde trebuia să-ţi proclami convingerea că albul e negru şi negrul alb. Alta era apoi minciuna prin omisiune prin care încercam să ne ameliorăm oarecum „originea nesănătoasă“. O practicam cu regularitate şi cu enorme riscuri de fiecare dat㠖 şi erau dese aceste ocazii – când ni se impunea completarea „fişelor personale“ şi redactarea autobiografiilor. Minciuna intrase într-un fel de rutină şi perversitatea situaţiei stătea în faptul că, de la o vreme, nici n-o mai percepeam ca act imoral, ci ca soluţie de supravieţuire, un fel de a te face frate cu dracul până treci puntea. În asemenea măsură încât surveneau situaţii când acceptam să minţim cu un soi de voioasă resemnare, de trist umor (aminteşte-ţi de Bacovia…)
Trăiam vremuri ale minciunii instituţionalizate, ale minciunii de uz curent, în cele mai surprinzătoare varietăţi şi situaţii. Iar cei care susţin că n-au minţit într-un fel sau altul niciodată sub comunism mint şi azi. Mă încumet chiar să afirm că antinomul libertăţii nu e sclavia, ci minciuna. Fiindcă în sclavie îţi poţi descoperi, proteja şi cultiva o libertate interioară, secretă, pe care nimeni nu ţi-o poate lua şi graţie căreia reuşeşti să supravieţuieşti. Con­vingerea mea este că aceia care au capacitatea de a se bucura cel mai intens de foloasele libertăţii interioare sunt cei hărăziţi cu spirit creator. Pentru asta nu e nevoie de o recuzită material㠖 creion, hârtie, riglă, compas, vop­sea, pensulă etc. – e suficientă doar puterea spirituală. Un exemplu devenit de acum clasic la noi este cel al lui N. Steinhardt care a mărturisit că în tot timpul celor patru ani de detenţie la Jilava şi Gherla, unele din cele mai dure puşcării comuniste, s-a simţit liber şi a trăit chiar momente de fericire. Culmea, acolo a şi „scris“ acea extraordinară carte a libertăţii încătuşate, intitulată aparent paradoxal Jurnalul fericirii. Cei care şi-au conştientizat libertatea interioară, convertind-o dintr-o virtualitate într-o realitate, cred că sunt însă şi cei care resimt cel mai acut servituţile unui regim represiv. Având libertatea lor intimă întemeiată pe educaţie, cultură, convingeri şi credinţe, elaborată cu migală, aşa cum păianjenul îşi ţese pânza menită să-l susţină, el sesizează mai prompt, mai exact şi mai profund, aş zice şi chiar mai dureros, absenţa libertăţii obşteşti, cu toate consecinţele dezastruoase ce decurg de aici.
Am descoperit „luxul“ libertăţii interioare abia după ce am început să scriu, iar la deplina lui conştientizare am ajuns după 1974, când mi-am aflat un fecund refugiu în romanul istoric. Atunci am trăit revelaţia adevărului că arta şi ştiinţele sunt singurele teritorii cu adevărat libere ale lumii. Sigur, libertatea deplină, cea în accepţia lui Camus, care-ţi conferă dreptul de a nu minţi, mi s-a revelat abia din ultimele zile ale lui Decembrie 1989, întâi sub forma cea mai evidentă şi accesibilă, aceea de a te putea exprima şi circula liber oriunde şi oricând. Întâia ieşire în Occidentul visat decenii la rând am trăit-o în mai 1990, la invitaţia Primăriei din Strasbourg. Am simţit atunci din plin, aş zice chiar bulversant, efectul a ceea ce Alvin Toffler numea „şocul cultural“, fiind nevoit apoi să parcurg un răstimp considerabil pentru a mă adapta şi a deprinde condiţia de cetăţean liber.

