Biografia intelectuală a Ruxandei Beldiman se cuvine (re)citită sub semnul unei fericite excepții. Descendentă, pe linie paternă, dintr-o familie boierească, iar pe filieră maternă, dintr-o nobilă succesiune de artiști și profesori ai academiilor artistice românești, a decis, la rândul ei, să studieze istoria artei (la școala de artă bucureșteană) și să se specializeze în istoria arhitecturii și a colecționismului modern autohton. A înțeles, cu exemplar devotament, să îmbine acribia cercetării cu interesul pentru redescoperirea și recuperarea unor pagini de istorie relevante pentru actul de ctitorie (fie ea regală, domnească sau boierească). A știut, cu un instinct infailibil, să onoreze ascendența familială (paternă și maternă) cu propriile interese intelectuale, după cum a avut talentul – mai degrabă rar – de a găsi întotdeauna tonul just în conferințele și prezentările realizate în ocazii dintre cele mai diverse; acesta mi se pare că a fost semnul unei atenții față de publicul căruia i se adresa și, deopotrivă, interesul pentru a face cunoscute rezultatele cercetărilor sale; altfel spus, că a fost mereu preocupată de adresablitatea și eficacitatea actului intelectual ca atare.
M-a legat de Ruxanda o lungă prietenie, începută pe când era încă adolescentă, pregătindu-se cu emoție să treacă cu bine
pragul examenului de admitere la istoria și teoria artei (a făcut parte din a doua generație postdecembristă, într-un moment în care exigențele puteau părea încă aproape insurmontabile). Am avut ocazia să-i urmăresc evoluția și maturizarea intelectuală, de la studenta curioasă, în căutarea propriului „traseu”, până la doctoranda studioasă, cu aplecare spre cercetarea de arhive (moștenită, în primul rând, de la mama ei, Ioana Beldiman, istoric de artă, mare specialistă a veacului al XIX-lea european și românesc) și a monumentului de arhitectură (moștenită de la tatăl ei, arhitectul Alexandru Beldiman, care a știut întotdeauna să îmbine dimensiunea actului creator cu un respect profund și tenace pentru tradiție). I-am fost referent la susținerea publică a tezei de doctorat, în 2009 (având ca subiect Castelul Peleş – expresie a fenomenului istorist de influenţă germană), care a fost publicată cu același titlu în 2012, la editura Simetria din București. Recitind ce am scris în acel moment, constat că evaluarea de atunci rămâne și azi pertinentă. Reiau fragmente din paginile redactate atunci, cu convingerea că pot contribui la o mai bună deslușire a profilului ei ca excepționalul istoric de artă care a remodelat, vreme de două decenii, viziunea despre arhitectura rezidențială și colecționism în România modernă.
Cercetarea despre Castelul Peleș realizată de Ruxanda Beldiman abordează un subiect se încadrează într-o dublă recuperare: din perspectiva istoriografiei universale, ea fructifică un moment esenţial al istorismului central-european de influenţă germană, iar din perspectiva istoriei artei româneşti, ea elucidează un aspect fundamental al modernităţii noastre culturale, întruchipat în egală măsură de evoluţia arhitecturii rezidenţiale şi de dezvoltarea colecţionismului şi a colecţiilor. Dintr-un unghi mai larg de vedere, aș spune că prezentul demers a constituit o binevenită recuperare în contextul istoriografic românesc, prin recitirea fenomenului de occidentalizare şi a regalităţii, ambele instrumente principale ale dezvoltării instituţionale politice şi culturale moderne în spaţiul autohton. Această interpretare, inedită și profundă în egală măsură, ne propune fructificarea Castelului Peleş ca simbol al întemeierii dinastice într-un demers istorist, al cărui autor este regele Carol I (care devine astfel nu doar actor, ci și iniţiator al istorismului). Reşedinţa de vară regală este afirmată explicit drept „castelul regesc” şi capătă o semnificaţie ce o depăşeşte – considerabil – pe cea a palatului regal din capitală. Autoarea a propus o subtilă diferenţiere a programului, nu doar arhitectonic, ci şi de funcţiune şi simbolic, ce separă castelul (purtând toată încărcătura de istorie şi tradiţie medievală germanică) de palat (ca expresie a unei funcţiuni imediat utilitare şi a unei tradiţii mai degrabă francofone).
