Rar se întâmplă să vezi pomenită sau descrisă o bibliotecă într-un text narativ, într-un roman sau o nuvelă din literatura noastră; acest lucru se întâmplă doar când unul dintre principalele personaje are o asemenea mobilă cu echivalentul ei în volume şi ea joacă un rol oarecare în construcţia intrigii. Aşa se întâmplă în unul dintre primele romane ale literaturii noastre moderne, în Ciocoii vechi şi noi. Îndemnat să înveţe carte de postelnicul Tuzluc, Dinu Păturică intră în casa „unde îşi avea fanariotul biblioteca” cu gând să aleagă cărţile „care să-mi subţieze mintea, să mă înveţe mijlocul de a mă ridica la mărire” şi primul ales este, desigur, Machiavel. Mai interesant este că autorul consideră necesar să explice într-o notă de subsol cum un parvenit ca Tuzluc putea să aibă o bibliotecă. Este vorba doar de o modă, spune el, care, „pe acei timpi, ca şi în zilele noastre”, cerea tinerilor „spudaxiţi”, adică învăţaţi, oameni cu educaţie, să aibă „câte o bibliotecă formată din cele mai bune cărţi ale timpului, pe care nu le citea niciodată”. Cei mai cu minte dintre aceştia, spune Filimon, nici nu mai cumpărau biblioteca sau cărţile din bibliotecă, ci angajau un pictor care „le zugrăvea prin saloane şi prin camerile de studiu câte o bibliotecă de minune”.
Nu este vorba aici numai de satira unei pretenţii nejustificate, demascată prin chiar împingerea ei în absurd prin menţionarea procedeului, mai convenabil, de a picta o bibliotecă pe perete, inutilă, în loc de a pune una reală dar necitită, deci cu rol deschis „decorativ”, ci de utilizarea acestui obiect – biblioteca şi cărţile care ar trebui să existe şi să fie citite – pentru a ilustra, alături de alte obiecte mai obişnuite şi mai costisitoare pentru a marca şi a simboliza totodată „ajungerea” proprietarului într-o poziţie superioară şi inaccesibilă prin simpla stare de bogăţie a deţinătorului: ea presupune un anumit merit personal, câştigat sau moştenit, o anumită nobilitate pe care oamenii vremurilor noi o consideră superior productivă şi o doresc. Nu este decât asaltul unei clase destul de consistente care s-a îmbogăţit şi care caută acum căi lesnicioase pentru a ocoli obstacolele mai greu de depăşit pentru a ajunge şi la o situaţie socială corespunzătoare averii: este sentimentul cu care nevestele de negustori îndrăznesc sub Caragea să se îmbrace elegant, în alb, şi să se plimbe în caleaşcă pe străzile Bucureştilor, imediat şi aspru reprimate de oamenii domniei, cum raportează istoricul Radu Rosetti, sau motivul pentru care unii asemenea provinciali naivi caută să intre în masonerie pentru a intra direct în cercul puterii (idee ironizată de Alecsandri în comedioara Farmazonul din Hârlău). […]