Ei bine, în experienţa deplinei libertăţi, tu ai faţă de mine un avans de vreo patru decenii.
Dacă te-aş întreba ce te-a determinat să pleci, întrebarea ar fi retorică. Presupun motivul dar, oricare ar fi el, ai plonjat şi mai brutal în plin climat al deplinei libertăţi şi bănuiesc că impactul a fost în cazul tău şi mai stresant. Mă întreb cum percepi tu, după o asemenea experienţă, libertatea. Este ea chiar deplină, o fi ea soluţia accesului la fericire? Sunt sceptic…

Peter Freund: Dacă mă întrebi de ce am plecat din ţară în 1959, nu am decât un singur răspuns: am vrut să trăiesc în libertate. Iar dacă mi ceri o definiţie a termenului „libertate“, îţi voi povesti o anecdotă despre poetul englez A. E. Housman, autorul celebrei colecţii de poezii A Shropshire Lad. După o lectură publică a poeziilor sale, o doamnă l-a întrebat: „Maestre, puteţi să-mi daţi o definiţie a poeziei bune?“ La care Housman i-a răspuns: „Stimată doamnă, o pisică nu vă poate da definiţia unui şoarece şi totuşi va recunoaşte perfect un şoarece, ori ce câte ori va vedea unul.“ Deci, pentru moment, permite-mi să continui în mod vag, fără o definiţie exactă. Ca o pisică, ştiam şi eu că în Apus voi trăi într-o libertate care în R.P.R. era de neatins.
Tu vorbeşti de două libertăţi, una interioară şi una exterioară. Eu cred că această dihotomie are sens numai pentru cel lipsit şi de una, şi de alta. Fără libertatea exterioară, libertatea interioară trebuie ascunsă bine, mereu cu grija că, fiind descoperită, va fi distrusă. Începe un fel de autocenzură perpetuă pentru păstrarea intactă a acestei iluzorii libertăţi interioare. Această autocenzură devine reflex şi viciază cele mai intime emoţii şi procese de gândire, până când cinismul cu care individul înfruntă oribilele condiţii în care trăieşte pătrunde şi în propria-i intimitate, făcându-l amărât, furios şi din ce în ce mai disperat.

Dimpotrivă, într-o societate liberă, în care orice idee, orice speranţă este admisibilă, libertatea interioară se uneşte cu cea exterioară şi conduce la o existenţă fără frica de consecinţe pentru fiecare cuvânt rostit sau pentru fiecare cuvânt inventat de vreun duşman care vrea să te distrugă. Există legi care, în principiu şi, deci, în majoritatea cazurilor, se respectă. Natural, din când în când, se produc abuzuri. În viaţă nimic nu este perfect. Dar imperfecţiunea statistică este tolerabilă, spre deosebire de cea sistemică. Da, există riscul că va trebui să-mi pierd timpul într-un proces frivol, intentat de vreun nebun malefic, dar probabilitatea unui necaz de acest fel este foarte mică şi egală cu riscul ca, poate, atunci, cine mai ştie, când ies din casă, să-mi cadă o cărămidă în cap.
Din contra, imperfecţiunea sistemică te ameninţă întotdeauna cu un proces fatal în care nu ai şansa recursului pentru că judecătorii primesc ordinele de la cei aflaţi la putere. E deosebirea între Balzac şi Kafka. Până şi Moş Goriot este un om liber, necazurile lui provenind din ceea ce zice el despre fiicele sale: „Le-am iubit prea mult, aşa că ele nu mă puteau iubi deloc.“ Dar iubirea aceasta este decizia lui liberă şi nu ceva ce i s-a impus. Libertatea nu garantează fericirea. Pe de altă parte, necazurile lui Josef K. vin dintr-un întuneric nefast pe care nimeni nu-l pricepe. Sunt sistemice şi el nu este un om liber, ci o victimă a sistemului.
[…]

MIHAI ŞORA
„spiritul lui continuă să ne fie în preajmă“

[…]
După prăbuşirea comunismului, în lumea din jur şi – finalmente – şi la noi acasă,Secolul 20 nu mai putea să se limiteze doar la informarea publicului românesc cu ce se mai întâmpla în literatura „beletristic㓠a lumii. Relansaţi – în sfârşit – la problematica neaşteptat de complexă a lumii moderne de la care comunismul ne debranşase, trebuia să facem faţă întrebărilor de toate felurile care începuseră să ne asalteze. Este în întregime meritul lui Doinaş că a ştiut să imprime Secolului 20, iar mai apoi Secolului 21, orientarea de care avea nevoie publicul românesc, elaborând numere „tematice“ axate pe marile probleme, nu doar culturale, ci uneori şi socio-politice (ba chiar socio-politico-economice), ale lumii contemporane.
Doinaş ne-a părăsit, dar spiritul lui continuă să ne fie în preajmă şi să ne ghideze paşii.

