Nimeni nu cred că poate spune că a citit în toate marile sau importantele biblioteci din lume. Sau că le-a vizitat măcar. Pentru că, da, bibliotecile se pot și vizita. În multe feluri. Adesea, vizita e palpitantă. Sau nostalgică. Generatoare de tristeți, de bucurii, de gânduri, de conexiuni nebănuite. Despre câteva dintre acestea va fi vorba în rândurile următoare.
Biblioteca – un culoar de trecere
Uneori, vizitezi biblioteca, treci prin ea, pentru că nu ai încotro. Nu că n-ai vrea – cum să nu vrei?! până și gândul ăsta mi se pare o blasfemie… – dar și dacă, prin cine știe ce absurd concurs de circumstanțe, n-ai dori, n-ai avea timp s-o vizitezi, nu ai cum s-o eviți. Fiindcă biblioteca e un loc de trecere. Printr-un palat, o reședință, o mânăstire.
Prin Real Monasterio San Lorenzo de El Escorial. Admiri tavanul ei frumos sculptat, podelele-i de marmură și, evident, numai o mică parte dintre cele peste 40.000 de tomuri (cărți, manuscrise, incunabule) – mai exact, cotorul lor –, volume bine protejate contra focului, intemperiilor și indiscrețiilor de tot felul.
Admiri și te gândești și te întrebi. În drumul prin El Escorial, drum cu jaloanele trasate dinainte – nu de tine! –, biblioteca este numai o etapă. Pasageră, dar obligatorie. Sau, dacă ești împătimit de cărți și de biblioteci: obligatorie, dar pasageră.
Traseul mai cuprinde panteonul regilor și principilor spanioli, cuprinde relicvarii, galerii de artă, apartamente și grădini. Tentații care pot să te distragă de la cărți, de la citit sau, dimpotrivă, care sunt complementare acestora. Un trist, însă uriaș memento mori (Panteonul regilor are 60 de cripte…), o grădină labirintică, pe care o vezi, din când în când, de la fereastră, dar și Grădina desfătărilor din Paradis de Bosch, care e, uneori, împrumutată de la Prado și expusă fie în galeria de tablouri, fie în dormitorul în care și-a dat sufletul regele Filip II.
Filip II, care și-a donat biblioteca proprie mânăstirii San Lorenzo de El Escorial și a făcut eforturi s-o mărească și s-o diversifice. Care a pactizat cu Inchiziția și chiar a încurajat-o, dacă mai era nevoie, dar care a salvat de Inchiziție, „ascunzându-le” în biblioteca mânăstirii, cărți puse la index și menite aneantizării.
Biblioteca nu e numai un culoar de trecere prin mânăstire și prin lume. Este și un mănunchi de paradoxuri.
Biblioteca e în altă parte
Tot un culoar ți se arată – pe acolo, volens-nolens, treci, iar coridorul e, ce-i drept, uriaș – și dacă vizitezi muzeul Vatican. Sau, mai exact, muzeele deschise publicului de statul Vatican. E vorba de Sala Sixtină a Bibliotecii Vaticane, situată aproape de ieșirea din muzeu.
Acolo vezi – ca să te consolezi că n-ai văzut, de fapt, nimic – expuse într-o vitrină, două „tomuri” aflate în posesia bibliotecii: volumul cel mai mic și cel mai mare. Cel mai mare volum, o Biblie, e cât un geamantan din alte vremuri, iar cel mai mic – de asemenea, o Biblie – este cât o cutie de chibrituri. Coperta ambelor volume e din aur și bătută în pietre nestemate.
În rest, în locul cărților pe care ai vrea să le contempli – fie chiar și de departe, în ansamblu –, admiri dale de marmură, o colonadă de majolică, un plafon pictat[1]. Totul, frumos, desigur. Dar frustrarea e imensă.
Cărțile (1,1 miloane de volume tipărite, dintre care 8500 incunabule, ca să nu mai vorbim de cele 75.000 de codexuri din lumea întreagă; numai rafturile însumează 42 de kilometri) se află în cu totul altă parte, altă aripă, altă clădire.
Morala unei vizite turistice la Vatican pare a fi aceea că o carte nu este – sau n-ar trebui să fie – un obiect estetic, contemplabil la muzeu. Nu trebuie să admiri cărțile ca pe niște tablouri sau tapiserii, sculpturi… Ci să le integrezi esența în liniște, cu reculegere sau, poate, cuprins(ă) de efervescența cercetării. Să le citești și nu să le privești[2]. Firește. […]
[1]. Aceasta era situația în august 2009, la ultima mea vizită acolo.
[2]. Sălile de lectură ale Bibliotecii Vaticane admit maximum 150-200 de vizitatori pe zi și nu este deloc ușor să te numeri printre ei.