FRANCOFONII | 1-6/2009

Număr realizat de:
Sofia Oprescu
Alina Ledeanu

Coperta de Geta Brătescu
Ilustraţia copertei Peyo, Ştrumfi
©Peyo, IMPS 2008


SUMAR

Argument
SOFIA OPRESCU: Francofonie, francofilie, francofolie • 9

CONCEPTUL DE FRANCOFONIE

CLÉMENT DUHAIME: La Francophonie, une entité géopolitique en constante évolution • 14
IRINA MAVRODIN: Quelque réflexions sur le concept de francophonie • 19
JEAN TARDIF: Face aux défis de la mondialisation culturelle: La Francophonie, quel projet? • 23

ÎNTRE LINGVISTICĂ ŞI POLITICĂ

SANDA GOLOPENŢIA: Româna global㠕 37
SANDA GOLOPENŢIA: Francofonie şi politică lingvistică în Québec • 64

FRANCOFONIE ŞI FRANCOFILIE

RĂZVAN THEODORESCU: Ceva despre francofonia şi francofilia românilor • 72
ALINA LEDEANU: Arhiva cerchistă de laNaţiunea Român㠕 78
SIBIU 1944: ARDEALUL OMAGIAZA FRANŢA. Texte de: Ioan Fruma, Victor Iancu, Ştefan Aug. Doinaş, Radu Stanca, Henri Jacquier • 80
ALEXANDRU BACIU: O satisfacţie: Paul Valéry • 92
CRISTIAN PREDA: De la Pif la Legiunea de onoare • 96
MARIANA NEŢ: Un francofil la Paris. Fragmente dintr-un ABC al francofonului contemporan • 104
ELENA BULAI: Tescanii – oază a francofoniei • 111
OANA ORLEA: A şaptea întâlnire, în jurul izvorului; A treizeci şi şasea întâlnire; A treizeci şi şaptea întâlnire, sub gutuiul desfrunzit; A patruzecea întâlnire. În româneşte de Elena Bulai • 115
VALENTINA SANDU-DEDIU: Peste timp: de la Clément Marot la George Enescu • 124

ADRIANA GHIŢOI: Caragiale, mon cher! • 131

PAULA IACOB: Ideea de dreptate în România francofon㠕 143

LITERATURĂ FRANCOFONĂ

PHILIPPE JACCOTTET: Comment vivre sans l’accompagnement de la musique éternelle, entretien avec ANDREEA – FLAVIA HOPÂRTEAN • 148
DAN ION NASTA: Le pari du français sur „les rives lointaines où déserte la mort” • 152
JULIEN KILANGA MUSINDÉ: Retour de manivelle, fragmente de roman • 164
MATHIEU MBARGA-ABEGA: Re-tur de manivelă sau curajul de a învinge adversitatea, interviu cu JULIEN KILANGA MUSINDÉ, în româneşte de Simona Schor • 168
DANIELA ZECA: Vănâtoarea, fragment de roman • 172

POEŢI ROMÂNI DE EXPRESIE FRANCEZĂ

ION POP: Suprarealismul românesc – „En français dans le texte” • 180
ILUŢIU VINCENŢIU: La poésie française d’Ilarie Voronca • 190

ALINA ŢENESCU: Frédéric Beigbeder ou les non-lieux dans la littérature francophone médiatique • 202
PRIX DES CINQ CONTINENTS • 213

CRÉATIVITÉ DANS L’ESPACE WALLON / CREATIVITATE ÎN SPAŢIUL VALON

FABIENNE REUTER: „regards croisés” • 218
ROGER DEHAYBE: De Senghor à Obama… Enfin la diversité culturelle? • 219
MARCEL VOISIN: Wallonie-Bruxelles et francophonie • 226
Peyo şi Ştrumfii • 233
RODICA LASCU-POP: Patrie, fratrie, Roumanie, însoţită de o imagine din Literatorul • 239
J. M. KLINKENBERG: Savoir comment le monde tourne, interview par ADINA-IRINA ROMOŞAN • 246
PHILIPPE JONES: Double regard • 260
MAGDA MIHĂILESCU: D de la Dardenne • 268
LAURENŢIU BRĂTAN: Le cinéma wallon – du réalisme social au naturalisme surréaliste • 273

IRINA MAVRODIN 80

HUBERT NYSSEN: Pour Irina Mavrodin • 282 MIRON KIROPOL: „Pe coaja asta de asfalt” • 284
LIVIUS CIOCÂRLIE: O operă împlinit㠕 288
CASSIAN MARIA SPIRIDON:Mâna scriitoare a Irinei Mavrodin • 294
BOGDAN GHIU: Cum să (nu) prinzi nişte “fiinţe care fug”. Traducătorul-pacificator• 305
NICOLAS CAVAILLÈS: Irina Mavrodin • 309

DANIEL IONAŞCU: Surse fondatoare în lirica lui Grigore Vieru • 311

RUBRICI PERMANENTE

EXTREMUL CONTEMPORAN

MICHEL DEGUY:Franţa/România, în româneşte de Alina Ledeanu • 316

MIŞCARE LIBERĂ

GETA BRĂTESCU: Copacul din curtea vecin㠕 320
NOI ŞI ORAŞUL MARIANA CELAC: Bolt • 341
ANDREI MĂRGULESCU:Gânduri despre centralitatea limitei • 344

SOMMAIRE

Argument
SOFIA OPRESCU: Francophonie, francophilie, francofolies • 9

 LE CONCEPT DE FRANCOPHONIE

CLÉMENT DUHAIME:La Francophonie, une entité géopolitique en constante évolution • 14
IRINA MAVRODIN: Quelques réflexions sur le concept de francophonie • 19
JEAN TARDIF: Face aux défis de la mondialisation culturelle: la Francophonie, quel projet? • 23

ENTRE LINGUISTIQUE ET POLITIQUE

SANDA GOLOPENŢIA: Le roumain global • 37
SANDA GOLOPENŢIA: Francophonie et politique linguistique à Québec • 65

FRANCOPHONIE ET FRANCOPHILIE

RĂZVAN THEODORESCU: Quelques réflexions sur la francophonie et la francophilie des Roumains • 72
ALINA LEDEANU: Les archives du Cercle Littéraire de Sibiu dans le journal Naţiunea Român㠕 78
Sibiu, 1944: La Transylvanie rend hommage à la France. Textes de: Ioan Fruma, Victor Iancu, Ştefan Aug. DoinaŞ, Radu Stanca, Henri Jacquier • 80
ALEXANDRU BACIU: Une satisfaction: Paul Valéry • 92
CRISTIAN PREDA: De Pif à la Légion d’honneur • 96
MARIANA NEŢ: Un francophil à Paris. Fragments d’un ABC du francophone contemporain• 104
ELENA BULAI: Tescani – un oasis de la francophonie • 111
OANA ORLEA: Septième rencontre, autour de la source; Trente-sixième rencontre; Trente-septième rencontre, sous le cognassier dépouillé ; Quarantième rencontre, en roumain par Elena Bulai • 115
VALENTINA SANDU-DEDIU: Au dessus du temps: de Clément Marot à George Enescu • 124
•
ADRIANA GHIŢOI: Caragiale, mon cher! • 131
•
PAULA IACOB: L’idée de justice dans la Roumanie francophone • 143

 LITTÉRATURE FRANCOPHONE

PHILIPPE JACCOTTET: Comment vivre sans l’accompagnement de la musique éternelle, entretien avec ANDREEA-FLAVIA HOPÂRTEAN • 148
DAN ION NASTA: Le pari du français sur „les rives lointaines où déserte la mort” • 152 JULIEN KILANGA MUSINDÉ: Retour de manivelle, fragment de roman • 164
MATHIEU MBARGA-ABEGA: Retour de manivelle ou le courage de vaincre l’adversité, interview avec JULIEN KILANGA MUSINDÉ, en roumain par Simona Schor • 168
DANIELA ZECA: La chasse, fragment de roman • 172

POÈTES ROUMAINS D’EXPRESSION
FRANÇAISE

ION POP: Le surréalisme roumain – „En français dans le texte” • 180
ILUŢIU VINCENŢIU: La poésie française d’Ilarie Voronca • 190
•
ALINA ŢENESCU: Frédéric Beigbeder ou les non-lieux dans la littérature francophone médiatique • 202
PRIX DES CINQ CONTINENTS • 213

CRÉATIVITÉ DANS L’ESPACE WALLON / CREATIVITATE ÎN SPAŢIUL VALON

FABIENNE REUTER: „regards croisés” • 218 ROGER DEHAYBE: De Senghor à Obama… Enfin la diversité culturelle? • 219
MARCEL VOISIN: Wallonie-Bruxelles et francophonie • 226
Peyo et les Schtroumpfs (bilingue) • 233 RODICA LASCU-POP: Patrie, fratrie, Roumanie, accompagné d’une image de la revue Literatorul• 239
J. M. KLINKENBERG: Savoir comment le monde tourne, interview par ADINA-IRINA ROMOŞAN
• 246
PHILIPPE JONES: Double regard • 260 MAGDA MIHĂILESCU: D, comme Dardenne • 268
LAURENŢIU BRĂTAN: Le cinéma wallon – du réalisme social au naturalisme surréaliste • 273

IRINA MAVRODIN 80

HUBERT NYSSEN: Pour Irina Mavrodin • 282 MIRON KIROPOL: „Sur cette écorce de bitume” • 284
LIVIUS CIOCÂRLIE: Une oeuvre accomplieCASSIAN MARIA SPIRIDON: La main écrivante d’Irina Mavrodin • 294
BOGDAN GHIU: Comment (ne pas) attraper des „êtres qui s’enfuient”. Le traducteur-pacificateur • 305
NICOLAS CAVAILLÈS: Irina Mavrodin • 309 •
DANIEL IONAŞCU: Le sources fondatrices de la poésie de Grigore Vieru • 311

RUBRIQUES PERMANENTES

L’ EXTRÊME CONTEMPORAIN
MICHEL DEGUY: France/Roumanie, en roumain par Alina Ledeanu • 316
MOUVEMENT LIBRE
GETA BRĂTESCU: L’arbre de la cour voisine • 320
NOUS ET LA VILLE
MARIANA CELAC: Bolt • 341 ANDREI MĂRGULESCU: Réflexions sur la centralité de la limite • 344