iunie 2006

VIRGIL NEMOIANU
Doinaş şi Secolul 21

Prin anii ’60 mă bucuram, deşi om foarte tânăr, de un anume prestigiu prematur. Eram bine văzut de autorităţi, lucru ce, retrospectiv, nu-mi face nicio cinste, dar pe care îl compensez moral (barem în mintea mea) cu felurile în care am utilizat această influenţă. Am căutat şi de cele mai multe ori am reuşit să găsesc ajutor (sau să contribui la acest ajutor) pentru oameni de valoare care se străduiau să se insereze din nou în viaţa culturală a României: Nicu Steinhardt, Puiu Cotruş, I. Negoiţescu, Balotă, M. Ivănescu, Dieter Fuhrmann – iată numai câteva din numele celor care s-au bucurat de un sprijin mai mult sau mai puţin eficient din partea mea.
Am avut fericita ocazie să intervin şi pentru Ştefan Aug. Doinaş, întâi pentru ca el să obţină funcţia de corector (!!!) la revista Lumea (prin bunăvoinţa lui George Ivascu), apoi pe cea de redactor şef-adjunct la Secolul 20 (prin bunăvoinţa lui Dan Hăulică. Dar încercarea acestuia de a-l convinge să devină membru PCR, soldată cu un refuz categoric, avea să-i atragă lui Doinaş întâi pierderea postului de conducere, apoi, pentru alţi câţiva ani, dispariţia din caseta redacţională).
Se ştie câte zig-zaguri a avut cariera redacţională a lui Doinaş la Secolul 20, ascensiunile şi coborârile sale merită să fie povestite odată în amănunt. Oricum, prezenţa marelui poet şi intelectual la revistă a contribuit mult la imaginea acesteia, precum şi la îmbogăţirea ei de substanţă.
Perioada de aur a Secolului 21 poate fi socotită cea în care Ştefan Aug. Doinaş, după 1989, a preluat conducerea, deşi mulţi nu au perceput acest salt calitativ. Orientarea s-a schimbat radical. Sigur, întâi de toate prin libertatea cuvântului câştigată atunci de întreaga presă din România. Dar nu numai atât. Secolul 20 apoi, din 2001 – Secolul 21 a devenit o adevărată podoabă (prea puţin recunoscută, cum ziceam) a vieţii culturale româneşti.
Trei mi se par a fi marile realizări din ultimul deceniu al revistei.
Prima: ea a devenit, în realitate, o sinteză a culturii române cu cea universală. Au început să colaboreze intelectuali de mare anvergură din diferite domenii: Solomon Marcus, Augustin Ioan şi Mariana Celac ar fi numai câteva nume printre foarte multe altele. Apoi, Doinaş însuşi s-a angajat viguros într-o serie de interviuri cu autori (români şi ne-români) extrem de substanţiale, care uneori păreau punctul culminant al numărului respectiv. În sfârşit (acesta este poate lucrul cel mai important, deşi greu de formulat), modul în care a început să fie tratată literatura română era unul internaţional: ca şi cum literatura română ar fi fost cea austriacă, sau cutare literatură sud-americană etc. Cu alte cuvinte, se constituia implicit, fără fanfară demagogică, o anume egalitate între literatura română şi suratele ei din întreaga lume. O astfel de realizare dezinvoltă este un lucru ce merită să fie subliniat şi lăudat, în opinia mea.
A doua este că elementul filozofic şi ideologic s-a manifestat cu energie deosebită. Notăm numere speciale dedicate lui Nietzsche, Goethe, Ernst Jünger, Paul Valéry şi alţii – poeţi/filozofi cu toţii. Dar chiar şi atunci când tematica părea mai mult literară sau pur literară, cititorul putea distinge valori şi conotaţii filozofic/ideologice de autentică semnificaţie, analizate cu pricepere.
În fine (lucru notat şi mai puţin) Secolul 20/Secolul 21 a avut curajul de a recurge la metoda foarte modernă de a trece dincolo de limitele literaturilor naţionale şi de a aborda concepte geografice (oraşe, etc.) care erau prin însăşi natura lor semnale al comparatismului, ale globalizării, ale integrărilor şi multiplicităţilor de toate felurile (Madrid, Viena, Irlanda, Mediterana, Brazilia etc). Vreau să spun că se lucra în fiecare dintre aceste numere la interfaţa dintre literar/cultural şi intelectual/filozofic, sau la cea dintre perioade istorice diverse, sau între etnicităţi/limbi multiple şi aşa mai departe.
[…]

