Adesea în ultimii ani, Ruxanda și cu mine ne întrebam, amuzându-ne, cum ne-am cunoscut. Iar această dilemă era de notorietate printre prietenii noștri comuni pentru că nici una din noi nu-și mai amintea când și cum ne-am întâlnit. Țineam atât de mult una la alta încât consideram că ne știm dintotdeauna.
Probabil că am întâlnit-o prima dată pe Ruxanda la sesiunea anuală de comunicări a Muzeului Peleș, în toamna anului 1997. Ne-am împrietenit imediat deși ea locuia pe atunci mai mult la Sinaia iar eu în București; nu ne vedeam prea des dar fiecare revedere se petrecea firesc, de parcă ne-am fi despărțit doar cu o zi înainte, și descoperisem că aveam câțiva prieteni comuni. De atunci încoace am împărțit și împărtășit gânduri despre viață, amintiri comune și din familiile noastre, idei și proiecte de cercetare, cărți multe, filme, spectacole. Ne-am bucurat împreună de plimbări prin București, Sinaia și Ploiești, și de câteva excursii prin țară.
Ne-a apropiat pasiunea fiecăreia dintre noi pentru munca și obiectele de muzeu, pentru monumentele de arhitectură şi case autentice, inclusiv cele din lemn, palate ori biserici şi, pentru frumos. Însă, mai profund de atât, ne-am simțit legate prin continua și perseverenta căutare a ,,micilor și marilor descoperiri din lumea artelor legate de Familia noastră regală”, după cum chiar Ruxi mi-a scris cândva.
Aproape la începutul carierei profesionale am avut șansa de a învăța, amândouă, noțiunile cele mai importante ale meseriei noaste de muzeograf și conservator de muzeu în timpul unei neuitate burse de studii în Italia, despre restaurarea, conservarea și valorificarea (științifică și turistică) a patrimoniului cultural, în general. Această primă mare ,,excursie” în care ne-am găsit împreună a fost un timp fast și foarte dens, de câteva luni, căci am făcut școală cu profesori și cercetători italieni eminenți în domeniu; mai important, am descoperit atunci aproape sistematic, minunatele comori de artă ale Italiei, de la Napoli până la Milano, luând la pas Florența, Roma, Bologna și Perugia, Pompeiul antic și catedralele de la Asissi. Ruxi era o camaradă calmă și bonomă iar spiritul ei de echipă venea dintr-o mare noblețe. Îmi amintesc că avea răbdarea să ne aștepte uneori minute în șir, pe mine sau pe alți colegi, până reușeam să găsim unghiul potrivit pentru o fotografie. Iar când, în drumurile noastre, se întâmpla ca rucsacul meu să devină prea greu, ea se învoia să ducă și o parte din lucrurile mele. Era lipsită de emfază și nepretențioasă în situațiile cotidiene și cu toții o consideram companioana preferată datorită veselei ei bunătăți și caldei ei prietenii. Perioada acelei burse petrecute la Bertinoro (depinzând de Universitatea din Bologna) a fost foarte solicitantă din multe puncte de vedere dar întotdeauna m-am bucurat că eram alături de Ruxanda. […]