ARGUMENT

Francofonie, francofilie, francofolie

Nu, nu este un joc frivol de cuvinte cum pare la prima vedere. Fiecare dintre aceste trei vocabule corespunde unei realităţi, iar toate trei au un numitor comun: limba franceză.
Termenul „francophonie” a fost inventat de un geograf cu nume de poet – Onésime Reclus – în 1880. La acea vreme el definea astfel ţările şi popoarele care vorbeau limba franceză. O dimensiune geografică deci. Apoi timpul, cu transformările lui, îndeosebi decolonizarea de după cel de al doilea război mondial, va adăuga termenului o dimensiune nouă, politico-economică, ce va prinde viaţă prin crearea unor instituţii ce au la vârf Organizaţia Internaţională a Francofoniei care cuprinde azi 70 de state şi peste 500 de milioane de utilizatori ai limbii franceze. Obiectivele acestor instituţii au evoluat cu trecerea anilor. Dacă la început comunitatea lingvistică era primordială, cu vremea i s-au adăugat valorile conţinute şi transmise prin limba şi cultura franceză: libertate, demnitate, toleranţă, solidaritate.
A treia dimensiune, cea culturală, inseparabilă de cea lingvistică, prezentă întotdeauna în mentalul utilizatorului unei limbi, va cunoaşte noi extinderi.,,Les Francofolies”, de exemplu, este un festival muzical ce are loc la La Rochelle şi nu numai, în Canada şi Bulgaria mai nou, festival la care participă mari nume ale cântecului francofon din lumea întreagă contribuind  astfel la schimbul între culturi. Pentru că trăsătura principală a culturii francofone este diversitatea. Scriitori, regizori, artişti, muzicieni de pe cinci continente exprimă prin intermediul limbii franceze tradiţiile şi aspiraţiile popoarelor pe care le reprezintă. Transmise cu velocitate graţie dezvoltării vertiginoase a tehnicilor de comunicare, răspândite prin mişcările migratorii, diversele valori, viziuni ale lumii, preferinţe colective participă la globalizarea culturală încercând să nu-şi piardă autenticitatea. Fără îndoială că viitorul francofoniei va fi legat de capacitatea francofonilor de a continua să facă din limba franceză o limbă utilă şi performantă în creaţia culturală.

Sofia Oprescu

ARGUMENT

Francophonie, francophilie, francofolies

Non, ce n’est pas un frivole jeu de mots comme il semble à première vue. Chacun des trois vocables correspond à une réalité et tous les trois ont un dénominateur commun: la langue française.
Le terme de « francophonie »  a été inventé par un géographe au nom de poète – Onésime Reclus – en 1880. A cette époque il définissait ainsi les pays et les peuples parlants français. Une dimension géographique donc. Ensuite, le temps avec ses changements, surtout la décolonisation d’après la deuxième guerre mondiale, ajoutera une nouvelle dimension, politico-économique, qui verra jour par la création de quelques institutions ayant au sommet l’Organisation Internationale de la Francophonie. Elle comprend aujourd’hui 70 Etats et 500 millions d’utilisateurs de la langue française. Les objectifs de ces institutions ont évolué avec le temps. Si au début la communauté linguistique était primordiale, au fil des années on y a ajouté les valeurs contenues et transmises par la langue et la culture française : la liberté, la dignité, la tolérance, la solidarité. Une troisième dimension, culturelle, inséparable de celle linguistique présente en permanence dans l’esprit de l’un utilisateur d’une langue, connaîtra de nouvelles formes. ,,Les Francofolies”, par exemple, est l’appellation d’un festival musical qui a lieu à La Rochelle et non seulement, au Canada et en Bulgarie dernièrement, festival auquel participe les grands noms de la chanson francophone du monde entier contribuant ainsi aux échanges entre les cultures. Parce que le trait principal de la culture francophone est la diversité. Des écrivains, des metteurs en scène, des artistes, des musiciens des cinq continents expriment à travers la langue française les traditions, les aspirations des peuples qu’ils représentent.
Transmises avec rapidité grâce au développement vertigineux des techniques de communications, répandues par les mouvements migratoires, les différentes valeurs, visions du monde, préférences collectives participent à la mondialisation culturelle essayant de ne pas perdre leur authenticité.

Sofia Oprescu

CLÉMENT DUHAIME
Administrateur de l’Organisation Internationale de la Francophonie.

La Francophonie
une entité géopolitique
en constante évolution

Depuis l’institutionnalisation du fait francophone, quatre sens peuvent être attribués au mot Francophonie, selon la classification qu’a établie Xavier Deniau1:

– Un sens linguistique : le substantif tiré de l’adjectif francophone signifiait qui « parle la langue française ».   Dans les années 60 et bien au-delà, la conception de la Francophonie qui prévalait, sacralisait la langue française en tant qu’elle véhiculait les valeurs d’une culture.

– Un sens spirituel et mystique : le sentiment d’appartenir à une même communauté, cette solidarité naissant du partage de valeurs communes aux divers individus et communautés francophones

– Un sens géographique : la Francophonie saisie comme l’ensemble des peuples et des hommes dont la langue (maternelle, officielle, courante ou administrative) est le français.

– Un sens institutionnel : l’ensemble des organisations publiques et privées œuvrant dans l’espace francophone. […]

IRINA MAVRODIN

Quelques réflexions
sur le concept
de francophonie

Comme toujours dans le cas de certains concepts insuffisamment définis, et c’est le cas du concept de francophonie, je commence par le commencement et je fais ce geste réflexe de tout philologue: je cherche sa toute première et essentielle – même si, parfois, rudimentaire – définition dans un dictionnaire.
Et voilà ce que je trouve dans Le petit Robert: „n.f. – 1880, répandu v. 1960; de francophone 1. Ensemble constitué par les populations francophones [France, Belgique, Canada (Québec, Nouveau-Brunswick, Ontario), Louisiane, Suisse, Afrique, Madagascar, Antilles, Proche-Orient…]. La francophonie dans le monde. 2. Mouvement en faveur de la langue française. Grand prix de la francophonie.”
Il y a un autre article avec lequel il faudrait corroborer celui que je viens de citer: francophone, comme adjectif et nom. Je cite: „1. Qui parle habituellement le français, au moins dans certaines  circonstances de la communication, comme langue première ou seconde. Les Africains francophones. (En parlant d’un groupe, d’une région). Dans lequel le français est pratiqué en tant que langue maternelle, officielle ou véhiculaire (même si les individus ne parlent pas tous le français). La communauté francophone. La partie francophone de Montréal. La Suisse francophone=romand. Université francophone d’Alexandrie. N. (surtout au pluriel). Personne appartenant à  une telle communauté. Les francophones de Belgique (=wallon), de Louisiane (=cajun), du Canada (=acadien, québécois). Relatifs à la francophonie. La littérature francophone.”
Il suffit de traverser – même à toute vitesse – ce texte lapidaire, où chaque mot est bien pesé, pour voir que  nous, les Roumains, nous ne trouvons pas vraiment de place dans cette définition. Et c’est pourquoi nous sentons le besoin de chercher un peu davantage, dans la proximité du mot francophonie. Et nous tombons sur le mot francophilie, qui nous semble mieux adapté à notre cas. Dans le même  dictionnaire, qui date de 1993, nous trouvons: „Francophile adj. – 1591, repris 1834, de franco et phile. Qui aime la France et les Français, soutient la politique française.“ Francophilie n.f. – 1919. Disposition d’esprit favorable, attitude d’une personne francophile”. Évidemment, on a comme antonymes: „francophobe” et „francophobie”.
Ce flottement terminologique on peut se l’expliquer de la sorte: d’une part, le mot de francophone porte en  lui-même sa définition simple et forte: individu qui parle le français. Mais, comme on l’a déjà vu, le véritable sens du mot se révèle seulement lorsqu’on se rapporte simultanément au mot de francophonie, qui suppose l’appartenance à une communauté et l’utilisation du français comme langue de communication, dans des circonstances assez bien précisées: comme langue maternelle, officielle ou véhiculaire.
Je dirais plutôt que la définition du concept de francophonie existe , mais qu’elle est mal appliquée, ce qui produit des perturbations  dans la communication et même, parfois, de grands malentendus.[…]

JEAN TARDIF

Face aux défis
de la mondialisation culturelle: la Francophonie, quel projet?

L’année 1989 n’a pas marqué seulement « la fin du court vingtième siècle »1 mais aussi un tournant considérable dans l’histoire récente. En faisant éclater l’ordre bipolaire érigé après la deuxième Guerre mondiale, elle a bouleversé l’ordre géopolitique. En ouvrant au marché la possibilité de se déployer à l’échelle planétaire, elle a instauré une nouvelle dynamique géoéconomique. Elle a également inauguré une nouvelle ère géoculturelle. Portée par les développements vertigineux de la technique et des communications et relayée par les mouvements migratoires, la mondialisation culturelle met en présence intensive et en concurrence des valeurs, des visions du monde, des préférences collectives dont les différences deviennent immédiatement et largement perceptibles et acquièrent ainsi une portée inédite. Vingt ans plus tard, on commence à peine à prendre conscience des conséquences de cette mutation qui fait émerger un nouvel écosystème symbolique englobant toutes les cultures du monde et dont les effets sont ressentis de façon particulière par celles qui étaient enserrées dans les orbites géopolitiques de l’après-guerre. Celles qui ne peuvent occuper leur place, comme actrices dans la sphère médiatique globalisée, risquent de voir leur capacité de socialisation diminuée et dévalorisée. Pour être différentes des effets de la globalisation économique et peut-être moins immédiatement perceptibles, les conséquences de la mondialisation culturelle ne sont pas moins importantes.[…]