ALINA LEDEANU
Vocea lui Doinaş

„[…] Existau, imediat perceptibile, o autoritate a vocii lui, o responsabilitate în întreaga sa prestanţă
(Michel Deguy, „Două citate pentru Doinaş“, Secolul 21, nr. 1–6/2006)

„[…] În general e acreditată ideia că vocea mea maschează, în loc să divulge. Dar tu, cred eu, mă cunoşti prea bine, ca să nu te laşi înşelată de tonul pe care-l auzi. […]“
(Ştefan Aug. Doinaş, Scrisoare din 2 noiembrie 1993, arhivă personală)

Am ascultat vocea muribundă a lui Doinaş, şi gheara din gât, şi geamătul abia perceptibil, şi lacrima sugrumată.
E duminică, 19 mai, şi Doinaş a ieşit anume din spital, unde se internase în ajun, ca să fie prezent la omagierea lui Vladimir Streinu, cu ocazia centenarului naşterii acestuia. Lui Doinaş, specialiştii nu i-au ascuns adevărul: operaţia care urmează luni, 20 mai, chiar dacă-i oferă o şansă, presupune riscuri enorme, îi poate fi fatală. Medicul cel mai apropiat – doctor şi prieten – i-a deconseiat, chiar, pasul.
Joi 16 mai, către seară, Doinaş lasă dactilografiate, pe masa de lucru, ultimele poezii, ca pagini finale ale unui jurnal personal.[…]

MICHEL DEGUY
Două citate pentru Doinaş

Prezentul, prezentul nostru, pare să se îndepărteze tot mai mult de lucrurile pe care le consideram – şi pe care continuăm să le considerăm! ca „şi ideale“, vreau să spun dezirabile şi realizabile.
Eram mai aproape în trecut de ceea ce continuăm să visăm, să dorim, să gândim…!
La fel şi cu „spiritul european“. Dacă există o expresie – lucru important şi deviză măreaţă; idealitate şi program – prin invocarea căreia putem să ne proiectăm într-o unică mişcare memoria spre Valéry şi spre Doinaş, e aceea „de Spirit european“. Bineînţeles, prin aceeaşi mişcare şi spre Goethe şi spiritul aceleiWeltliteratur a cărei citare, deci „cult“, nu părăsea niciodată gândirea lui Doinaş. La care adaug sintagma aproape sinonimică de Libertate a culturii, pentru ca amintirea lui Pierre Emmanuel să fie şi ea prezentă în această dimineaţă. Or, se nu pare, din păcate, că această preocupare şi această problematică pentru ca „spiritul european“ (şi în sensurile în care ei îl înţelegeau şi îl aşteptau) nu e mai pregnant şi mai prezent în aceşti ani în curs, în care trăim mai curând un fel de defecţiune a ideii de Europa. Altfel spus, aceşti bărbaţi şi operele lor despre care vorbim ne lipsesc.
Dar încep prin a evoca figura, vreau să spun consistenţa existenţială a lui Ştefan Aug. Doinaş însuşi – dar dintr-o singură trăsătură, prea rapidă:
Aceea a gravităţii sale, a determinării sale, a fermităţii, a robusteţii sale. Existau, imediat perceptibile, o autoritate a vocii lui, o responsabilitate în întreaga sa prestanţă. Cu el frivolul nu ne făcea să ne irosim timpul, în prea scurtul răgaz al întâlnirilor noastre. Despre Cotruş nu pot invoca altceva decât respectul pe care mi-l impunea; l-am văzut prea puţin, fugitiv, şi primeam mărturiile lui mai mult prin Pierre Oster şi Robert Marteau.
Cu Ştefan Aug. Doinaş vorbeam – şi prin scrisori – despre poetică, despre literatură, despre gândirea germană, despre traduceri şi nu numai despre aceea Weltliteratur goetheană, ci despre gândirea filozofică germană contemporană, şi mai ales, despre relaţia Hölderlin/Heidegger. Şi despre raportarea frecventă la Valéry, la citarea lui Valéry – la toţi acei „P.V.“ ai gândirii (ca să zic aşa)!

