Aceste rânduri sunt o poveste, o amintire, urma lăsată de o aventură împărtășită. Rareori am fost implicat ca la Maribor în acest mod comunitar care e o echipă de teatru, căci mereu am rămas “lângă scenă”, cum se intitula cartea ce-mi era dedicată și pe care editura Curtea Veche a publicat-o. “Lângă scenă” – mi-a fost condiția. Acum m-am situat “ în pragul scenei” invitat fiind de Gabor Tompa să mă asociez ca “dramaturg” în numele eseului pe care l-am consacrat mai demult piesei testamentare a lui Cehov Livada de vișini. Trebuia să lucrăm într-o țară a Europei pe care căderea comunismului a transformat-o radical, Slovenia, devenită independentă, căci separată de vechea Iugoslavie, o țară ce azi ne apare ca fiind una din oazele reconfortante unde Estul și Vestul se întâlnesc. Aici,
la Maribor, orașul care ne solicitase, ne regăseam “aproape și altundeva” decât în România. Spre satisfacția mea, Carmencita Brojboiu acceptase să semneze decorurile formând astfel un triunghi improvizat dar afectiv impact. Acesta fu prealabilul!
Livada de vișini e parabola scrisă de Cehov din perspectiva morții, a lui ca și a unei clase, care se apropia și a „Noii lumi“ care se anunță: o dispariție și o apariție…. Balanța între timpuri, răscruce de drumuri. Livada, stăpânii o asociază cu spațiul mitologic al copilăriei și al unei civilizații ce se scufundă sub impactul noilor condiții economice: urbanizare, căi ferate, foraje și operații bancare. Lopahin reprezintă această mutație ce presupune înlocuirea valorii simbolice încarnată de livadă, splendidă, cu turismul estival, financiar avantajos. Lopahin nu se constitue în adversar al stăpânilor deposedați, el le propune soluții tehnice neînțelegând însă că nu-i poate salva pe ei singuri fără a prezerva totodată livada. Ei sunt indisociabili, asemeni capitanilor de navă ce nu-și părăsesc vasul naufragiat. De aceea, excluși, stăpânii abandonează domeniul, în timp ce Lopahin îl va recupera dar rămânând singur… fără soție, fără iubire, un fals învingător, un invalid existențial. El își dorea livada și totodată pe femeia care o încarna, Liubov. N-a obținut însă decât vișinii pe care-i va decapita, în timp ce ea, ca o pasăre migratoare, părăsește Rusia și revine la… Paris. Casa s-a golit și doar bătrânul servitor Firs se mai mișcă, ezitant, pentru a expira definitiv ca și lumea pe care o reprezintă.
Orice parabolă formulează implicit întrebarea: care-i termenul concret pe care ne permite să-l descifrăm? În eseul meu propuneam asimilarea livezii cu teatrul devenit minoritar și de asemeni cu acest vestigiu care e cartea și, implicit, biblioteca. O bibliotecă fantomatică, compusă din mii de cărți legate în piele albă, m-a fascinat la Praga, biblioteca Strahov pe care i-am indicat-o ca reper de voiaj lui Gabor Tompa. Dupa ce a vizitat-o, ne-am propus să asimilăm livada cu biblioteca pragheză. Idee de o luminoasă evidență: livada ce dispare se înrudește cu aceste biblioteci actuale ce se golesc și-și pierd vizitatorii, cu aceste edificii ce-și păstrează mai cu seamă o valoare muzeală. Și totuși, în lumea actuală, o iubire adâncă de teatru și cărți persistă. De aceea, eu am propus ca document de lucru fotografia unei biblioteci londoneze bombardate, unde printre ruine și cărți disparate, în ciuda dezastrului, cititori pasionați consultă operele prezervate. De aici a plecat admirabila soluție scenografică, subtilă și discretă, semnată de Carmencita, aceea a unei lumi care se stinge printre cărți… așa cum, în versiunea cehoviană, dispărea odată cu sacrificarea livezii. […]