SANDA GOLOPENŢIA

Româna globală

O temă actuală

Tema pentru care am optat presupune opoziţia dintre româna vorbită în România şi cea vorbită în afara ţării, în care al doilea termen — cel asupra căruia ne vom concentra aici — are pentru mulţi un caracter secund. Într-adevăr, o ştim din ce în ce mai bine, o limbă se manifestă plenar doar în cadrul ţării în care ea funcţionează ca limbă de stat, unde lingviştii au şanse de aprofundare maximă şi nuanţată a analizei la care o supun.
Este însă interesant pentru lingvist să urmărească o limbă, la un moment dat x, în varietatea manifestărilor ei, de la un punct geografic sau stat la altul. Mediul geografic diferit ridică în principal problema expansiunii necesare a referinţei. Statele noi oferă contextul unor instituţii şi limbi noi, cu care limba studiată vine în contact. Tensiunea la care e supusă limba în confruntarea cu spaţii diferite şi „răspunsul” sistemului ei, nu reprezintă o temă nouă. Nou este însă contextul global  în care se studiază problema, cu comparaţiile care se pot face între evoluţiile dacoromânei de graniţă, cele sud-dunărene, cele care se înregistrează la emigranţii din România sau Republica Moldova veniţi în contact cu limbi de pe alte continente sau la migranţii români în cadrul Uniunii Europene. Nouă e şi interconexiunea care transcende frontierele geografice sau politice, făcând ca prin internet sau telefon migranţii din Spania sau Italia să continue să vorbească aproape zilnic cu cei de acasă. Un asemenea studiu global aproape că nu poate fi făcut pentru o limbă cu circulaţie internaţională şi nu e interesant pentru o limbă cu circulaţie limitată la un spaţiu restrâns. În raport cu româna, proiectul acesta, cu interesante repercusiuni teoretice şi practice, privind imaginea globală a unei limbi de dimensiune mijlocie, pulsarea ei în lume, este însă o întreprindere posibilă şi merită să fie întreprins.
Globalizarea cu care ne confruntăm pe atâtea planuri se manifestă de altfel, pe plan lingvistic, prin interesul mărit pentru toate limbile vorbite pe glob. Trăim o paradigmă a cercetării, în care inventarierea limbilor a devenit o preocupare de bază pentru un mare număr de lingvişti. A căuta varietăţile de pe glob ale unei  limbi nu mai apare ca o întreprindere lingvistică izvorâtă din capriciu sau megalomanie, ci e una din preocupările posibile şi legitime ale colegilor noştri de breaslă.[…]

SANDA GOLOPENŢIA

Francofonie
şi politică lingvistică în Québec

Ne-am obişnuit să privim la Québec ca la un consultant de bază pentru problemele, multiple, ale Francofoniei. De cincizeci de ani se acumulează, în acest spaţiu francez din America de Nord o experienţă de reamenajare lingvistică fără precedent şi continuă pe care o putem compara, pe anume laturi, doar cu experienţa, diferită dar de amploare şi intensitate echivalentă, a reluării în context modern a  ebraicei în Israel. Dacă, în ciuda diferenţelor, ne vom referi în mai multe rânduri la evoluţii paralele în Québec şi Israel1, o facem întrucât cele două ţări imprimă un conţinut nuanţat, complex şi actual conceptelor de voluntarism lingvistic, de legislaţie şi politică lingvistică, obligându-ne să le vedem ca pe nişte proiecte deschise şi viabile, care vor deveni treptat de neconturnat pentru din ce în ce mai multe state ale lumii, şi care aduc în relaţii noi limba naţională, moştenirea culturală, mişcările de populaţie, identitatea colectivă, limba comună, modernizarea, informatizarea şi globalizarea, criza şi moartea limbilor.
Privit prin lentilele Québec, termenul Francofonie apare a fi atotcuprinzător şi vag. Québecul e francofon de 400 de ani. În el s-au succedat o franceză cu statut regal extinsă, sub regimul francez, la o parte considerabilă a Americii de Nord care, dat fiind caracterul predominant urban al primilor veniţi, Bazinul Parizian ca punct de origine preponderent  şi atenuarea rapidă a diferenţelor lingvistice (între altele prin rolul jucat de aşa-numitele Filles du Roi şi prin sprijinul acordat de Ludovic al XIV-lea), s-a unificat într-o limbă comună înaintea francezei din Franţa (1608–1760); apoi, după cucerirea engleză, o franceză fără statut, menită să dispar㠄firesc” prin asimilare, dar îndârjin-du-se să reziste şi să lupte pentru recunoaştere, prin cler, religie distinctă şi monolingvism în spaţiul rural, prin elite care cer insistent, în presă şi în tribunale, ca franceza să fie recunoscută alături de engleză, în oraşe (1760–1850); după constituirea Confederaţiei Americii de Nord britanice şi instituirea dualismului lingvistic engleză/franceză, o franceză cu statut paradoxal compromis, care, în ciuda egalităţii de drept, luptă să supravieţuiasc㠗 acum apare trista lozinc㠄Survivance” (1850–1950); şi, însfârşit, o franceză recucerită politic, economic şi cultural (1960–2000), care străbate succesiv etapele: protest contra inegalităţii de fapt, anchete asupra bilingvismului şi biculturalismului efectuate de Comisia regală  Laurendeau–Dunton, legea federală asupra limbilor oficiale în Canada şi, în Québec de acum,  Legea asupra limbii oficiale (Legea 22, 1974) şi Carta limbii franceze (Legea 101, 1977).[…]

RĂZVAN THEODORESCU

Ceva despre francofonia
şi francofilia românilor

În 1916, atunci când suna ceasul intrării ţării noastre în primul război mondial şi când se alegea, dramatic, tabăra spre care ne îndreptam – Puterile Centrale sau Antanta –, cunoscutul şi învolburatul politician conservator Nicolae Filipescu rostea acele cuvinte care pot ilustra la superlativ ataşamentul României moderne faţă de ţara Revoluţiei şi a Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului: „E mai bine să fii învins alături de Franţa decât învingător contra ei”.
De două sute de ani şi mai bine Hexagonul înseamnă cultura cea mai înaltă, moravurile cele mai rafinate, moda cea mai aleasă, iar limba sa, într-o Europă settecentescă unde Parisul făcea legea şi unde Versailles-ul dădea tonul, de la Potsdam la Neapole, de la Varşovia la Petersburg, cea mai potrivită formă de expresie. Uneia dintre replicile finului comediograf al timpurilor de după Regenţă care a fost Pierre de Chamblain de Marivaux „Parisul e lumea, iar restul Pământului e mahalaua sa” îi răspundea, în 1914, propoziţia belgianului Louis Dumont-Wilden, biograful cosmopolitului prieten al românilor şi prinţ al „Luminilor” europene, Charles Joseph de Ligne, „spiritul european înseamnă spiritul francez în călătorie”.
Ne aflăm, cu aceste din urmă cuvinte, în vremea când geograful Onésime Reclus – fratele cu mult mai celebrului autor al „Geografiei universale”, Élisée Reclus – crea conceptul de „francofonie” şi înainte de timpurile când unul dintre iniţiatorii „francofoniei instituţionale”, preşedintele senegalez şi academicianul parizian Léopold Sédar Senghor avea să lanseze cunoscuta propoziţie „franceza este limba zeilor”.
Să ne întoarcem, în fapt, la epoca românească a principilor greci din Fanarul stambuliot, înconjuraţi de secretari şi preceptori francezi plecaţi în aventura din Orient, de felul acelui conte d’Hauterive, Alexandre Maurice Blanc de Lanautte – spre a da un singur exemplu –, ce ne-a lăsat un „Memoriu” asupra Moldovei la 1787. Dar era şi vremea când un ierarh precum Chesarie din neamul Halepliu, vestitul episcop cărturar de la Râmnic cerea, la 14 septembrie 1778, să i se trimită volume ale Enciclopediei Franceze – pe care le citea, evident, în original – sau când, cu un deceniu şi mai bine înainte, la biserica Buna Vestire din Târgu Ocna, înălţată de un nepot de domn fanariot, marele logofăt Răducanu Racoviţă, ctitorul nu se sfia, după o viaţă de înalte cinuri boiereşti („après avoir réglé les fortunes publiques”), să dea lecţii „aux plus grands politiques” – înţeleşi în contemporanul sens voltairian –, dacă judecăm după neaşteptatele versuri franţuzeşti ce încheiau, pe cât de ostentativ pe atât de bizar, pisania cu pravoslavnice stihuri româneşti, din 20 mai 1762, a ctitoriei sale, mărturisind certe veleităţi culturale ale fostului vornic şi vistiernic al Moldovei. […]

Arhiva cerchistă a Naţiunii Române

Din octombrie 1944 şi până în martie 1945, Partidul  Naţional Liberal a iniţiat şi susţinut reapariţia ziarului Naţiunea Română la Sibiu. Alături de Dr. Ioan Fruma, primul director al publicaţiei, apoi de Alexandru Bărbat vor funcţiona ca redactori patru dintre cei mai importanţi membri ai Cercului Literar  de la Sibiu: Ştefan Aug. Doinaş, Radu Stanca, I.D. Sîrbu şi I. Negoiţescu. Este, pentru cerchişti, ultimul moment de exprimare liberă înaintea reîntoarcerii la Cluj, unde, aşa cum avea să rememoreze Doinaş în dialogul său cu jurnalistul Emil Şimăndan (Templul Memoriei), „… manifestările literare n-au mai fost posibile: începuseră să apară revistele şi activităţile culturale promovate de regimul semi-comunist, care urma să se transforme într-unul comunist de-a binelea!”
Pentru cerchişti e, aşadar, penultima etapă înaintea „exilului interior” autoimpus prin deciziei lor de a nu colabora cu noul regim şi deci de a dispărea pentru un timp din literatură.
Dintre cei patru tineri scriitori, Doinaş, membru al PNL încă din liceu, asumă acum şi o funcţie politică importantă: e vice-preşedintele Cercului de studii al Tineretului Naţional Liberal din Ardeal. Numele său, ca redactor responsabil al ziarului, va fi  singurul care se  regăseşte alături de acela al Dr. Alexandru Bărbat în toate situaţiile privind conceperea periodicului sibian, de la nr. 5 şi până la sistarea apariţiei Naţiunii Române (după nr. 14/1945).
Faptul că Doinaş avea să fie  hăituit de Securitate încă de la începutul anilor ’50 e determinat şi de acest important episod politic sibian; important nu doar pentru înţelegeriea vieţii şi operei lui Doinaş, ci pentru orice iniţiativă de studiere  aprofundată  a Cercului Literar de la Sibiu: Naţiunea Română a găzduit  în fiecare număr pagini întregi semnate ori consacrate, fie operei cerchiştilor, fie celor care le-au fost profesori (Henri Jacquier, Umberto Cianciolo, Victor Iancu, N. Mărgineanu, ş.a.) sau/şi modele (Lucian Blaga, E. Lovinescu).
În decembrie 1944, Tineretul Naţional Liberal împreună cu Tineterul Naţional Ţărănesc organizează la Sibiu, în saloanele restaurantului Împăratul Romanilor, o amplă manifestaţie de simpatie şi solidarizare cu Franţa aflată încă în război împotriva Germaniei. Paginile care urmează reproduc ample fragmente din acele discursuri, precum şi un emoţionant dialog sui generis dintre  tânărul poet cerchist Radu Stanca şi profesorul său francez de la Universitatea sibiană, Henri Jacquier.  Li se alătură câteva pagini din ceea ce am numit „arhiva cerchistă a Naţiunii Române” –  o cronică despre Revista Cercului Literar. Transcrierea textelor s-a făcut respectând grafia originară.
Revenind asupra scriitorilor cerchişti, insistăm asupra unui aspect deseori neglijat când e vorba de opera acestora, de opţiunile lor estetice şi politice. Asimilându-şi perfect cultura germană, mulţi dintre ei au fost, în egală măsură, francofoni şi francofili.
Ştefan Aug. Doinaş subliniază, de altfel, această sinteză care a funcţionat fertil pentru colegii şi prietenii săi; citatul din poemul Remember e scris în anii de „exil interior” de la Hălmagiu şi fixează inclusiv momentul sibian din 1944:
[…]
Ţărâna-n sânge, pradă cutezanţei,
părea în clătinare un vulcan
când, ca nişte apostoli ai speranţei,
noi am adus cântând omagiu Franţei,
gândindu-ne la spiritul german. […]