MARIANA CELAC
Urbanism pe caldarâmul de piatră

Ce a rămas după emoţia – stinsă destul de repede de altfel – în jurul Pieţei Revoluţiei? Şi ideilor de restructurare ale locului iniţiate de primăria mare? în perspectiva mea, două lucruri.
În primul rând, Piaţa Revoluţiei a ieşit în fine în lume investită cu o demnitate nou㠖 de centru istoric.  Îmbrăţişat de bucureşteanul nu prea interesat de oraşul său, folclorul mass-media a folosit expresia mai ales – sau numai – când a venit vorba de Lipscănie. Deşi stă pe vatra vechii curţi domneşti,  Lipscănia (sau ce se vede astăzi în Lipscănie) este un cartier neguţătoresc de secol 19 şi puţin de secol 20). O „stradă mare“ de meşteşugari mici şi comerţ direct, făcută şi refăcută, cu mare parte din substanţa istorică pierdută fără întoarcere. Dacă un flâneur în căutare de senzaţii culturale nu se duce la cafe Amsterdam, îi trebuie cu siguranţă imaginaţie ca să desopere nu numai şarm pitoresc dar şi prestigiul centralităţii pe străzi mici, cam pustii, cu faţade dărăpănate. Centralitatea istorică se naşte din densitate de evenimente şi confluenţă de forţe – autoritate, bani, cultură, arhitectură de prestigiu.  Aşa că, dincolo de agitaţia în jurul spiritului comercialist care sufocă oraşul, dincolo de teama de „coloşi de sticlă şi oţel“ produşi de averi ilicite, bucureşteanul a luat notă că sediul memoriei şi  identităţii de capitală ar trebui căutat mai puţin  în Lipscănie cât  în alte locuri. Piaţa Revoluţiei a ieşit în scenă ca loc al identităţii, o identitate care ar putea avea  o axă, mai mult o axă a culturii (Calea Victoriei).  Centrul istoric se clădeşte în spaţiul urban unde se întamplă intâmplări memorabile. Instituţiile, evenimentele şi edificiile (culturii în primul rând) sunt cele care fixează fizionomia istorică a unui oraş.
În al doilea rând, opinia bucureşteană s-a pus în mişcare. Doar în­ceputul e făcut şi rudimentele unei culturi urbane care să ceară informare, dialog, dezbaterea proiectelor altfel decât prin expunere pe un coridor întunecos la primărie mare pare să răsară pe caldarâmul puţin primitor al oraşului. Mesajul a fost clar, deşi opinia critică a ieşit în scenă tarziu,  fără o minimă informare despre trebile urbane şi despre evoluţiile recente în lumea ideilor şi priorităţilor urbanistice.
