TOMPA GÁBOR
GEORGE BANU
Vișinii și cărțile

 

Livada de vișini, ultima piesă a lui Cehov, e o parabolă care vorbește despre trecerea de la o lume la alta prin vinderea grădinii și perspectiva convertirii sale în loc de vacanță estivală. Aceasta implică sacrificarea frumuseții aparent inutilă a cireșilor, pe care proprietatea odinioară a încarnat-o, în numele utilului și a petrecerilor pe care noul proprietar își propune să le furnizeze probabililor cumpărători. Parabolă a schimbării. Azi, care ar fi echivalentul cireșilor tăiați? Suntem contemporanii căror distrugeri? Aceasta a fost întrebarea inițială. Ce livadă e ucisă?

Când ne-am plimbat în vechea bibilotecă Strahov de la Praga și cărțile legate în piele albă ne-au dat impresia că sunt fantomele unei alte lumi, dispărute, șterse, ne-am spus că acest loc straniu răspundea la întrebarea noastră: biblioteca și cărțile sunt actualulul echivalent simbolic al livezii ce moare. De aceea cărțile de odinioară vor fi atât de prezente în spectacol, căci victime ale comunicării electronice azi generalizate.

Această transformare ne face să ne gândim la repulsia resimţită fără îndoială de călugării miniaturiști care decorau vechile cărți cu imagini de o frumusețe splendidă, atunci când imprimeria lui Gutenberg a editat textele în alb și negru, asigurându-le astfel o difuzare nebănuită altădată. Aceasta n-a suprimat atracția lecturii. Confruntați cu performanțele similare ale internetului nu suntem noi oare echivalentul călugărilor nostalgici din alte vremuri? Orice transformare implică o suferință.

Livada noastră este o mărturie a iubirii de carte și totodată o recunoaștere a înfrângerii sale iminente sub presiunea modificărilor moderne. Noi nu putem să i ne opunem, dar putem regreta această frumusețe pe cale de dispariție. Sfâșierea aceasta definește spectacolul. Noi nu rămânem indiferenți la agonia cărții.

O imagine ne-a inspirat, pe noi și pe scenografa Carmencita Brojboiu, imaginea unei biblioteci engleze distrusă în timpul războiului unde printre cărțile căzute din rafturi, distruse, se disting câteva siluete de cititori indiferenți la dezastrul general. Cartea dispare, însă, ca pe vremea Evului Mediu, plăcerea pe care o oferă persistă, altfel, diferit: cititori vor exista întotdeauna. Noi nu intrăm în epoca barbariei. Declinul cărții nu e sinonim cu doliul lecturii.

 

Les cerisiers et les livres

La Cerisaie, dernière pièce de Tchékhov, est une parabole qui parle du passage d’un monde à un autre par la perte du verger et la perspective de sa conversion en exploitation estivale. Cela implique le sacrifice de la beauté en apparence inutile des cerisiers dont la propriété a fait sa gloire au nom de l’utile et des loisirs que le nouveau maître veut offrir à des hypothétiques acheteurs. Parabole du changement! Aujourd’hui quel serait l’équivalent des cerisiers que l’on coupe? De quelle perte sommes-nous les contemporains? Ce fut la question première. Quelle cerisaie est abattue?

Lorsque nous nous sommes promenés dans la vieille bibliothèque Strahov de Prague avec ses ouvrages reliés en cuir blanc qui procurent la sensation qu’ils sont les fantômes d’un autre monde, disparu, évanoui, nous nous sommes dit que cet endroit étrange répondait à notre interrogation: la bibliothèque et les livres sont l’actuel équivalent symbolique de la cerisaie qui disparaît. C’est pourquoi les livres de jadis seront si présents dans le spectacle, car victimes du nouvel exercice généralisé de la communication électronique.

Cette mutation nous fait penser à la répulsion ressentie par les moines miniaturistes qui ornaient les vieux livres d’images d’une beauté splendide lorsque l’imprimerie de Gutenberg a édité les textes en noir et blanc assurant ainsi une diffusion insoupçonnée auparavant. Cela n’a pas supprimé le bonheur de la lecture. Face aux exploits d’une même nature de l’internet ne sommes-nous pas l’équivalent des moines nostalgiques de jadis? Toute mutation se fait dans la douleur.

Notre Cerisaie est un témoignage d’amour pour le livre et également un constat de défaite imminente face aux bouleversements modernes. Nous ne pouvons pas nous y opposer, mais nous pouvons regretter cette beauté en voie de disparition. Ce déchirement traverse le spectacle. Nous ne restons pas indifférents à l’agonie du livre!

Une image nous a inspiré, nous et la scénographe Carmencita Brojboiu, l’image d’une bibliothèque anglaise détruite pendant la guerre où parmi les livres tombés des rayonnages, détruits, se dessinent quelques silhouettes des lecteurs indifférents au désastre général. Le livre disparaît, mais, comme du temps du Moyen Age, le plaisir qu’il procure persistera, autrement, différemment: il y aura toujours des lecteurs! Nous n’entrons pas dans l’ère de la barbarie! Le déclin du livre n’est pas synonyme du deuil de la lecture!

Share This Post