„Desăvârşită casă boierească veche în care se armonizează aşa de bine proporţiile generale ale clădirii cu cele ale elementelor decorative şi cu profilurile exteriorului cum nu s-a făcut alta în arhitectura românească modernă.”
TOMA T. SOCOLESCU
Proprietari, comanditar, instituţii
În tratatele de istoria arhitecturii româneşti, clădirea din Calea Victoriei nr. 196, astăzi sediul Institutului de Istoria Artei “G. Oprescu” al Academiei Române, apare drept emblematică pentru stilul tradiţional românesc.1 Aspectul ei datând din jurul anului 1908 se datorează opţiunilor de gust ale proprietarului de atunci, profesorul şi juristul Constantin G. Dissescu şi proiectului conceput de arhitecţii Grigore Cerchez şi Alexandru Clavel .
Prima informaţie pe care o deţinem despre imobil şi terenul pe care acesta era amplasat, figurează în planul Bucureştiului desenat de maiorul Rudolf Borroczyn şi tipărit în 1852. 2 Terenul era un lot îngust dreptunghiular mergând spre est până aproape de strada Clopotari (deci aproape de firul actualului bulevard Lascăr Catargi). Se învecina la nord cu biserica Sf. Vasile (sec. XVIII; 1804), la vest cu Podul Mogoşoaei, către sud cu o gradină situată la limita proprietăţii Trubetzkoi pe locul căreia se va amenaja strada Verde (ulterior General Gheorghe Manu). Pe lotul menţionat, marcat în plan cu numele proprietarului – J. Philippesko – sunt figurate două imobile: o locuinţă cu planul în formă de ”L” aliniată la Podul Mogoşoaiei şi o anexă cuprinzând probabil grajdul de trăsuri şi încăperile personalului.
Din consultarea genealogiei familiei Filipescu, deducem că J. Philippesko poate fi unul şi acelaşi cu Ion Alexandru Filipescu (1808-1863)3, agă al poliţiei capitalei în vremea lui Barbu Stirbey, caimacam şi ministru, ginerele principelui Gheorghe Bibescu, deci personaj important al protipendadei bucureştene. 4
La 1875 regăsim terenul şi locuinţa în formă de L în planul Bucureştiului redactat de colonelul D. A. Papassoglu. Terenul este limitat acum la sud de strada Verde nou apărută (perpendiculară pe Calea Victoriei), figurând ca proprietate a unui “Plaino”. 5 În Podul Mogoşoaiei povestea unei străzi (1943?), Gheorghe Crutzescu semnala şi el numele de Plagino ca proprietar al casei aflate în acest punct al oraşului:
”După str. General Manu, fostă Verde, dăm de casa Costică Disescu, Plagino în vechime [s.n.] în care este azi Institutul de Cultură Italiană” [s.n.]. 6
Un Alecu C. Plagino (1821-1894) 7, fost de asemenea agă al capitalei ca şi proprietarul anterior, dar şi senator şi diplomat, boier cu interese în sfera literaturii şi a culturii române, este pomenit de Virgiliu Z. Theodorescu drept prieten al lui Vasile Alecsandri pe care îl găzduia uneori în casa lui din strada Verde.8
Un alt plan al capitalei, elaborat către 1880-1882 de D.P. Sesquières sub direcţia ¹lui Grigore Cerckez în calitate de inginer 9, semnalează prezenţa la aceeaşi adresă, a Consulatului Franţei (”Consulatu francescu”), fără indicarea proprietarului, poate tot Alecu C. Plagino. Informaţia privind existenţa acestei instituţii cu precizarea adresei poştale Calea Victoriei nr. 192, este confirmată în Annuaire de Roumanie, ediţiile din 1882 şi 1884. 10 În aceeaşi clădire purtând pe atunci numărul 218 (fosta proprietate Alecu Plagino, ce va intra mai târziu în posesia lui C. Dissescu), va locui în 1892, în calitate de proprietară, Marie Lupu Bogdan, după cum ne indică cererea adresată de ea primarului capitalei la data de 16 septembrie 1892.
”Domnule Primar, Voind a face unele reparaţiuni de tencuieli la casele mele din Calea Victoriei nr. 218 [s.n.] precum şi a dependinţelor, ve rog să binevoiţi a-mi da cuvenita permisiune […]. Primiţi vă rog domnule Primar încrederea distinsei mele consideraţiuni / Marie Lupu Bogdan.”11
Este chiar clădirea pe care o putem identifica în planul oraşului Bucureşti din 1911, cu precizarea numelui proprietarului de atunci, „Ctin Dissescu, nr. 218”. Terenul apare însă micşorat spre est, prin apariţia unei noi proprietăţi spre strada Clopotari, achiziţionate de M. Grădişteanu. 12
Între perioadele când proprietari au fost Marie Lupu Bogdan şi mai târziu Constantin Dissescu, se situează etapa în care imobilul s-a aflat în posesia principelui Grigore M. Sturdza (1821-1901) fiul domnitorului Moldovei.13 Dar el nu a locuit aici.14
Fără a preciza anii, în Bucureştii vechiului regat, George Costescu (1944) ne furnizează o preţioasă informaţie: proprietatea a trecut prin vânzare în posesia lui Sturdza care a transmis-o direct lui Constantin Dissescu15:
” […] lângă Biserica Sfântului Vasile, [casa] aceea cumpărată de prinţul Grigore Sturdza şi pe care, la terminarea palatului său de la capătul Podului, a dat-o avocatului Constantin C. Dissescu drept onorariu pentru ducerea procesului de moştenire împotriva familiei prinţului Gorceakov”.16
În planul oraşului Bucureşti din 1895-1899, răstimp în care clădirea se va fi aflat în posesia lui Grigore Sturdza, apare marcată grădina dinspre strada Gheorghe Manu având o fantână circulară, existentă şi astăzi în curtea Institutului de Istoria Artei. Constatăm de asemenea faptul că la capătul de răsărit al terenului se ridicase o clădire în formă de U, amplasată vis-à-vis de casa lui Spiru Haret. La acea dată existau deci trei clădiri pe parcelă.17
Proprietatea ajunge, probabil către 1901, anul morţii principelui Sturdza18, în posesia juristului Constantin G. Dissescu (1854-1932), profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti, ministru al justiţiei şi instrucţiunii publice.19 […]