Alcătuirea unei biblioteci proprii echivala pentru Ion Pillat cu construirea şi extinderea personalităţii lui culturale, fiecare carte, aşezată pe raft, constituind pentru el un reper valoric, o dirijare în sens benefic a energiilor lăuntrice, dar şi un colac de salvare din imediatul tulbure al singularului în largul cristalin al omenescului din totdeauna şi de pretutindeni.
Fiul poetului, Dinu, sublinia faptul că “pentru Ion Pillat biblioteca reprezenta totul. Nu păstra un inventar al celor aproape cinci mii de volume achiziţionate de-a lungul anilor, în orice caz, însă, ştia locul fiecăruia în raft, aşa cum bunăoară cunoşti adresa prietenilor din oraş… Conţinutul bibliotecii din casă este vast şi heteroclit, ca şi apetiţia culturală a proprietarului. Găsim laolaltă tratate de istorie, de geografie şi chiar de filozofie, albume şi monografii de artă, aproape toată marea literatură a lumii. Cel puţin în materie de poezie, nu lipseşte nimic de seamă din literatura franceză, germană, engleză, americană, spaniolă şi chiar italiană, ca să nu mai amintim de aceea română, prezentă până la cei mai obscuri versificatori contemporani. Aşezarea cărţilor în rafturile bibliotecii nu corespunde nici unui criteriu anume…volumele se aliniază parcă la întâmplare, conform cine ştie cărei pure fantezii vizuale”[1].
Mai aflăm din evocarea făcută de Dinu Pillat că bibliotecile poetului din Bucureşti, de la Izvorani, de la Miorcani şi de la Balcic, ofereau privitorului atât bucuria simetriei în ordonarea cărţilor, cât şi armonia cromatică a coperţilor elegant cartonate ori legate în piele, împodobite cu ornamentele aurii ale numelor şi titlurilor. Având de sus până jos geamuri, bibliotecile asigurau volumelor o sporită protecţie, dar şi cumva un statut muzeal. Gândul mă duce la ciclul de poeme Scutul Minervei, în care rigoarea formei exterioare ascunde şi totodată ţine-n frâu tumultul trăirilor. Tot astfel poate se întâmpla şi cititorului privilegiat, când se apropia de una din cărţile ţinute sub armură.
Fiul poetului ne mai spune, în acest sens, că “o lipsă din bibliotecă, până la descoperirea cauzei, era de-a dreptul un prilej de ridicare a tensiunii arteriale. Soţia sau copiii, atunci când luau ceva de citit din birou, se vedeau siliţi să prevină şi, în orice caz, pe răstimpul lecturii, să pună volumul la loc, în fiecare seară înainte de culcare”.[2] I se transmisese de altfel şi lui acelaşi ritual care, în copilărie, îmi încetinea şi mie gestul spontan de a scoate câte o carte din biblioteca tatălui meu. El mă ruga să mă spăl întâi pe mâini şi apoi lua cu o grijă infinită volumul de pe raft, încredinţându-mi-l pentru scurt timp. […]
[1]. Dinu Pillat, “Contribuţiuni la biografia lui Ion Pillat” în vol. Spectacolul rezonanţei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 47-48.
[2]. Ibidem, p. 47.