Mont-Saint-Michel ca bibliotecă
În noaptea care a precedat plecarea mea către Paris, la Marie- Christine – o veche și statornică prietenă –, apoi în excursia la Mont Saint Michel, s-a abătut asupra Bucureștiului o tornadă de vară de o violență pe care nu o cunoscusem. Rezultatul a fost că un dud de secolul XVII sau XVIII s-a prăbușit peste acoperișul casei în care locuiesc eu pe bulevardul Dacia. Urmările ar fi putut fi foarte grave, dar am fost păziți de tragedii. A rămas doar ciotul de buturugă și atâta tot. Senzația a fost că, de fapt, erau trei copaci care s-au asociat într-o singură tulpină și o singură coroană. Sunetul, vuietul și scrâșnetul trunchiului care se rupea și se disloca din rădăcină a fost de o eficacitate și de o forță copleșitoare și care a justificat spaima care i-a cuprins pe oameni. Așa că, într-o succesiune extrem de strânsă, plecarea de dimineață spre aeroport, îmbarcarea și prima noapte la Paris, cu ruperea castanului uriaș din curtea fermei lui Marie-Christine, s-au înlănțuit într-o succesiune de staccato și cu mari asemănări între ele.
A doua zi după sosirea la Paris am pornit spre coasta bretonă. Ca să ajungi din Paris în Bretania, plecând de dimineață, îți trebuie o zi întreagă. Dar, în chiar acea dimineață s-a iscat o furtună de vară care a pus la pământ un castan secular din grădina micii ferme unde locuiam și a răvășit odată cu arborele și vizuina unei veverițe cu vreo opt pui. Cu veverițele mă cunoșteam pentru că ramurile mari ajungeau chiar sub fereastra camerei mele și le urmărisem alergând pe crengile extrem de flexibile și subțiri, de parcă materialitatea acelor suporturi n-ar fi contat pentru ele, atât erau de libere și indiferente la soliditatea tijelor pe care se aventurau.
Drumul de la Paris l-am parcurs pe autostrăzi și drumuri secundare, parcurgând câmpii franceze de un verde impecabil și crud, până seara, când am ajuns la ferma Francescăi, sora lui Marie-Christine. Ferma aceasta e mai tipică decât imaginea coastei bretone de azi, pentru că este una dintre ultimele case care a menținut o dispoziție tradițională și ferm păstrată în zonă, și anume aceea că fiecare casă își face singură pâinea sa. Și nu numai că și-o face singură, dar și-o coace într-o anexă a casei, de fapt o mică brutărie, ca să zic, atât de obligatorie, cum e obligatoriu coșarul în gospodăria românească. Fiecare casă bretonă are acest spațiu destinat coacerii pâinii. În prima seară am mâncat pâine proaspăt coaptă în casă și, bineînțeles, moules; a trebuit să-mi obișnuiesc palatul est-european, foarte puțin deprins cu devorarea unor ființe aproape vii, chiar dacă marine. Dar asta am mâncat tot timpul: era delicateța delicatețurilor, împreună cu pâinea proaspătă. A doua zi în zori, au început să răzbată primii aburi de la brutăria din piațeta principală a orășelului Villeverte, unde am poposit înainte de-a porni cât mai repede către Mont Saint Michel.
Am mers pe drumul de țară spre un orizont care părea că anunță direcția oceanului și am luat-o la dreapta pe o cărare, așa cum sunt toate cărările bătătorite de mulți oameni care vor să facă același drum. Și am trecut, prin partea stângă a cărării, pe lângă o carieră uriașă. Am aflat mai târziu că e vorba de locul de unde s-a scos granitul cenușiu cu care s-a construit portul Le Havre.