Doresc să subliniez valoarea contributivă a capitolului final, „Valoare simbolică şi funcţiuni oficiale ale Castelului Peleş. Un demers de tip istorist al regelui Carol I”, care aduce necesara componentă interpretativă a lucrării, depăşind dimensiunea factuală inerentă unei cercetări arheologice, care se bizuie în primul rând pe document (remarcabil ilustrat şi fructificat prin studiul exhaustiv al arhivelor) şi pe studiul stilistic al monumentului (convingător prin încadrarea în istorismul european de factură germană). În această privinţă, autoarea și-a însuşit o exigenţă demult formulată de unul dintre fondatorii ştiinţei moderne a artei, Erwin Panofsky, care afirma că, pentru a deveni cu adevarăt ştiinţă, istoria artei trebuie să depăşească stadiul strict al „faptelor”, asumându-şi „interpretarea” lor. Această cerinţă a fost remarcabil îndeplinită în problematizarea operată prin lectura convingătoare a Castelului Peleş ca operă de întemeiere prin diversele gesturi simbolice (de la aşezarea pietrei de temelie şi inaugurarea oficială, până la alcătuirea unui memento al independenţei statale în sala de arme şi a unei galerii a strămoşilor – Ahnengalerie), consacrată ca loc al deciziei politice (prin autoritatea regelui) şi ca locus legendar cultural (graţie activităților culturale, artistice şi de mecenat ale reginei-poete). Citez aici o frază memorabilă ce rezumă „parteneriatul” perechii regale: „În complementaritate faţă de funcţiile atribuite de Carol I castelului, Carmen Sylva conferea Peleşului un rol cultural de coloratură simbolistă şi istoristă”.
Remarcabil este capitolul final, în care istoria artei se integrează istoriei mentalităţilor, prin analizarea operei politice şi culturale a lui Carol şi a Elisabetei. Foarte interesantă apare reliefarea dimensiunii istoriste a „lucrării” familiei regale, interesată de glorificarea rădăcinilor proprii (ale familiei de Hohenzollern), dar şi a patriei de adopţie. Aceasta este evidenţiată în întruparea ei vizuală, în iconografia galeriei strămoşilor: asistăm la un fenomen de compulsare a unor tradiţii şi habitudini distincte, în care mitologia istorică medievală germanică („tradiţia militară şi politică neîntreruptă” a casei de Hohenzollern) se întâlnea cu miturile istoriei locale („prin efigiile domnitorilor Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, simboluri ale luptei pentru independenţă a românilor”) pentru a contribui la triumful politic al tinerei monarhii – România. Le coup de génie al primului nostru rege ar fi fost, ne spune Ruxanda Beldiman, înţelegerea rolului pe care asumarea istoriei europene – occidentale şi răsăritene – o putea avea în misiunea „civilizatoare” pe care şi-o propusese.
Această lucrare fundamentală este rodul unei laborioase cercetări, îndelungate, tenace, dar mai ales plină de har, realizată în cursul multor ani petrecuţi de cercetătoare în muzeul Peleş (unde s-a remarcat printr-o exemplară activitate de conservator), în arhive şi biblioteci din România şi din străinătate. Autoarea a avut răgazul de a face cu adevărat operă de cercetare matură, ajungând la un rezultat pe măsură, care a consacrat-o drept unul dintre cei mai valoroşi istorici de artă din spaţiul cultural românesc. Lucrarea se va înscrie ca „piesă obligatorie” pentru orice abordare viitoare a istoriei artei din veacul al XIX-lea din România (când va fi vorba de arhitectură, colecţionism, occidentalizare sau de rolul monarhiei în dezvoltarea culturii noastre moderne).
