N-am iubit cărțile vechi, căci prea prețioase pentru a întreține cu ele o relație vie, direcția pe care o prefer și o caut ca să evit lectura asimilată unui act crispat, intimidant. Cartea veche, în mod spontan, impune acest regim! Nu m-am consacrat nici manuscriselor, nici bibliofiliei, ele nu mă atrag asemenea obiectelor care mă seduc în interiorul personal. Cartea ce o ating, subliniez, îndoiesc mă atrage. Pe de altă parte, mă disociez de cultul lui Basarab Nicolescu sau al marelui actor Gérard Desarthe fără încetare la pânda aparițiilor miraculoase de ediții rare, prime, cu dedicaţii de autori. Fiecare le achiziționează cu pasiune, Basarab mi-a revelat recent tezaurele sale, iar Desarthe venit la București după 89 pentru festivalul ”Primăvara libertății” m-a târât prin anticariate unde a descoperit când o ediție rară de Verlaine, când un volum de Diderot. Eu îmi recunsoc handicapul indiferenței pentru asemenea “cărți de memorie”, , încât rămân insensibil la un dicționar legendar moștenit din familie, le Trévoux, precursor al marelui Dicționar Enciclpedic ce s-a constituit în instrument de afirmare și de difuzare a gândirii Luminilor care a anunţat Revoluția Franceză. Nu-l deschid. Nu-l consult și prefer publicațiile recente, maniabile dar lipsite de “legenda” timpului. Îi recunosc însă importanța tot astfel cum unchiul Gaev din Livada de vișini o face cu Dicționarul Enciclopedic rus, care confirmă afilierea Rusiei intelectuale la transformarile Occidentului. El dispune de o valoare simbolică și de la această constatare porneam când i-am sugerat lui Gabor Tompa sa nu trateze rudimentar ironic, cum o fac toți regizorii, celebra referință pe care Gaev o face amintind că “livada” e citată chiar în dicționar. Nicidecum un detaliu, argumentul e pertinent: cum sa nu admiți importanța livezii când ea e evocată până și în celebra lucrare? Și ca urmare el a plasat Dicționarul pe un pupitru de muzician acordându-i un statut exemplar în spațiul cotidian…Dicționarului i se recunoștea astfel statutul emblematic! El își justifică prezența tocmai prin relația cu “livada” și prestigiul de care aceasta se bucură și care astfel se constituia în referința constantă, un fel de Biblie laică a unchiului convins de valoarea cărții. În acest spirit intervenea soluția finală când Gaev, abandonând livada, rupe pagina citată din Dicționar și o conservă ca o relicvă în buzunarul redingotei. E tot ce îi rămâne! Cartea veche i-a servit de referință și pagina smulsă de consolare. […]