ALINA LEDEANU

CRISTIAN PREDA

De la Pif la Legiunea de onoare

Când vine vorba despre franceză, mă simt privilegiat. Această limbă este, pentru mine, o suprapunere de straturi ale experienţei. Cu alte cuvinte, nu ar trebui să spun „franceză”, ci să folosesc pluralul „franceze”. Câteva dintre ele sunt evocate mai jos.

Franceza şcolară
Prima amintire e vagă. Am în minte, ce-i drept, foarte ştearsă, o imagine de la grădiniţă. Mai precis: un refren. „A venit vacanţa cu trenul din Franţa!”. Numele nu-mi spunea mare lucru. Mama mi-a explicat: Franţa e o ţară, iar atunci când vei merge la şcoală vei învăţa limba care se vorbeşte acolo. La scurt timp după această explicaţie, apar în viaţa mea revista Pif şi o bătrână profesoară de franceză care preda lecţii private. Gadgeturile din revist㠖 fascinante pentru orice copil – le-am ratat. Explicaţia e simplă: Pifurile nu-mi aparţineau. Le vedeam şi eu la un coleg care avea rude sus-puse. Am jurat răzbunare!
Suntem în plin socialism, dar un anumit stil cultural e încă influent. O familie de ingineri cum e cea în care m-am născut îşi permitea să plătească lecţii de franceză şi, desigur, de pian. Pianul l-am abandonat repede, lipsindu-mi urechea muzicală. Profesoara de franceză a venit în schimb aproape doi ani la noi acasă. Ajutorul dat pentru teme era la fel de important ca şi conversaţia. Nu mi-l amintesc pe primul dascăl de franceză de la şcoala mea din Berceni, care purta nu un nume, ci un număr – şcoala 108. Ţin minte doar că profesorul (sau profesoara?) ne-a argumentat într-un mod foarte convingător că avem nevoie de dicţionar. Tata mi l-a cumpărat în duminica următoare. Nu apăruse de mult timp şi purta semnătura discretă a Gheorghinei Haneş. Îl am şi acum, chiar dacă e deşirat de seria traducerilor pe care le-am făcut bazându-mă negreşit pe el.
Cel care avea să-mi deschidă cu adevărat drumul spre această limbă se numea Roland Cristescu. Mi-a fost diriginte în gimnaziu. Un profesor ne-a şoptit că dirigintele nostru suferise dintr-un motiv „politic”. Era, cred, prima dată când auzeam acest cuvânt. Profesorul de franceză a fost singurul căruia i-am spus „domnule”. Celorlalţi li se spunea „tovarăşul” sau „tovarăşa”. Cristescu ne-a transmis, mie şi colegilor mei, atât pasiunea lui pentru franceză, cât şi dragostea sa pentru cărţi, pictură sau teatru. Despre cărţi mi-a spus un lucru esenţial: dacă le iubeşti cu adevărat, vei putea scrie şi tu într-o bună zi una. De fiecare dată când m-am aflat în momente de cumpănă, mi-am amintit aceste vorbe ale celui mai apropiat profesor pe care l-am avut vreodată. Nu pot uita nici ce emoţii a avut domnul Cristescu când am jucat, sub bagheta lui de regizor improvizat, Tartarin de Tarascon. Tot el este cel care m-a îndemnat să aleg din Pif un corespondent, căruia să-i trimit scrisori pentru a-mi exersa franceza. Aşa l-am cunoscut pe François Odet din Rouen, cu care mi-am scris, cu o anumită regularitate, până târziu la mijlocul anilor 80. Cristescu impunea respect. Când a aflat că am intrat la „Sfântul Sava”, a plâns. În schimb, în ziua în care eu am primit vestea că am intrat la Facultate, am aflat şi că domnul Cristescu a murit.[…]

MARIANA NEŢ

Un francofil la Paris
Fragmente dintr-un ABC
al francofonului contemporan

Francofonia înseamnă multe lucruri şi variază în timp şi spaţiu. Există, generic, tot atâtea tipuri şi variante de francofonie câte spaţii geografice. Francofonii belgieni sunt diferiţi de aceia din Maghreb1, din Cameroun, din Volta Superioară, din Québec… Doi sunt factorii comuni ai francofonilor de pretutindeni, de oricând: tendinţa spre o franceză (care se vrea) standard şi francofilia. Dragostea de Franţa, de cultura ei. Sau poate, mai exact şi mai specific dacă vorbim de românii francofoni (câţi vor fi fiind), dragostea şi nostalgia faţă de cultura propriei ţări şi propriilor elite din vremea în care, peste tot în lume, era de bonton ca Franţa să dea tonul. Adică, din nou generic, aproximativ şi subiectiv, atunci când Paris era, pentru foarte, foarte mulţi români, un fel de „Mare Bucureşti”. Pentru mulţi, a şi rămas aşa…
Paris. Parisuri. Subiectiv şi obiectiv multiple. Mai ales în secolul al 21-lea. Când reperele se schimbă, în vârtejuri, dintr-o clipă într-alta şi când „ce-a fost ieri azi nu-i nimica”. Prea puţine putem şti, pentru moment, despre ce, care vor fi „adevăratele” jaloane ale Parisului, de-acum încolo, ale Parisului din secolul 21. Nu e mai puţin adevărat că destule referinţe culturale, sociale, ce brăzdau, până mai ieri, traseele parizienilor (şi nu numai ale lor) au dispărut (în sensul nu neapărat că au fost demolate, ci mai ales pentru că mulţi nu mai ştiu ce înseamnă sau nu le mai văd) sau au ajuns să însemne altceva. Denumiri (încă) binecunoscute (sau care mai reprezintă, în mintea câte unora, destul) trimit spre alte lucruri, spre evenimente diferite de acelea care, până nu demult erau/păreau comune multora.
De aceea, poate că e binevenit un mic glosar, absolut personal şi mult prea fragmentar al unor nume alese mai mult sau mai puţin la întâmplare. Nume ce încep, cum e „firesc” în orice ABC, cu A, B, C.[…]

VALENTINA SANDU-DEDIU

Peste timp:
de la Clément Marot
la George Enescu

Ne putem întreba de ce, în jur de 1900, compozitorii francezi se apleacă atent şi pasionat asupra poeziei medievale şi renascentiste. Impresionismul era estetica dominantă Şi – în tuşele sale moderniste – nu părea să fie interesat de trecut. Şi totuşi, compozitorii impresionişti, Claude Debussy şi mai cu seamă Maurice Ravel adaugă uneori muzicii lor o trăsătură neoclasică, mai distantă şi mai obiectivă. Atunci când muzicalizează poezii vechi, parfumul arhaic este inevitabil. Astfel procedează Ravel în Épigrammes de Clément Marot : D’Anne jouant l’espinette, D’Anne qui me jecta de la neige (1896, 1899) şi Debussy în Trois Chansons de France (Charles d’Orléans, Tristan L’Hermite), 1904; Ballades de François Villon (1910). Mai puţin faimosul Reynaldo Hahn scrie, în vecinătatea lui Ravel, Rondels sur des poèmes de Charles d’Orléans (1892-1899).
Toate aceste exemple ilustrează o anumită mentalitate: compozitorii simţeau nevoia de a se distanţa de romantism, de limbajul muzical şi de excesele sentimentale caracteristice. O pot face prin evocarea unui trecut în care muzica tonală nu exista. Armonia vechilor moduri gregoriene poate suna modern, nou, proaspăt după secole de “intoxicare” tonală. Muzicienii impresionişti se despart oricum de tonalitate şi explorează modalul, fie al trecutului european, fie al zonelor extraeuropene, asiatice eventual.
George Enescu era bun prieten şi coleg la clasa de compoziţie a lui Gabriel Fauré cu Maurice Ravel. În ciclul de Sept Chansons sur Clément Marot (1908), „Fauré e cel de care se apropie cel mai mult Enescu: era şi firesc, însă nu numai din pricina relaţiei maestru-ucenic, ci şi a unei concepţii armonice asemănătoare, puternic purtată spre o trăire modernă a modalismului. Căci, precum la maestrul său, întorsăturile modale la compozitorul român (în această fază) nu sunt atât efectul aplicării unor scheme deprinse în studiul vechilor compozitori, cât re-crearea unor valori, revitalizarea unui concept.”[…]

DAN ION NASTA

Le pari du français sur
„les rives lointaines
où déserte la mort”

« Il est des poètes auxquels nous demandons de nous aider à déchoir, d’encourager nos   ricanements et d’aggraver nos vices ou nos stupeurs. Ils sont irrésistibles, ils sont merveilleusement débilitants… Il en est d’autres, d’un abord plus difficile, parce qu’ils ne vont pas dans le sens de nos aigreurs et de nos obsessions. Médiateurs dans le conflit qui nous oppose au monde, ils nous invitent à l’effort sur soi.»    E.-M.Cioran