Dintre meritele care dau acestei cercetări caracterul de „fericită excepţie” în istoriografia noastră contemporană, aş menţiona: reîncadrarea stilistică a arhitecturii Peleşului în fenomenul istorist, la care se adaugă contextualizarea acesteia în ambianţa reşedinţelor germane din secolul al XIX-lea răspândite în spaţiul european, din Portugalia până în Bulgaria; cercetarea atentă a colecţiei de pictură a lui Carol I din perspectiva dimensiunii de connaisseur, colecţionar, comanditar a monarhului. Fiecare dintre aspectele sus-menţionate i-au prilejuit autoarei aprofundarea unor teme generale, într-o strategie de o convingătoare erudiţie. Astfel, autoarea a revizitat, într-o „istorie a artei ca istorie a stilurilor”, trei instanţe ce definesc stilistic secolul al XIX-lea: romantismul, istorismul și eclectismul.
O însemnată parte a cercetării este dedicată neorenaşterii germane şi semnificaţiei sale în contextul istorist al epocii. Cu aceeași acribie, Ruxanda a studiat, în analiza constituirii colecţiei lui Carol, rolul copiei în secolul al XIX-lea în general şi în contextul autohton în special. Aş sublinia în continuare acele aspecte care fac ca lucrarea să iasă din graniţele istoriografiei artistice propriu-zise. Este vorba, în primul rând, de biografia intelectuală a lui Carol I (educaţia sa artistică, studiile, rolul şi influenţa lui Anton Springer, călătoriile), care ne restituie imaginea prinţului luminat şi sensibil la „frumoasele arte”, calităţi care au fost determinante în alcătuirea programului său de politică culturală. Ar fi apoi ultimul capitol, deja menţionat, din care subliniez acum analiza programului castelului în contextul politic românesc (semnificaţia amplasamentului, Sinaia ca a doua capitală, rolul de reprezentare). Se restituie astfel, îndeosebi prin recitirea documentelor şi a memorialisticii epocii, o altfel de istorie – uitată sau ignorată până de curând -, al cărei merit principal nu este doar sublinierea funcţiei casei regale în afirmarea noului stat românesc, ci şi amendarea clişeelor şi prejudecăţilor prezente atât la nivelul discursului istoriografic, cât şi la nivelul mentalităţii comune. Peleşul este consacrat nu doar ca loc de „recreere” regală sau ca un castel-muzeu plin de curiozităţi opulente, ci și ca loc semnificativ al întemeierii monarhice şi culturale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea românesc.
Ruxanda Beldiman a dispus de toate premisele necesare unei cercetări exhaustive: buna cunoaştere a bibliografiei străine (aş sublinia excelentele cunoştinţe de limbă germană, care i-au permis nu doar cercetarea bibliografiei germanofone, inaccesibilă, din păcate, altor autori care s-au aplecat asupra unor subiecte conexe, ci şi descifrarea şi traducerea unor documente, multe manuscrise, redactate în alfabetul gotic) şi româneşti; talentul de a opera cu documentul de arhivă, buna cunoaştere a patrimoniului muzeal (nu doar de la Peleş, ci, în general, din mari muzee europene) şi calitatea de connaisseur, nepreţuită când te confrunţi cu obiectul artistic.
Transcriind aceste pagini, am realizat că am operat o singură schimbare semnificativă: timpul verbal, care s-a transformat din prezent într-un trecut nedrept și prematur încheiat. Tonul prospectiv de atunci a devenit acum, inevitabil, retrospectiv. Reafirmând adevărul irefutabil că Ruxanda Beldiman ne-a oferit, în prima sa carte de autor, o contribuţie remarcabilă la dezvoltarea istoriografiei româneşti contemporane, vom adăuga că ceea ce a fost, inițial, o convingătoare (și promițătoare) Opera prima, a devenit, acum, o remarcabilă Opera magna.