Primele biblioteci dedicate artelor spectacolului, deşi erau puternic ancorate în instituţiile străine încă din secolul al XIX-lea, de exemplu, în Statele Unite ale Americii, în Germania şi în Italia, au apărut târziu în Franţa, aşa cum s-a întâmplat şi cu conştientizarea specificităţii studiilor teatrale.
Nevoia de a crea locuri cu materiale documentare care să păstreze memoria artelor spectacolului s-a împlinit efectiv, în Franţa, numai datorită voinţei unor regizori, ca Jacques Copeau, Firmin Gémier, Louis Jouvet şi Léon Chancerel, şi a unor bibliofili, ca Auguste Rondel[1], de a constitui colecţii patrimoniale dedicate unei practici care este, prin natura ei, efemeră. La începutul secolului al XX-lea, în cadrul unor asociaţii de profesionişti (Asociaţia Regiei de Teatru şi Societatea de Istorie a Teatrului), începe colectarea şi conservarea documentelor specifice meseriilor din domeniul artelor spectacolului: machete, caiete de regie, corespondenţă, costume, fotografii, programe şi alte materiale documentare. Aceste colecţii contribuie la constituirea unei istorii a spectacolului în Franţa şi, totodată, pun în valoare, pentru public, importanţa fundamentală a teatrului în cultura occidentală şi în cea naţională.
La începutul anilor 1950, Jouvet doreşte să se creeze, în Franţa, o instituţie consacrată teatrului, aşa cum exista deja în străinătate. Doi profesori de la Facultatea de Litere şi Ştiinţe Umaniste a Universităţii din Paris îşi vor uni eforturile pentru realizarea ei: Raymond Lebègue, specialist în domeniul teatrului renascentist şi baroc din Franţa, şi Jacques Scherer, pentru care Facultatea de Litere din Paris va înfiinţa, în 1956, o Catedră de Istoria şi Tehnica teatrului francez. Astfel, iniţiativa celor doi profesori ia amploare şi, în anul următor, Sorbona, cu ajutorul Centrului Naţional de Cercetare Ştiinţifică din Franţa, cumpără biblioteca personală a omului de teatru Gaston Baty, care are peste 5 000 de documente, dintre care unele foarte preţioase: ediţii originale, adesea, cu dedicaţie din partea contemporanilor săi şi cu autografele lui Jean Cocteau sau ale lui Montherlant, piese din secolele al XIX-lea şi al XX-lea provenind din toată Europa, lucrări despre costum, despre teatrul medieval, eseuri teoretice despre arta actorului şi despre regie, fotografii de marionete, planşe în acuarelă pentru decoruri, desenate de Baty, arhive de corespondenţă…
Pornind de la acest fond documentar, care simbolizează legătura intimă pe care biblioteca o păstrează cu practica teatrală şi cu regia, Jacques Scherer deschide, pe 14 aprilie 1959, Centrul de Documentare Teatrală şi reuşeşte, tot cu Raymond Lebègue, să convingă mulţi alţi specialişti să se alăture aventurii lor şi să întemeieze, la şase luni de la inaugurarea bibliotecii, Institutul de Studii Teatrale, unde vor fi predate cursuri de istoria teatrului, dramaturgie, arta actorului şi regie, şi la care vor interveni atât universitari, cât şi de praticieni (conferinţele lui Jean-Louis Barrault, ale lui Jean Vilar…). Aceşti „poli” instituţionali, care reunesc cercetarea şi documentarea, nutresc ambiţia de a atrage studenţi, cercetători francezi şi străini, dar şi profesionişti şi amatori de teatru.
Lebègue şi Scherer demonstrează, astfel, că teatrul nu se poate studia ca literatura. Textul dramatic este doar unul dintre elementele reprezentaţiei, de aceea, trebuie să se inventeze un alt mod de a studia evenimentul teatral. Crearea unui spectacol implică, întradevăr, un anumit mod de a imagina timpul, spaţiul, corpul actorului, publicul, aspectele tehnice şi estetice, gesturile artistice.
Înfiinţarea acestor două instituţii conexe, Centrul de Documentare Teatrală – care, în prezent, se numeşte Teatroteca Gaston Baty – şi Institutul de Studii Teatrale, în cadrul Facultăţii din Paris, contribuie la recunoaşterea particularităţilor artelor spectacolului. Aceste instituţii funcţionează ca doi plămâni ai aceluiaşi corp şi îşi propun să valorizeze diversitatea practicilor teatrale, prin studierea şi prin colectarea documentaţiei despre toate componentele artelor spectacolului: teatru, dans, marionetă, circ, musichall, teatru de stradă, scenografie, costum… Într-adevăr, pentru a răspunde nevoilor multiple ale cercetătorilor Institutului, Teatroteca colecţionează documente foarte variate: lucrări tipărite, lucrări dactilografiate care sunt inedite, broşuri şi programe distribuite în sălile de teatru, afişe, stampe şi cărţi bibliofile, iconografie, înregistrări audio şi video, lucrări de cercetare (disertaţii de masterat şi teze de doctorat).
Originalitatea bibliotecii noastre constă în aspectul pluridisciplinar al colecţiilor sale şi în diversitatea documentelor colecţionate. Ea are un loc aparte în rândul bibliotecilor universitare din Franţa, fiind singura care este consacrată numai artelor spectacolului. De aceea, ea constituie un punct de întâlnire pentru comunitatea de studenţi şi de cercetători care frecventează Universitatea Sorbona Nouă − Paris 3. Publicul este atras, mai ales, de bogăţia colecţiilor (în total, 100 000 de documente), de uşurinţa cu care se pot consulta şi de originalitatea anumitor fonduri documentare, care ne-au fost donate sau pe care le-am moştenit în mod legal.[…]
[1]*CÉLINE HERSANT este directoarea Teatrotecii Gaston Baty a Universităţii Sorbona Nouă – Paris 3.
1Fondul Rondel va fi preluat de Biblioteca Naţională a Franţei în 1920.