Se spune adesea că dacă vrei să îngropi o iniţiativă o supui spre dezbatere unui comitet – sau opiniei publice. Numai că în cazul unei pieţe centrale, cadenţa evenimentelor nu ţine de zile, săptămăni sau de mandatul unei administraţii politizate. După cum se ştie, dela ultimul concurs pe tema  Pieţei Revoluţiei a trecut un deceniu, de la discuţiile despre regenerarea Lipscăniei – un deceniu şi jumătate. Sunt intervale solide pentru ca societatea civil㠖 cercurile intelectuale, savanţii, pro­fesioniştii, jurnaliştii, analiştii, investitorii, autorităţile şi politicienii – să îşi fi făcut lecţiile. Nu suntem acolo dar apetitul pare să se deschidă. Şi poate, la următoarea emoţie urbanistică vom avea parte şi de o oarece updatare şi de o curiozitate mai informată pentru trapele şi dilemele care pândesc devenirea oraşului.
Unde incepe şi unde se termină patrimoniul istoric al oraşului? De ce anume te poţi atinge şi de ce – nu? Cum afli unde este frontiera între patrimoniabil şi non-patrimoniabil? Oare memoria oraşului trebuie găsită doar în centrul centrului? Se constituie oare memoria sau identitatea urbană dint-o colecţie de curiozităţi lustruite pentru uzul industriei turistice? în definitiv niciunul din locurile  „patrimoniate“ nu au pornit sub semnul istoriei, ele au evoluat odată cu viaţa din jurul lor,  au ajuns la noi trecute prin selecţii succesive. Ce facem cu „patrimoniul non-excepţional“, cu  produsele vieţii comunitare în vetrele tradiţionale ale oraşului, populate nu cu palate ci cu obiecte arhitecturale „banale“ ?  Ele au supravieţuit pentrucă posedă calităţi „personale“ – o croială sigură, un fior, o intuiţie corectă a locului, o înţelegere a materialelor, un meşteşug de bună calitate. Şi au dreptul la un viitor în modernitatea organică a oraşului.
Proiectul Verona are legătură cu cele două semnale pe care comunitatea bucureşteană pare să le emită dela o vreme incoace, chiar dacă vâlvătaia emoţiilor tari s-a stins atât de repede.
Strada Verona nu este Piaţa Revoluţiei. Dece e interesantă şi dece merită devotamentul comunităţii care o locuieşte s-a scris deja în alte ediţii ale rubricii noastre. în paginile care urmează va fi vorba însă despre o fiesta – o fiesta în jurul unor proiecte urbane intinse, la propriu, pe cadarâmul „Veronei“ noastre.
Imaginile care insoţesc grupajul din acest număr sunt de sărbatoare de cartier. A avut loc la începutul verii pe strada transformată în scuar urban. A fost o fiestă, dar nu fiesta este subiectul în această propoziţiune. Fiesta a fost folosită pentru a afişa în stradă studii profesioniste (sau partea lor vizuală) despre Calea Victoriei  ca principală axă istorică,  despre cartierul Verona – o „coast㓠articulată la Calea Victoriei, despre trasee posibile pentru bicicliştii bucureşteni sau despre studiile grupului Planwerk din Cluj. Inconjurate de reflecţia unor tineri despre ce e şi ce ar putea fi cartierul. Fiesta Verona la prima sa ediţie  încearcă să pună în mişcare un dialog care se forjeajă şi  “la firul ierbii“.[…]

