DE ZIUA CULTURII NAȚIONALE: DOINAȘ – omagiu lui EMINESCU

De Ziua și în întreaga Săptămâna dedicată Culturii Naționale, Fundația Culturală Secolul 21 și revista SECOLUL 21 propun cititorilor un fragment din omagiul adus de DOINAȘ, poetului național  EMINESCU.

Eseul a fost inclus nu demult în numărul DOINAȘ, contemporanul nostru (vol. II) al revistei SECOLUL 21.

 

Ştefan Aug. Doinaş
Poetul naţional

[…] Poetul naţional citeşte semnele timpului: nu în numele său propriu, ci în numele neamului care l-a născut. Fiecare popor are un Hugo inflexibil care-l ridiculizează pe Napoleon cel Mic, un Whitman care proclamă ca tunetul: Démocratie, ma femme!, un Puşkin care-i cântă pe Decembrişti, un Hölderlin, care proiectează idealurile naţionale într-o Eladă mitică. Nimeni n-a văzut mai limpede, n-a trăit mai intens, n-a slăvit mai patetic decât Eminescu patria eternă, cea de dedesubt, aceea care este inextricabil una cu tărâmul Mumelor noastre, singura în numele căreia lauda neţărmurită şi blestemul teribil se împletesc, fără-ncetare justificate. Cine a opus, mai pregnant decât el, sublima galerie de figuri voievodale, din zarea brumoasă a legendei ori din pragurile însângerate ale Istoriei, zoologiei inferioare de politicieni bastarzi ai timpului, reclamând cu glas de profet justiţiator răsplata cuvenită fiecăruia? Cine a despărţit cu o sabie mai necruţătoare decât a lui între eroism şi politicianism, regăsind cadenţele elevate ale vechilor ditirambi pentru a proslăvi şi inventând ritmurile grindinoase, mistuite de ură şi de sarcasm, pentru a denunţa şi veşteji?

Ca toţi poeţii naţionali, Eminescu ţine într-un fel de ordinea Naturii: el este un element primordial al cosmosului românesc, alături de apă şi foc, munte şi mare, răsărit şi apus. Cine pătrunde în laboratorul său intim de creaţie n-are nici o clipă impresia că poetul caută sau experimentează, nu: el îşi croieşte drum imperturbabil, îşi găseşte şi adânceşte vadul propriu şi atinge limanul visat. Viaţa sa însăşi, dincolo de mărunţişurile şi vicisitudinile ei, devine un fel de viaţă model: ceea ce, prin suferinţă şi devotament, a ştiut să facă din ea – iată exemplul moral de neîntrecut, acela care transfigurează clipa de iubire şi anii de nebunie. Eminescu a atins acele limite la care glasul îngheaţă şi fiinţa omenească se sfarmă, – şi a izbutit să le dea glas şi fiinţă nepieritoare. Nu cunosc, în nici o altă limbă de pe pământ, versuri mai cutremurătoare, mai pline de cumplita experienţă a limitelor, decât aceste terţine scrise în pragul pierderii conştiinţei:

 

Să smulg un sunet din trecutul vieţii,

Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri

Cu mâna mea în van pe liră lunec;

 

Pierdut e totu-n zarea tinereţii

Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,

Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec!

 

Un mare poet naţional creează sentimentul timpului ciclic. Actualitatea lui izvorăşte din conştiinţa, mereu înnoită, de a trăi adevărurile sale ca adevăruri neclintite ale fiinţei spirituale căreia-i aparţine. Prezentul lui invadează fagurii prezentului meu. […]

Din ȘTEFAN AUG.DOINAȘ, „Modelul eminescian“, în volumul Lectura poeziei, Cartea Românească, 1980