Piațeta centrală din Villeverte e o combinație fascinantă de flori, o colecție completă de amarilis și crini de cele mai diferite feluri și culori, iar fiecare casă expunea propria sa varietate și propria sa prezență prin tufe înflorite de o frumusețe și precizie formidabile. În acel timp, brutăria din piață se pregătea să-și deschidă ușile ca să-și expunea pâinea proaspătă și trebuia să fii atent să nu o pierzi în ziua respectivă, să cumperi întâia pâine care se scotea din cuptoare. Asta a fost prima zi: întâlnirea cu cariera de granit cenușiu și cu vechile fortificații de pe vremea debarcării aliate pe coasta normandă și bretonă, semnul fără greș, cred, al celei mai mari acțiuni navale din istorie. Iar de sus am văzut, cu o privire circulară, zarea – cum ar spune un poet simbolist rus, “aurie-azurie”– a Oceanului Atlantic, în așteptarea mareei de după-amiază; poetul fiind Boris Pilnyak, cunoscut în anii ‚20-’30, mort prin împușcare în același lot cu confratele Osip Mandelstam. Imaginea cu orizontul de forță totală, absorbit în auriu și azuriu, face parte dintr-un poem dedicat de Pilnyak Beatricei Portinari, iubita lui Petrarca. E un poem cu totul remarcabil și e păcat că se cunoaște puțin la noi despre acest poet memorabil. Am văzut poemul tradus în volum, nu mai știu de cine, dar la noi în casă există o versiune tradusă de mama mea: o foarte bună versiune, poate chiar tipărită cândva într-o revistă. […]
Revista Meridian apare la Craiova între 1934 și 1945. Intitulată inițial Meridian, „Caet lunar publicat de I.M.Mihăescu – Tiberiu Iliescu – Const. I. Manea”, publicația devine din 1940 MERIDIAN, “Caet lunar de literatură”. Editorul său permanent, de la primul și până la ultimul număr – Tiberiu Iliescu – e secondat în această etapă de M.Saraș, Secretar de Redacție și de D.Marian. În anii războiului, revista nu va fi ocolită de dificulțăți financiare, evidente din repetatele apeluri pentru donații și abonamente; de altfel, Meridian abandonează tot acum apariția mensuală, iar titlul, reformulat, o desemnează până în 1945 ca pe un „Caet de literatură publicat de Tiberiu Iliescu”.
Editorialul primului număr, din mai 1934, pare să așeze periodicul craiovean sub cupola bătăliei generaționiste și să-și deschidă paginile mai ales tinerilor. E evident, însă, de la început, refuzul oricărui parohialism provincial; în acest sens, e programatic publicată în numărul al doilea scrisoarea deschisă adresată lui Tiberiu Iliescu, sub titlul “Spiritul la Craiova”: Felix Aderca, semnatarul scrisorii, consideră o performanță rară “…să-ntorci roata veacurilor și să-ndrepți destinul Craiovei spre Calea Lactee a spiritului pur” (“Caetul doi “, iunie 1934).
În cei aproape zece ani de apariție, numerele revistei se succed în două serii distincte sub aspectul profilului editorial, al contributorilor și, nu în ultimul rând, grafic. Din 1934 și până în 1940, alături de nume nevalidate ulterior de istoria literaturii, semnează Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Virgil Carianopol, Camil Baltazar, Sașa Pană, Miron Radu Paraschivescu ș.a. Profuziunea de nume importante definește a doua serie (1940-1945), remarcabilă prin prezentarea grafică. Semnează acum: Emil Botta, Gelu Naum, Ion Caraion, Geo Dumitrescu, Petre Pandrea, Gherasim Luca, Virgil Teodorescu, Elena și Coca Farago, Ștefan Baciu, Horia Lovinescu, Barbu Brezianu, Mihnea Gheorghiu ș.a.
În această ultimă serie se regăsește, în mai multe numere, semnătura Elenei Celac – poetă, traducătoare și membră a cenaclului condus la Craiova de Elena Farago. Poemul “Genesis”, reprodus în continuare, apare în 1942, iar traducerea din Boris Pilnyak, asasinat odios în vremea terorii staliniste, e publicată curajos în 1945. (A.L.)
ELENA CELAC