Memoria fotografică nu înșeală
și nu îmbătrânește niciodată
Ca să fiu sincer, nu am crezut niciodată în puterea blestemelor, însă viața, de multe ori, te face să-ți schimbi convingerile. Întâmplarea sau poate destinul a făcut ca să fiu legat sufletește și profesional de două dintre cele mai importante lăcașuri de Cult din București: Mânăstirile Vacărești și Mihai Vodă.
În 1984 lucram de 27 de ani la Studioul Alexandru Sahia, la început ca asistent apoi, după absolvirea I.A.T.C.-ului, ca operator de imagine și, în acel an, am avut “norocul” sau trista șansă de a face două filme despre cele două mânăstiri. Până atunci cutreierasem țara și filmasem nenumărate biserici considerate “monumente istorice” de cei care cenzurau din plin filmele Studioului. Bineînțeles că aveam grija să înregistrez adevarata esență religioasă a acelor Case ale Domnului, deși știam că majoritatea imaginilor erau tăiate la prima vizionare.
Când am terminat Institutul, am făcut un jurământ cu mine însumi să nu mint niciodată și să filmez realitatea nudă, cu orice risc. Speram că toate secvențele cenzurate nu vor fi distruse, ci își vor găsi un loc în arhivă și, cu puțin noroc, atunci
când vremurile se vor schimba, vor putea fi folosite în filme care respectau adevărul și tradiția spirituală românească. După lucrările de demolare ale Arhivelor Statului, Mânăstirea Mihai Vodă a fost “salvată” prin mutarea prin translare, pe o distanță de vreo 200 de metri, în spatele viitoarelor blocuri din fața Casei Poporului, pe atunci în stadiul de imens șantier. Într-o zi, am fost chemat de directorul Studioului și mi s-a comunicat că, timp de un an, va trebui să filmez fazele esențiale ale mutării Mânăstiri în vederea unui film documentar care să dovedească grija Partidului pentru conservarea Monumentelor Istorice. El mi-a ocolit privirea, comunicându-mi că trebuia să fiu foarte atent să nu trag nici un cadru în direcția “Casei Poporului” și a accentuat: “absolut nici un plan”.[…]