Celui qui a le goût de scruter les aventures multiples de l’édition est ou a déjà été comblé en revisitant les années 1940-1942. Sur fond de tempêtes de l’histoire, il découvre qu’en l’espace de quatorze mois un certain auteur français publie le poème „Exil” en français dans la revue „Poetry” de Chicago, que ce même poème est reproduit dans les „Cahiers du Sud” de Marseille, dans les „Lettres françaises” de Buenos Aires et chez Gallimard.  Il s’agit, en l’occurrence, d’une édition clandestine portant seulement les initiales S. J. P. et la mention en France.
Ces avatars apparents dévoilent plus qu’ils ne masquent l’identité de celui qui, en terre étrangère, à Long Beach Island, poursuit obstinément une entreprise de reconstruction de soi et d’écriture en français.  C’est un exilé muni d’un seul justificatif : la poésie. Il a pour  arme  sa conscience de citoyen du monde et pour compagne la langue française. Il s’appelle Alexis Léger, alias Saint-John Perse. Face à la menace nazie, en  1939 déjà, on le dénonçait en France comme belliciste par le parti de l’armistice.  Au bout d’un séjour de six mois à New York, le poète et le diplomate, dont beaucoup d’intellectuels américains commencent à apprécier la présence discrète, apprend que le gouvernement de Vichy l’a frappé de déchéance de la nationalité française.
Cela se passait en octobre 1940. Le rayonnement exceptionnel des productions littéraires de Saint-John Perse aux Etats-Unis, de 1941 à 1961, a eu raison des vicissitudes personnelles. Il aura balayé les offenses qu’un long exil volontaire a malgré tout imposées. Tout d’abord  parce que  le Proscrit a su les estomper  avec un souci de pudeur et de dignité qui l’empêche de céder à la jérémiade.  Deuxièmement, parce que la raison biographique, celle-ci reste déterminante chez les écrivains, fussent-ils tenants de la modernité, s’est emparée de l’expérience  américaine et l’a transfigurée  sous les espèces du Retour. En effet, Saint-John Perse incarne assez bien le mythe de l’homme fait pour habiter, littéralement et littérairement, les deux rives de l’Atlantique. C’est ce que l’on pourrait appeler une assiette diédrique, nous fait observer Paul Claudel, une destinée comportant une ligne d’intersection („Un poème de Saint-John Perse: Vents”).
Il n’est pas superflu de rappeler que Marie-René Alexis Saint-Léger Léger est né le 31 mai 1887 à la Guadeloupe.  Son père était le descendant d’un cadet de Bourgogne parti de France à la fin du XVIIe siècle.  Pour évoquer la fascination de l’enfance aux Antilles, le futur Saint-John Perse entre dans la Cité des Lettres l’éloge aux lèvres. Il fixe à jamais les traits jubilatoires d’une enfance privilégiée dans „Pour fêter une enfance”, „Eloges” publiés en 1910 dans la „Nouvelle Revue française”. Trente ans plus tard, l’exilé regagne la côte occidentale de l’Atlantique,  élit domicile aux Etats-Unis et renoue avec ce qu’il appelle l’histoire de l’âme :[…]

JULIEN KILANGA MUSINDÉ
un interviu de
MATHIEU MBARGA-ABEGA

Re-tur de manivelă
sau curajul
de a învinge adversitatea

„Africanii din Antile trebuie să transmită copiilor lor cultura curajului şi a îndrăznelii.” Astfel se exprimă profesorul Julien Kilanga Musindé, autorul romanului Retour de manivelle publicat în ianuarie 2008, la Paris. La o primă impresie, Julien Kilanga Musindé, autorul romanului Retour de manivelle, pare mai curând un meditativ. Dar de îndată ce invocăm  împreună cu el cultura curajului şi a îndrăznelii (subiectul lui favorit) necesare pentru a-ţi atinge ţelurile, profesorul care a fost şi a rămas până  în cea mai adâncă fibră se metamorfozează literalmente. În prezent Director al departamentului de limba franceză şi de limbi partenere al Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei la Paris, Doctor în limba şi literatură franceză,  fost Director al departamentului pentru promovarea francezei scrise şi vorbite Agenţiei Interguver-namentale a Francofoniei la Paris şi fost Rector al Universităţii din Lubumbashi din Republica Democrată Congo, Julien Kilanga este în prezent.

MATHIEU MBARGA-ABEGA : Retour de manivelle… aş vrea să vă întreb: „Încă un roman, dar ce fel de poveste de data aceasta?”
JULIEN KILANGA MUSINDÉ :Am încercat, cu ajutorul personajului Josué, eroul romanului meu, să transpun în lumea ficţiunii o idee ce ar putea servi ca fir conducător în aventura unei vieţi.
Josué, sărac fiind, părăseşte de foarte tânăr sătucul său şi, luând cu el drept bagaj doar curajul şi determinarea  ce îl caracterizează, porneşte în cucerirea unor noi orizonturi.
E convins că este singurul în măsură să îşi câştige viaţa, fără să conteze pe nimeni.
În fine, marea ambiţie a lui Josué este să devin㠄cineva mare” – ca să folosesc o expresie populară africană. Dar Josué ştie că are de plătit un preţ pentru asta: multe eforturi şi sacrificii. Fără să le amintesc pe toate, obstacolele pe care le întâmpină Josué sunt multiple. Unul dintre cele mai redutabile, încă de la începutul aventurii sale, este împotrivirea tatălui său  faţă de intenţia fiului de a-şi părăsi familia şi satul pentru iniţiative cu rezultate incerte. Pentru generaţia lui Josué, împotrivirea tatălui faţă de acest voiaj este trăită ca o dramă, pentru că, într-o familie tradiţională ca a lui, decizia tatălui este un ordin peste care nu se trece. Însă Josué, hotărât, reuşeşte, cu ajutorul mamei sale, să câştige înţelegerea tatălui, convingându-l pe acesta de interesul care îl împinge spre această aventură. A fost un prim succes şi nu lipsit de însemnătate pentru Josué şi mama sa.
Ritualul plecării este celebrat cu fast, ca o binecuvântare pentru călătoria lui Josué, copilul satului cu multe credinţe. Băiatul va întâmpina o serie de dificultăţi în decursul aventurii sale, dar niciodată nu va  abandona. Dimpotrivă, cu cât mai numeroase sunt dificultăţile, cu atât mai bine le rezistă. Faptul că Josué porneşte în aventura sa cu mâinile goale şi că face faţă adversităţii este un fapt de referinţă ce poate inspira întreg tineretul african şi afroantilez din Franţa. […]

ION POP

Suprarealismul românesc
En français dans le texte

Cum se ştie de multă vreme, principalul reper european al literaturii române moderne a fost spaţiul literar francez. Majoritatea modelelor şi exemplelor fertile pentru sincronizarea noastră cu „ritmul epocii” a venit dinspre Paris şi prin intermediul limbii franceze – de la epoca Luminilor la Romantism şi Simbolism. Componenta avangardistă a modernismului românesc n-a făcut excepţie, ba s-a putut chiar aprecia că la un moment dat, adică odată cu declanşarea mişcării dadaiste în 1916 la Zurich, cu continuări pariziene, avangarda românească a devenit chiar un produs de export: Tristan Tzara, şeful Dada era român, iar participarea românească la momentul „Cabaret Voltaire”, în mare măsură de expresie franceză, i-a adăugat şi pe un Marcel Iancu ori pe pictorul Jacques Hérold. Primul manifest futurist, al lui F.T. Marinetti, publicat în traducere românească în chiar ziua lansării lui apăruse tot în capitala Franţei (20 februarie 1909), iar când idei ale doctrinei constructiviste, de sursă fundamental germanică, fructifică evident la noi, în jurul revistei Contimporanul (1922-1932) a lui Marcel Iancu şi Ion Vinea, „filiera francez㔠rămâne importantă ca vehicul lingvistic. Dintre avangardişti sau simpatizanţii lor, câţiva scriitori semnificativi vor rămâne conectaţi permanent la mişcările novatoare de pe malurile Senei, – Fundoianu-Fondane, scrie începând cu 1923 în franceză, Ilarie Voronca se stabileşte la Paris după 1933,  Claude Sernet (Mihail Cosma), apoi pictorul Victor Brauner, îl vor urma, „lettristul” Isidore Issou  se va instala şi el pe malurile Senei. Brâncuşi era la Paris de pe la începutul secolului. Tradiţia deja substanţială a relaţiilor culturale româno-franceze făcea firească această comunicare permanentă, şi ea se va prelungi până aproape de noi, înregistrând nume de maximă rezonanţă precum acela al unor Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran.
Pe tot parcursul mişcărilor de avangardă referinţele la Franţa au fost foarte numeroase, informaţia mediilor noastre moderniste, şi nu numai, fiind mereu la zi. Nu e lipsit de însemnătate nici faptul c㠄integralismul” propovăduit de „revista de sinteză modern㔠Integral (1925-1928) a putut fi considerat drept definitoriu pentru întreaga mişcare românească de avangardă, obligată de contextul socio-cultural specific  la simbioze şi interferenţe cu toate orientările mari ale avangardei europene. Tocmai în acest cadru se cuvine citită o notă redactată în limba franceză, precum cea apărută în numărul 5/1925 al revistei: „Il est vrai qu’il faudra encore du temps jusqu’à l’unanime compréhension des courants activistes modernes; pour cela il faudrait supprimer le préjugé séculaire d’un art enfermé exclusivement entre les frontières d’une nation, il faudrait proclamer sans cesse l’idéologie de la vie dynamique, cette remplaçante des vieilles hérésies de caste et de famille; en un mot, il faudrait ouvrir pour tous la „boîte à nouveautés” retenue jusqu’à présent à la frontière par les douaniers de la tradition”.[…]

