[…]
Mircea Anghelescu: Profesorul Virgil Nemoianu vă este cunoscut din multe cărţi pe care toţi le-am putut citi, în engleză şi în traducere, doar după 1990, dintr-un motiv foarte simplu: a rămas în străinătate, întâi în Anglia şi apoi în Statele Unite, la începutul anilor şaptezeci, ca mulţi alţi intelectuali români care au refuzat să accepte regimul concentraţionar din ţară. Aveţi acum şansa de a-l întâlni cu ocazia lansării a două volume din seria sa de Opere pe care o publică de câţiva ani editura Spandugino şi astfel să întâlniţi pe unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători, aş zice chiar mai iluştri specialişti pe care ţara noastră i-a dat studiilor de literatură comparată, de istorie literară şi de filosofie a culturii din aria de civilizaţie europeană. Cele patru decenii în care a predat diferite discipline din această familie la Universitatea Catolică din Washington şi a funcţionat pe poziţii de decizie în diverse organizaţii profesionale internaţionale, au dat vizibilitate maximă studiilor pe care le-a publicat în tot acest timp şi care au făcut epocă prin cele mai cunoscute dintre ele: Îmblânzirea romantismului, Triumful imperfecţiunii, Teoria secundarului ş.a. […]
Virgil Nemoianu: În legătură cu faza bucureșteană: eu băteam anticariatele. Spre exemplu, din primii bani pe care i-am câștigat pe la 16 ani – dădeam meditații unui băiat din clasa a VI-a – m-am dus și mi-am cumpărat o ediție completă din Goethe, de pe la 1870, de care mă bucur că o mai am și acum. Vorbesc aici de anticariatele oficiale. Dar exista o întreagă rețea de anticari. De exemplu, Sterescu pe care eu îl consider un geniu și un adevărat binefăcător. Ar trebui să aibă statuie sau un bust pe undeva, prin București, pentru că au fost cel puțin vreo două generații de scriitori care au „supt” învățătură de carte din volumele care circulau prin mâna lui Sterescu. Băiatul lui fusese la Titu Maiorescu, era puțin mai mare, cu un an sau doi, decât noi. Eu am ajuns acolo și am rămas uimit de ce am lăsat: era înconjurat, cărțile erau puse claie peste grămadă în odăile lui. Mai toți scriitorii, șaizeciștii – Ioan Alexandru, chiar Nichita Stănescu și alții – trecuseră pe acolo și luau de la el. Erau oameni care veneau și vindeau cărți, alţii își cumpărau cărți. Săracul Sterescu fusese și la pușcărie, dar el tot nu s-a lăsat. Era o figură extraordinar de importantă.
Când am ajuns în America, marea mea surpriză, de fapt un fel de explozie de bucurie pentru mine, a fost accesul liber la raft la Biblioteca Universității din California, la care mi-am luat doctoratul, și faptul că petreceam ore întregi acolo trecând de la un raft la altul, de la un autor la altul, citind câte o carte, răsfoind, mai luând câteva notițe. Am avut un alt coleg de catedră, mai tânăr decât mine, care mi-a spus că el, câteodată, mai și dormea acolo. Rafturile acestea erau atât de extinse încât nu puteau să fie supravegheate permanent și pas cu pas și atunci puteai să te pierzi printre rafturi și el petrecea și noaptea acolo. Erau deschise fără întrerupere, 24 de ore din 24.
Puțin mai încolo, când am ajuns la Washington, acolo era Biblioteca Universității. Bună, dar nu formidabilă. Formidabilă era Biblioteca Congresului care cred că este cea mai mare din lume. Și acolo o bucată de vreme am avut acces liber – ceea ce era foarte rar, dar tot așa, prin șmecherii balcanice, am reușit să obțin acces liber la raft. Și acolo petreceam ore întregi uitându-mă la cărți, alegând. Eu și greșeam spunând că merg la Biblioteca Academiei, când era de fapt Biblioteca Congresului. Aceasta fusese începută de Thomas Jefferson în jurul anului 1800, și pe urmă a crescut considerabil. Erau acolo și colecții de reviste de diferite feluri, fie autentice, fie copiate în diferite feluri și care puteau să fie citite. Era o plăcere. Ar fi de menționat aici și bibliotecile publice, care sunt foarte bogate și nu te costă nimic. Fiecare locuitor al circumscripției respective sau raionului respectiv al statului își poate scoate un permis și poate lua cărți împrumut pe trei săptămâni, poate citi și acolo ș.a.m.d.