ŞERBAN STURDZA
Despre clădiri înalte şi despre părerile publicului

Întregul Plan Urbanistic Zonal pentru parcursul str. Episcopiei-Verona-Icoanei este o propunere pentru care se aşteaptă avizele de specialitate. PUZ-ul a fost comandat de Primăria Municipiului Bucureşti şi nu se referă la o clădire mai mare sau mai mică, ci la un traseu urban – Traseul cultural str. Arthur Verona.Aceasta înseamnă context urban şi social, flexibilitate, toleranţă culturală, stilistică, confort urban şi multe altele. Expunerea PUZ-ului în spaţiul public al străzii Pictor Verona, în zilele de 5 si 6 mai a.c. (ca şi acţiunea publică din 2005), a avut ca scop dezbaterea publică a celor propuse de echipa de arhitecţi, ingineri de trafic, ingineri de echipamente, sociologi, înainte ca proiectul să fie avizat. Traseul luat în studiu se suprapune peste str. Arthur Verona, adică fosta stradă Mercur care lega Grădina Icoanei şi ajungea spre Atheneul Roman pe partea opusă a actualului bulevard Magheru (practic, nr. 1 al străzii Pictor Verona este şi acum pe partea opusă vizavi de localul La Mama, iar pe locul parculeţului din spatele Blocului Eva era str. Mercur nr. 2, locuinţa lui Titu Maiorescu şi pentru o vreme sediul me­morabilei Societăţii Junimea!). Refacerea traseului a fost racordată la studiile privind Calea Victoriei şi Piaţa Palatului, astfel încât să genereze continuitate până spre Grădina Cişmigiu. Concluzia: de la Grădina Icoanei la Grădina Cişmigiu pe jos, confortabil, fără conflicte auto, însoţit de o plantaţie intens revitalizată pe o lungime de cam 1600 m, adică vreo 20 de minute pe jos, mers relaxat, o alternativă pe care azi nu o avem.
Astfel, ideea de clădire înaltă de birouri, de exemplu, impostata vizavi de Cărtureşti, de cealaltă parte a Bd Magheru între „blocul O.N.T.“ şi „blocul Eva“, constituie o propunere-provocare amendabilă, dupa cum observam, de unii locuitori ai Bucureştiului, în mod democratic.
Clădirea înaltă propusă pentru a fi amplasată pe bd Magheru nu are un beneficiar anume. Propunerea ar fi mai corect înţeleasă împreună cu câteva intervenţii adiacente: parcajul subteran pentru cca 600 de maşini, o zonă destinată artei expuse în aer liber în locul întâlnit pe fostul amplasament al Muzeului Simu (în faţa blocului O.N.T.) şi subtraversarea pietonală sub Bd Magheru (care e gândită cu totul altfel decât cea actuală de la Universitate; adică cu rampe line de plimbare şi spaţiu verde plantat deschis şi luminos, aşezat la cota de subtraversare. Acolo jos, la circa 3,5 metri se va afla astfel un fel de grădină măricică, mai putin zgomotoasă decât spaţiul de pe bulevard cu felurite dotări şi plantaţie masivă de arbori, iarbă şi apă. De fapt, este vorba nu de obiectul clădire înaltă, ci de mult mai mult şi mai complex.
Am preferat să facem un exerciţiu de urbanism în favoarea spaţiului public care să dea măsura celor dorite de locuitori, înainte ca PUZ-ul propriu-zis să devină regulament. Toate volumele sugerate reprezintă un gabarit, în nici un caz un obiect stilistic rezolvat şi, evident, pot fi redimensionate. Locuitorii prezenţi la expunerea stradala de pe Verona din 5/6 mai a.c. au reacţionat la propunerea noastră, există deja opinii clare pe internet care conduc la concluzia că o clădire înaltă implantată în ţesutul din centrul istoric nu este dorită şi, chiar mai mult în perioada actuală, este asociată cu afaceri ilegale şi interese ascunse. Noi nu avem nimic de ascuns, doar am provocat bucu­reştenii să aibă o reacţie.

După cum se observă, clădirea înaltă este discutată, criticată. Ok. Din această cauză, s-a studiat şi o altă poziţie mai spre nord, lângă str. George Enescu. S-a mai studiat şi posibilitatea reducerii ei din înalţime. Ce au încercat proiectanţii să propună a fost cum să facă acolo un loc mai animat şi atractiv unde găseşti evenimente diurne şi poţi să zăboveşti ca într-o piaţetă. Poţi să-i spui şi nişă urbană (mai retrasă din trafic). Şi unde să fie mai multă linişte şi de unde să o poţi lua şi-n lungul bulevardului, dar şi spre Ateneu şi Grădina Icoanei, lăsându-ţi maşina în parcare; să foloseşti dacă vrei şi bicicleta venind din Cotroceni spre Icoanei, traversând Bd Magheru cu traficul sau continuu fără a fi deranjat şi fără a deranja. Întrebarea este ce ţi-ar place să poţi face/ve­­dea/întâlni… când ieşi din subtraversare spre Eva sau spre Cărtu­reşti. Primăria se pare că este dispusă să realizeze acest proiect şi atunci ar fi mai bine să fie cât mai acceptabil pentru utilizatori. Proiectul poate fi corectat dar poate fi şi omorât, ca multe altele, adică va fi amânat, neglijat şi, cu timpul, uitat.
DECIDEŢI, GOOD PEOPLE!

 

Share This Post