VINCENŢIU ILUŢIU

La poésie française
d’Ilarie Voronca

Arrivé à Paris en 1925 pour des études de droit, Ilarie Voronca reste en contact avec ses amis Roumains et fait souvent de courts séjours en Roumanie, où il reste très actif dans la vie littéraire  – tout en travaillant pour des compagnies françaises d’assurances. Il publie en Roumanie  douze recueils de poèmes et de prose (surtout des manifestes d’avant-garde), illustrés par Robert et Sonia Delaunay, Chagall, Brancusi, Brauner, Michonze…
En France, où il s’établit définitivement en 1933, Voronca publie quinze recueils de vers et de la prose. Sa poésie française, qui  oublie les audaces avant-gardistes de sa poésie roumaine, est dominée par l’intérêt pour la vie réelle – le thème social y prédomine, non dénué d’un côté moralisateur, au nom d’un large humanisme. Contre les réalités de son temps et en dépit de ses déboires sentimentaux, il s’évertue à annoncer l’avènement d’un monde du bonheur.
Malgré les différences, on peut déceler une continuité entre le premier recueil de Voronca,  paru en 1923, et les recueils suivants, publiés en roumain jusqu’en 1933 et ensuite en français, jusqu’à la disparition du poète, en 1946. Et pourtant, aucun rapport, à première vue, entre le ton symboliste élégiaque de ses débuts poétiques, la violence avant-gardiste de ses poèmes roumains et le lyrisme humanitaire de ses vers français. Malgré tout, son univers reste fondamentalement le même, en dépit des évolutions esthétiques et des engagements militants qui apportent de nouvelles dimensions à sa poésie. Certes, l’évolution de Voronca est loin d’être linéaire, et la continuité ne se situe pas forcément sur le même plan. Les constantes les plus évidentes sont la persistance du tempérament sentimental, hanté par l’obsession de la solitude, et son amour quasi mystique de la poésie. La poésie avant-gardiste de Voronca, ainsi que son activité théorique de promoteur de courants novateurs, étaient annoncés par l’option moderniste initiale, visible dans l’audace de ses tout premiers vers. Quant à l’humanitarisme de ses vers français, des signes précurseurs étaient déjà lisibles dans ses derniers recueils de vers roumains, Zodiac, Petre Schlemihl et Patmos – ces deux derniers traduits en français avec la collaboration du poète, signe évident d’une continuité consciente et assumée.
La poésie française de Voronca, plus « sage » au niveau de l’expression – et la discipline de la langue y est sans aucun doute pour beaucoup – continue dans cette direction, évoluant vers la simplicité – avec l’ambition d’être immédiatement accessible. […]

FABIENNE REUTER
Déléguée Wallonie-Bruxelles à Bucarest

regards croisés

En 2006, déjà, la revue Secolul 21 avait consacré un numéro spécial à «Wallonie-Bruxelles et la Francophonie», témoignant ainsi de son intérêt pour nos institutions, nos créateurs et de la reconnaissance de leur rôle en Francophonie.

Aujourd’hui, c’est la Francophonie et son combat  pour la diversité culturelle qui sont abordés dans ce numéro. Il s’agit là d’une thématique qui a confirmé les complicités entre la Roumanie et notre pays afin d’obtenir au plan mondial ce que nos propres institutions  ont établi: la reconnaissance des divers groupes culturels nationaux et la plénitude de leurs droits.

Ce numéro est  l’occasion de « regards croisés»: ainsi par exemple Jean-Marie Klinkenberg en parlant des langues romanes nous parle de la richesse du roumain, et Magda Mihailescu et Laurentiu Bratan en parlant du cinéma belge, nous parle aussi des Wallons, des frères Dardenne.

Cette édition est donc bien exemplative des relations privilégiées  entre la Roumanie et les Francophones de Belgique.

La culture est le moteur de cette coopération car nous sommes persuadés que les rencontres entre créateurs permettent une meilleure connaissance des peuples et que l’action culturelle est, aujourd’hui, plus que jamais, un outil essentiel du développement intellectuel, économique et social.

Merci à Secolul 21 de leur donner l’occasion de mieux se connaître et de croiser leurs expériences, leurs sensibilités.

RODICA LASCU-POP

Patrie, fratrie, Roumanie

Que la vocation littéraire se perpétue dans les familles d’artistes, cela ne surprend plus personne. Mais il est tout à fait exceptionnel que le destin de trois écrivains belges appartenant à la même famille – le père, la fille et le fils – soit lié à la Roumanie. Dans cette filiation, c’est à François-Joseph Nizet (1829-1899), professeur de littérature et bibliothécaire à la Bibliothèque Royale, que revient le geste du semeur. Parmi ses élèves, des étudiants étrangers originaires des pays balkaniques dont la Roumanie qui vivaient chez lui, en pensionnaires. Pour Marie Nizet (1859-1922), sa  fille, l’influence de ces jeunes révolutionnaires qu’elle côtoie tous les jours, la révélation de leurs idéaux de liberté et d’indépendance, vont définitivement marquer la vocation poétique. Marie s’enflamme pour leur cause, la défend avec passion. Des études commencées à l’école d’Isabelle Gatti de Gamond et poursuivies à Paris, où Marie se lie d’amitié avec les filles de Ion-Heliade Rădulescu, Euphrosyna et Virgilia, cautionnent son engagement en faveur de la Roumanie.
Le parcours littéraire de Marie Nizet frappe par sa singularité : un début précoce, à l’âge de 18 ans, avec deux poèmes, Moscou et  Bucharest (1877) parus dans les pages du journal français, l’Union libérale et démocratique de Seine-et-Oise (1877) et repris en plaquette, la même année sous le titre Moscou et Bucharest. La poétesse y dit sa révolte contre les Russes en prenant courageusement le parti pour les Roumains. L’année suivante, elle publie Pierre le Grand à Iassi,  long poème aux accents pamphlétaires et un important recueil de vers România (Chants de la Roumanie) qui lui apporte la consécration. Avec la publication de la nouvelle Le Capitaine Vampire (1879) Marie Nizet quitte la voie de la poésie militante pour s’aventurer sur un terrain piégé : celui des histoires de vampire. Et curieusement, elle y fait œuvre de précurseur, car, comme vient de le démontrer Matei Cazacu dans son récent ouvrage sur Dracula, « elle est la première à avoir placé son récit dans un espace géographique “oriental” et exotique et dans un contexte historique bien précis : la Roumanie et la guerre russo-turque de 1877 ».1
Sa voix s’éteint après, pour se faire réentendre dans le recueil posthume Pour Axel de Missie (1923),  dédié à la mémoire de Cecil-Axel Veneglia. Ces poèmes qui parlent d’un amour secret et combien déchirant lui valent une place de premier ordre dans les anthologies de poésie féminine. Et lorsque Marie Nizet choisit de se taire, suite à un mariage malheureux, c’est par son frère cadet, Henri Nizet (1863-1925), romancier naturaliste et journaliste, qu’elle se fait relayer. […]

LAURENŢIU BRĂTAN

Le cinéma wallon –
du réalisme social
au naturalisme surréaliste

Lorsqu’on parle du cinéma belge – soit-il francophone ou néerlandophone – une première chose est frappante : le contraste entre les dimensions du pays et le caractère tout à fait particulier de son cinéma. La Belgique est, bien évidemment, un petit pays avec une cinématographie extrêmement incisive.
Deux tendances sont évidentes dans le cinéma belge francophone : une sorte de néoréalisme pratiqué surtout par les frères Dardenne (Luc et Jean-Pierre) ; et un cinéma qui remonte aux sources du surréalisme belge et qui en puise sa force.
Peu de gens savent aujourd’hui encore, que les frères Dardenne  ont commencé, eux aussi, par des films à petit budget qui convoitent le surréalisme, abandonné par la suite en faveur du réalisme social. Réalisme social qui leur a fait gagner deux Palmes d’Or au festival de Cannes (pour Rosetta, en 1999 ; et pour L’Enfant, en 2005) et pas mal d’autres nominations et prix (dont le prix du meilleur scénario pour Le Silence de Lorna, l’an dernier). Pour redécouvrir un peu le début de leur carrière cinématographique, rappelons-nous du court-métrage Il court… il court le monde (1987), satyre aux touches surréalistes ; ou bien de leur premier long-métrage de fiction : Falsch (1987), mélange de théâtre et cinéma, surréaliste lui aussi, abondant de chorégraphies, très allégorique – huis clos avec, comme personnages, les membres morts d’une famille juive.
De l’autre côté, André Delvaux (1926-2002) est l’un des représentants illustres du cinéma belge surréaliste. Ne serait-ce que l’adaptation Un soir, un train (1968), d’après une nouvelle de Johan Daisne, et la force du cinéaste est là ! L’Homme au crâne rasé (1965) est, lui aussi, une adaptation d’un roman de Johan Daisne, tourné en flamand ; Belle (1973), tourné en français ; Femme entre chien et loup (1979), néerlandophone ; Benvenuta (1983), francophone ; L’œuvre au noir, d’après Marguerite Yourcenar, francophone aussi – nous avons là une filmographie imbibée de fantaisie, où la frontière entre rêve et réalité est extrêmement frêle. André Delvaux a réalisé une œuvre unitaire, qui a marqué les générations suivantes.[…]

HUBERT NYSSEN

Pour Irina Mavrodin

Cela doit faire plus de vingt ans, chère Irina. Vous assistiez en Arles aux Assises de la traduction littéraire et vous souhaitiez me voir parce que j’avais fondé sur la rive gauche (du Rhône) une maison d’édition qui ouvrait son catalogue à la littérature dite “étrangère”. Moi, j’étais ému à l’idée de rencontrer la traductrice de Proust. Les relations que nous avons inaugurées ce jour-là ont abouti à la publication chez Actes Sud de deux romans de Mircea Eliade que vous aviez traduits. D’autres livres roumains ont suivi. L’aventure fut enrichie par trois voyages que je fis plus tard dans votre pays. Les archives qui en témoignent sont toutes, aujourd’hui, dans un fonds que j’ai déposé à l’université de Liège. Mais j’ai retrouvé par chance quelques lignes griffonnées le 4 septembre 1994. “Irina Mavrodin et Alina Ledeanu m’ont accueilli à l’aéroport, écrivais-je. Troisième visite, troisième vision de cette cité, cette fois dans la douceur d’une fin d’été. Les rues sont débarrassées de leurs ruines et de leurs déchets, les magasins sont fournis, les jeunes se promènent ou se disposent, beaux, laids ou bruyants, le bruit a remplacé le silence. Même le titanesque palais du conducator est passé de temps, il fait penser au pavillon abandonné d’une exposition coloniale.” Petite note qui me rappelle que j’ai su, par vous et avec vous, sur votre pays et sur les tragédies qui s’y sont déroulées, ce que je n’aurais pas connu autrement.[…]

MIRON KIROPOL

„Pe coaja asta de asfalt”