Separat de acestea erau bibliotecile universitare. La Wortley, de exemplu, era o bibliotecă formidabilă, foarte generoasă în materie de împrumuturi și de acces. Plus că aveau o navetă care, o dată sau de două ori pe zi, te lega de Stanford, de o universitate cu totul majoră, dura cam trei sferturi de oră drumul cu naveta respectivă, sau chiar de Los Angeles, se putea și acolo merge, deci era și asta un soi de rețea. Cu toate acestea, îmi cumpăram și eu ce se putea, cât mă lăsa punga la momentul respectiv, mai ales când eram doctorand sau mai nevoiaș, la începuturile mele de acolo.
Oamenii mai tineri aveau și un sistem de bibliotecă care era așa: blocuri de piatră de la un capăt la celălalt, și deasupra se punea o scândură; pe urmă mai venea câte un bloc sau două de piatră și se mai punea o scândură și astfel biblioteca se ridica pe măsură ce se înmulțeau cărțile. Asta a fost prima mea bibliotecă fizică acolo, construită în felul acesta, pentru că am văzut și eu la alții. Biblioteca publică era nu departe și mergeam cu băiatul meu chiar când avea 3, 4 ani: îl luam de mână și luam o mulțime de cărți de copii, așa, la nivelul lui, și era și asta o plăcere. Am mai recuperat câte ceva din biblioteca mea care se constituise între timp în anii 1960 la București și am recuperat ceva din ea, o parte destul de mică, dar totuși câteva cărți mai importante am reușit să recuperez. Altele pur și simplu le-am cumpărat cu timpul, ba dintr-o parte, ba dintr-alta, așa că am o bibliotecă de care acum încep treptat să mă debarasez, ajungând spre sfârșitul vieții. Sunt multe cărți românești pe care le-am și dat la diferite universități. Universitatea mea nu are colecție de cărți românești, dar există universități în America, care au colecții destul de bune de carte românească și care le primesc, inclusiv Bloomington, Illinois, Harvard etc. Documentele pe care le aveam, scrisorile mai importante de la scriitori din România, le-am trimis la Biblioteca Municipală din Timișoara unde am pe cineva, iar ei sunt foarte încântați să le primească. Le-am dat și dactilograma inițială a romanului lui I. D. Sîrbu, Adio, Europa!, care nu știu cum a ajuns la mine printr-un critic literar. Pe urmă scrisorile, e-mail-urile eu nu le-am mai ținut, dar, totuși, această întreagă artă epistolară care există de câteva sute, poate chiar mii de ani – că avem și de la Cicero scrisori de felul acesta –a cam dispărut în ziua de astăzi, puțină lume mai scrie de mână. Eu găsesc că e regretabil acest lucru, pentru că multe din aceste scrisori sunt adevărate eseuri – să ne gândim la corespondența lui Ion Ghica cu Alecsandri, și atâtea altele care sunt de valoare autentică – sunt eseuri, opere literare, de fapt ca atare au şi fost tipărite ș.a.m.d.
Acum un an, când m-am pensionat – mai țin eu un curs, două, dar în esență sunt pensionar – am constatat că scriu mult mai puțin decât în trecut, în schimb citesc mult mai mult – și asta este ceva foarte plăcut. Asta a rămas o continuitate și față de trecut, de la nivel de filozofie, literatură, teologie, la nivel de roman polițist, roman științifico-fantastic. Așa citeam încă din primii mei ani. […]