CARMEN MUȘAT

Dioscurii
sau despre
valoarea formativă a prieteniei

 

 

Am auzit prima oară vorbindu-se despre Ion Vianu prin vara anului 1977, în casa părinţilor mei, ascultători fideli ai postului de radio Europa Liberă. Mama şi Tata comentau mai mult în şoaptă emisiunile Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca, în care numele lui Ion Vianu revenea constant, alături de cel al lui Paul Goma şi de un altul cu o sonoritate ciudată, complet necunoscut pentru mine pe vremea aceea, Havel. Cum de numele lui Tudor Vianu aflasem la şcoală, de la profesorul meu de română – fost student şi admirator entuziast al celui care scrisese Arta scriitorilor români, din care cita adeseori –, mă întrebam dacă există vreo legătură între doctorul Vianu, despre care se vorbea cu respect la Europa Liberă, şi profesorul profesorului meu. Legătura aceasta, abia intuită atunci, avea să-mi devină evidentă după noiembrie 1980, când l-am întâlnit pe Vlad Alexandrescu, fiul Măriucăi Alexandrescu Vianu, licean şi el, ca şi mine, şi „rival”.
       Din acel moment aş putea spune că, prin Vlad, am intrat treptat în universul Vianu, în atmosfera casei din Andrei Mureşanu – evocată în repetate rânduri cu nostalgie de Ion Vianu şi descrisă, în dialogul său epistolar cu Matei Călinescu, ca fiind „făcută din cărţi” – şi a celei din Zamora, atât de impregnate amândouă de personalitatea lui Tudor Vianu. Pe vremea aceea, fiul lui Tudor Vianu şi copiii lui aveau pentru noi, prietenii lui Vlad, consistenţa fantomatică a celor aflaţi într-o altă lume, într-un spaţiu aproape ireal, în care era de neimaginat că am fi putut vreodată ajunge. Crescusem între timp şi începeam să înţeleg că realitatea în care trăiam era una scindată şi că exista o mare diferenţă între spaţiul interior – în care intrau familia mică şi prietenii foarte apropiaţi – şi spaţiul social, în care nu discutam niciodată cu voce tare despre ceea ce ne interesa şi despre ceea ce gândeam cu adevărat. Or, posibilitatea de a pătrunde, pentru câteva ore sau pentru câteva zile, în universul aproape mitic al Vienilor era, pentru adolescenta îndrăgostită de literatură care eram, o şansă de a descoperi un mod de viaţă ce părea definitiv pierdut în societatea dominată de „oameni noi”. Mulţi ani mai târziu, în aceeaşi casă din Andrei Mureşanu (în care, odată intrat, descopereai în încăperea din dreapta biblioteca somptuoasă şi biroul negru la care lucrase cândva Tudor Vianu) l-am întâlnit pentru prima oară pe Ion Vianu şi apoi, tot acolo, prin 2000, pe Matei Călinescu, venit pentru scurt timp în ţară şi găzduit în locuinţa construită în perioada interbelică de tatăl prietenului său (evocat cu deosebită căldură de Matei, în Amintiri în dialog şi în jurnale, pentru „rolul imens pe care l-a jucat în formaţia [lui] morală şi intelectuală”). Lectura volumului menţionat mai sus îmi era proaspătă în minte, iar prietenia cu valoare reciproc formatoare a celor doi protagonişti, în ani de grea cumpănă socială şi culturală, avusese asupra mea efectul catalizator pe care, în iarna lui 1983, îl avusese lectura Jurnalului de la Păltiniş. Deşi cărţile lui Matei Călinescu le descoperisem mult mai devreme – Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter îmi căzuse în mână la începutul anilor ’80, când nu ştiam nimic despre autor, regăsit un deceniu mai târziu, când Cinci feţe ale modernităţii devenise unul dintre titlurile obligatorii ale bibliografiei mele universitare –, întâlnirea cu oamenii din spatele cărţilor avea să se producă abia odată cu lectura Amintirilor în dialog, astfel încât o vreme Ion Vianu şi Matei Călinescu au alcătuit, în mintea mea, un duo formidabil, complementari, asemănători şi foarte diferiţi. Am continuat să le urmăresc dialogul livresc şi după ce i-am cunoscut, impresionată de modul în care reuşiseră, pe meridiane diferite şi în contexte personale, istorice şi sociale particulare, să-şi fie simultan oglindă şi punte. Şi asta nu doar în volumele memorialistice publicate de fiecare dintre ei, ci şi în eseurile despre Mateiu Caragiale, în reflecţiile pe marginea operei lui Eugen Ionesco şi în situaţiile de viaţă relatate, în repetate rânduri, de fiecare dintre ei. „Am scris de mai multe ori despre el, am scris cu el, de fiecare dată cu impresia că scriam despre mine şi totuşi despre altul,” scria Ion Vianu despre „Geamănul” său, într-un text evocator inclus în Frumuseţea va mântui lumea. Am regăsit aceeaşi temă a Geamănului în paginile evocatoare din Amor Intellectualis, cât şi în cele din Un altfel de jurnal, ultima carte a lui Matei Călinescu, apărută postum. […]

Share This Post