1
Poezia se ascunde în adâncul suflu al nestematelor încă neatinse de om, pe care numai mâinile Divinului s-au aşezat, făcându-şi din ea sceptru. Cum să o afli  astfel decât prin reculegere? Cum să ajungă la taina ei  omul încolţit de spaimele şi necazurile de toate zilele? Stăpână peste nevăzut, ea, stăpână de asemenea a lumii, se arată în ascuns celui îngenuncheat, în clipe rare, cuprinzând stări ale vieţii de coruri angelice. Numai aşa poate fi înţeleasă şi primită, cu inima despicată de talazuri, cu inima făcută un bob de sare pentru bucatele duhului. Acolo unde omul uită şi  neagă poezia, uită de el însuşi, se neagă pe el însuşi. E, cum s-ar zice, fără nici un Dumnezeu. Acolo, ca din senin, lumina se pustieşte, izvoarele încep să prindă gust amar.
Şi iată-ne acum pe marginea prăpastiei, şi ca în joacă degustând vidul. Şi lucrul cel mai al răului e că mulţi dintre cei ce îşi spun poeţi se tăvălesc în pasiunea cuvintelor spurcate, se scârnăvesc demonic, în  timp ce marii poeţi sunt daţi afară din memorie, ridiculizaţi, bătuţi cu scuipat. Iar aşa zişii-poeţi îşi leapădă peste buze un rânjet căpiat şi infantil.
Se rânjeşte înaintea poeziei ca domeniu sacru. Ştim bine că diavolul e rânjet…
Marii poeţi sunt călcaţi în picioare de nefiinţe. Dar s-a întâmplat în urmă cu două mii de ani şi se va întâmpla  fără zăbavă aceasta: „La o bună depărtare de ei era o turmă mare de porci care păştea. Iar demonii îl rugau  zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci.
Iar el le-a zis: duceţi-vă! Iar ei, ieşind  s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a repezit de pe stâncă-n mare şi a pierit în apă.”[…]

LIVIUS  CIOCÂRLIE

O operă împlinită

În pragul prăbuşirii comunismului, câţiva dintre cărturarii noştri de mare valoare se aflau în poziţii universitare subalterne. Cazul lui Nicolae Manolescu este notoriu, la fel şi acela al lui Marian Papahagi, la Cluj. Se pot adăuga şi alte nume dintre intelectualii de formaţie umanistă, printre care fără îndoială acela al Irinei Mavrodin. Autoare de eseuri şi studii prestigioase în domeniul literaturii franceze şi în acela al teoriei literare, traducătoare de opere importante, cum va fi în cele din urmă aceea a lui Marcel Proust – la care se adaugă opera sa proprie, poetic㠖 , în catedra de literatură franceză a Universităţii din Bucureşti Irina Mavrodin nu conta. Dacă, provincial neinformat, ai fi dorit să facă parte din comisia ta de doctorat, ai fi aflat că nu era posibil: nu avea gradul cerut. Altele erau ierarhiile, altele criteriile, nu e nimic nou în ce spun.
Ca student, am participat vreme de un an la un seminar de literatură modernă condus de Irina Mavrodin. Din păcate, fără vreun folos. Prea eram pierde-vară, prea nu studiam. Abia când împrejurările au făcut şi din mine, la Timişoara, asistent de literatură franceză modernă, mi-am dat seama pe cale livrescă cât fusesem de nătâng. Mai întâi Spaţiul poetic, apoi, îndeosebi, Romanul poetic, Poietică şi poetică, au intrat în bibliografia mea esenţială. Nivelul acestor cărţi nu era cu nimic inferior celui al unor însemnaţi teoreticieni şi istorici literari francezi. Când, în 2007, prezentam la Târgul de Carte Cioran ou le grand jeu, îi aduceam un tardiv omagiu celei ale cărei lucrări ca universitar –  mai luminat decât în vremea studenţiei –  le folosisem din plin. Îndrăznesc să spun că ne apropiase aderenţa lipsită de fanatism la idei despre literatură înnoitoare în acea epocă.
Cum dă de înţeles unul din titlurile cărţilor sale, punctul de vedere al Irinei Mavrodin asupra textului literar era unul poietic. Altfel zis, o interesa mai cu seamă cum se face opera poetică şi cum îşi spune ea propria facere. În această perspectivă, poeticitatea nu era caracterizată de lirism, ci de o anume impersonalizare. Literatura îşi avea logica ei internă, căreia autorul i se supunea şi pe care o activa. Literatura nu era o colecţie de opere finite, ci un proces care le traversa, o elaborare a autorului şi a cititorului fidelă legităţii textului poetic, ca şi diacroniei, adică stadiului la care ajunsese literatura porin continua ei transformare istorică. Literatura se transforma continuu deoarece, avându-şi specificul în formele şi structurile sale, ea nu se putea repeta. A nu modifica nimic în modul ei de organizare îl condamna pe scriitor, oricât de bogată ar fi fost experienţa sa existenţială şi expresivitatea personală, la epigonism. Transformarea îşi avea principiile ei, între care cu precădere intertextualitatea. Aceasta făcea ca procesul de elaborare să transgreseze limitele operelor, străbătându-le şi generând un complex continuu / discontinuu. Literatura era undă şi corpuscul în acelaşi timp. Prin intertextualitate, ea reelabora elementele constitutive anterioare dându-le o funcţionalitate contrară. Astfel de principii erau generale, valabile în orice moment al devenirii literaturii, în timp ce altele o defineau aşa cum se înfăţişa la un moment dat.[…]

CASSIAN MARIA SPIRIDON

Mâna scriitoare
a Irinei Mavrodin

Poetă, eseistă şi traducătoare, Irina Mavrodin şi-a edificat o operă impresionantă, atât axiologic cât şi prin dimensiune, o operă întregită şi augmentată şi prin traducerea unor mari scriitori francezi.
Între cele unsprezece cărţi de eseu, Mâna care scrie, publicată în prima ediţie la Editura Eminescu în 1994 şi republicată la Editura Est în 2002 (este şi ediţia în marginea căreia vom glosa), propune descifrarea, iluminarea unei poietici a hazardului prin aplicare la travaliul creaţiei artistice.
Hazardul şi necesitatea sunt polii între care se instrumenteaz㠄în-fiinţarea operei de artă”; săvârşirea ei stă sub semnul acestei duble determinări, una de ordinul paradoxului.
Pentru Irina Mavrodin Mâna care scrie „în-fiinţează reţeaua de necesităţi ce este opera, materialitatea ei definitivă, prin graţia unor stimuli care o pun în mişcare sau, dimpotrivă, a unor factori inhibitori ce îi opresc mişcarea tocmai la timpul cuvenit. Dar atât acel primum movens, cât şi imobilitatea în care încremeneşte, trebuie puse pe seama unui hazard”. Unul învins de creator prin fiecare cuvânt, devenind astfel „totdeauna fericit şi bun”.
Sfântul Grigore din Nyssa pune mâna în legătură şi cu cunoaşterea şi vederea care au ca finalitate limbajul. În tratatul său, Facerea omului, citim c㠄mâinile îi sunt de mare folos (omului, n.n.) pentru nevoile limbii. Cine ar socoti folosirea mâinilor ca fiind semnul unei firi chibzuite n-ar greşi câtuşi de puţin, pentru motivul – îndeobşte acceptat şi lesne de înţeles – că mâinile ne îngăduie să redăm vorbele prin litere; unul din semnele gândirii este putinţa de a te exprima prin litere şi, întrucâtva, de a vorbi cu mâinile, dând, prin slovele scrise, trăinicie sunetelor şi gesturilor” (apud Jean Chevalier, Alain Gheerbrent, Dicţionar de simboluri).
Prin mâna creatoare – fie ea scriitoare, sau care pictează, sculptează etc. – se manifestă hazardul care „se transsubstanţializează”, ne spune eseista, „în necesitate, iar necesitatea se regăseşte în hazard”. Mâna artistului este una „instrumentalizat㔠– foarte receptivă la îndemnurile hazardului, se perfecţionează întru aceasta până la autonomizare, capăt㠄o iniţiativă proprie, fiind locul unde se concentrează răbdarea infinită a creatorului. în acest sens, scriitorul scrie direct cu degetele (materialitatea efectivă a muncii pictorului şi a sculptorului ne îngăduie să înţelegem, prin extrapolare, „materialitatea” muncii scriitorului: el pune – şi potriveşte – cuvinte pe hârtie aşa cum pictorul pune – şi potriveşte – pasta de culoare – uneori chiar cu degetele – pe pânză, aşa cum sculptorul pipăie, adăugând sau suprimând, bucata de lut). Creionul, pixul, stiloul, maşina de scris nu sunt decât ipostazieri, prelungiri ale mâinii care scrie: cea care, pe măsură ce se exercită, tinde a integra cu o tot mai mare precizie hazardul – necesar ei – în operă”.[…]

BOGDAN GHIU

Cum să (nu) prinzi nişte
“fiinţe care fug”
Traducătorul-pacificator

Am văzut întotdeauna în traducător un om politic de o specie aparte. Un contra-om politic sau un om contra-politic. A traduce înseamnă politică, înseamnă în acelaşi timp subminarea şi redresarea politicii. A traduce înseamnă, pentru mine (este imaginea cu care încerc să mă identific tot mai mult, pe care încerc să o construiesc), a produce şi a face comerţ ilegal cu arme de existenţă (existenţa „pur şi simplu” are întotdeauna nevoie de arme, căci e atacată). Traducătorul este cel care întocmeşte şi care cunoaşte hărţile secrete, supra- şi sub-teritoriile, iar intraductibilele, punctele de intraductibilitate sunt, pentru el, adevăratele locuri de întâlnire şi de înfruntare, adevăratele puncte de frontieră, puncte de trecere: abia în momentele, în punctele de intraductibilitate căpătăm, faţă în faţă, chip. Intraductibilitatea reciprocă este cea care ne sculptează figurile. Acolo, în punctele în care traducerea nu merge de la sine, nu „curge”, când, adaptându-ne naturii, trebuie să dovedim geniu (în sens militar) propunând soluţii tehnice ajustate terenului, căpătăm fiecare, reciproc, unii prin ceilalţi, identitate, şi ne putem vedea, cunoaşte.
Din acest punct de vedere, Doamna Irina Mavrodin întrupează, pentru mine, geniul diplomatic al traducătorului-negociator şi pacificator, care soluţionează diferendele de graniţă în funcţie de particularităţile terenului, prin soluţii tehnice de geniu (militar).
Mă întâlnesc cu Doamna Irina Mavrodin tot timpul, în traducerile mele. Cea mai recentă întâlnire s-a produs pe terenul lui Proust, traducând Mille plateaux de Deleuze-Guattari. M-am izbit, acolo, de evocarea unor êtres de fuite. Fiinţe ale fugii? Fiinţe de fugă? Fiinţe fugitive sau făpturi evanescente ar fi tradus, poate, un traducător român normal, crescut la vechea şcoală a supra-traducerii poetizante, estetizante, supra-literare, care înghite, digeră şi expulzează naturalizând „frumos” totul, şi în primul rând diferenţele, intraductibilele care ne situează, ne dau (reciproc, literal faţă-în-faţă, faţă contra faţă) chip, identitate (ne identificăm întotdeauna prin celălalt, altul este, întotdeauna, cel care ne identifică). […]

NICOLAS CAVAILLÈS

Irina Mavrodin

Parfois, le hasard fait bien les choses ; en tout cas, je lui sais gré de l’amitié intellectuelle et humaine que m’offre Irina Mavrodin, avec la patience et la générosité qui la caractérisent. On ne saurait raconter ici, mieux qu’elle ne le fit ailleurs, notre belle rencontre « par hasard » dans un train descendant des Carpates vers Bucarest, ni dire tous nos enjeux et nos horizons communs – Cioran, l’écriture littéraire in statu nascendi (de la poïétique à la génétique), la traduction, autant d’immensités qu’elle contemple activement, enthousiaste et précise, elle-même fidèle aux deux concepts-clefs qu’elle a mis en avant : l’étonnement, racine la plus profonde qu’ait l’arbre de l’âme humaine, et l’ambiguïté, « frémissement des feuilles sur un arbre immobile » (comme on qualifia autrefois le rubato de Chopin).
Chez elle, dans son exil intérieur, le langage ne tourne jamais en rond, les vues se traduisent, les poèmes s’écrivent, neige nouvelle sur la grisaille environnante, déconstruction des geôles par l’esprit. Quel pessimisme la rapprocherait de Cioran ? Vint un jour sombre et jeune où elle fit de lui son journal du matin, ses curiosités quotidiennes, ses concertos du soir, et ses longues nuits inspirées ; sa chambre claire, sa main stylée. Elle ne douta plus, elle élabore, et n’hésita dès lors plus à parler ni à voyager, de ville en ville et de voix en voix, comme un mot. Sans cela, l’existence serait cimetière, camaraderie anonyme, big bang et des poussières. Son étonnement se perpétue, sa douce et noire passion survit. Elle excuse le monde dont elle transfigure la fatigue, et n’en espère rien, mais le tour est joué, ses mots se promènent.[…]

Copacul din curtea vecină

10 mai 2002

Mă hotărâsem să nu mai scriu – deocamdată. Să trec din nou la planşetă, să reiau lupta mea timidă cu obiectele şi cu spaţiul. Dar mă gândesc că salvarea – dacă salvare poate fi – stă tot în cuvinte: să le provoc, să scriu, să scriu. Carnetul, pe care am notat – ani de zile – multe gânduri, e pe sfârşite. Îl consider încheiat. Am trecut la acest caiet mare, unde îmi propun să mă desfăşor – fluviu. Multe, multe cuvinte. Cuvintele trag după ele cuvinte. Să citesc mai mult decât citesc acum, devenită sclavă a televizorului. Dar şi acesta e important. Sunt emisiuni care solicită atenţia, mai mult, solicită replica: enervările sunt creatoare.
Am început acest caiet pe 10 mai. Nici o legătură cu istoria. Poate cu 4 mai când am împlinit 76 de ani. Voi scrie tot ce-mi trece prin minte (şi visele), trebuie să scriu mult.             Gândindu-mă la profesorii mei uitaţi – aproape uitaţi – am propus, pentru revistă, tema: valori. Dar m-am întors şi am zis: valorile individuale îşi au drumul lor, intră în umbre şi penumbre, apoi, deodată, iar în lumină. O soartă pe care, poate, nu e bine să o forţăm. În schimb, problema valorii poate face oricând obiectul unor meditaţii, nu altceva decât meditaţii asupra vieţii. Dicţionarul ne spune: „VALOARE, relaţie socială în care se exprimă preţuirea acordată unor obiecte sau fapte (naturale, sociale, psihologice) în virtutea unei corespondenţe a însuşirilor lor cu trebuinţele sociale ale unei comunităţi umane şi cu idealurile acesteia”. Apoi se invocă unele criterii comune de-a institui valori: bine-rău, frumos-urât… Pentru mine, ca artist, valoare este tot ceea ce conţine expresie. În fond sensul se manifestă prin expresie, exprimă; un lucru cu sens sau unul căruia i se dă sens este valoare.
Viaţa unui individ este imprevizibilă, uneori pare fără sens; dar, iată, ceea ce lasă el în urmă, memoria celorlalţi despre el, urme, memorie, structurează, dau sens acelei vieţi, o închid într-un concept (o deschid), numind-o, de exemplu, Goethe. Rezultă că valoarea implică travaliul. […]

Bolt

Rubrica din acest număr propune un text şi o selecţie de imagini în marginea unei chestiuni aprins discutată între arhitecţi. Iată despre ce va fi vorba.
Arhitectura ajunge la observatorii săi  – profesionişti, critici, jurnalişti, public – prin intermediul fotografiei de arhitectură,  o specie acum bine definită în regnul fotografiei ca artă. Lumea „din afar㔠aşteaptă de la imagine un comentariu spectaculos, dar uşor de digerat, convingător, fără complicaţii tehnice iar cei „din interior” contează pe confirmarea promisiunilor conţinute în proiectele lor. Privită prin obiectivul unei camere în plus mânuită de artist şi impecabil tipărită, fotografia ne conduce spre arhitectura finită, în stare pură, dincolo de duritatea şi dramele şantierului,  neatinsă de cotidianul agresiv. Aşa cum a văzut-o autorul-arhitect.
Noi şi oraşul i-a propus lui Andrei Mărgulescu să se gândească la acest raport dificil şi, cum spuneam, despre care se vorbeşte mult. Andrei M. este, cum singur o spune, în acelaşi timp arhitect-fotograf şi fotograf-arhitect. Lucreaz㠄la planşetă: chiar acum, în timpul computerelor, tot „planşetar” eşti dacă compui construcţii care se realizează în teren şi în material definitiv. In acelaşi timp el este şi, probabil, cel mai cunoscut, activ, celebrat şi căutat realizator de fotografie specializată pentru revistele, publicaţiile şi expoziţiile de arhitectură.
La invitaţia Secolului, Andrei Mărgulescu a trimis un text  şi o serie de imagini despre experienţa sa de lucru la instalaţia BOLT. BOLT a fost prezentată în  pavilionul României la  Bienala de Arhitectură de la Veneţia din toamna trecută şi în această primăvară, în versiune prescurtată, la Bucureşti .
Tema Bienalei 2008 formulată de americanul Aaron Betsky, teoretician şi critic de arhitectură, a cerut expozanţilor să observe cum lumea înconjurătoare, Out There în expresia sa – transformă o construcţie (obiect inert, lipsit de viaţă, funerar spune el) în arhitectură integrată în existenţa comunităţilor. In Lumea Inconjurătoare – Arhitectura dincolo de construcţie – cam aşa ar suna în româneşte mult mai lapidarul titlu englez Out There – Architecture Beyond Building.
Ce se poate spune despre Out There din România contemporană şi cum poate răspunde arhitectura solicitărilor ei? ştim că aici se întâlnesc – încă – tradiţia vernaculară cu aspiraţiile şi restricţiile unei societăţi urbane emergente, în schimbări convulsive după decenii de inginerie socială.  Cum, parcat la marginea lumii dezvoltate, să fii global altfel decât prin replici provinciale ale modelelor şi modelor ilustre, cum să nu pici în tentaţia unui comercialism kitchoid alimentat de sărăcie,  cum să reuşeşti o articulare – în multiplele sensuri sugerate de programul bienalei  – la datele locului unde trăim, dar şi ale timpului în care trăim? Aşa a apărut referinţa la articulare ca vehicol pentru raporturile între arhitectura modernă şi out there înconjurător şi a fost ales cuvântul englez BOLT pentru titlul instalaţiei. Avantajele englezismului sunt multe. BOLT. Admite înţelesuri multiple şi omonimii interesante. To bolt înseamnă a fixa dar şi a articula; şi poate însemna, în context, a elibera, „a da drumul” brusc, subit, eventual a evada. Un bolt e flexibil, el  îndeplineşte funcţiuni ce pot fi reversibile, schimbătoare, adaptabile.  şi are ecou în româneşte prin substantivul bolţ.[…]

ANDREI MĂRGULESCU

Gânduri despre
centralitatea limitei

Fotografierea proiectului Bolt a însemnat în primul rând un nou mod de a privi arhitectura. A fost o privire non-comercială, ieşită din clişeul obiectului de arhitectură finit care domina eroic imaginea menită a-l promova chiar dincolo de limitele valorii sale.

Demersul acestui proiect a constat în glisarea atenţiei dinspre centralitatea obiectului către zonele sale periferice, purtătoarele a unor intenţii arhitecturale de mediere cu ceea ce este dincolo de limitele materiale ale clădirii. A fost, în primul rând, o descoperire revelarea faptului că periferia poate căpăta cea mai genuină centralitate prin bogăţia sa intrinsecă. Centralitatea limitei a fost subiectul căutării fotografice.

Hotarul mediatoar înseamnă în mod evident interpenetrare, dialog, deschidere selectivă. Ca fotograf, te afli într-o zonă vagă, de confluenţă, în care am simţit mai mult ca niciodată că spiritul analitic nu are atâta forţă de pătrundere precum cel intuitiv. Sistemul coerent, raţional şi “tare” al obiectului arhitectural dominant este înlocuit de un sistem mult mai deschis, cu ierarhii diluate, ambiguu. Fotograful, care de obicei structurează dintr-o poziţie de forţa un discurs imagistic arhitectural, se disipă la rândul lui în acest spirit al confluenţelor. Aproprierea de multe ori carteziană, aproape dominatoare, a realităţii arhitecturale, se transformă într-o experienţă sensibilă, aparent pasivă, care absoarbe informaţia purtată fiind de spiritul permeabil al hotarelor.


 

Aparitia acestui numar a fost sustinuta de:

Share This Post