VIRGIL NEMOIANU

Doinaș
Cercul Literar
și Generația de aur

Cred că cei mai mulți auditori, poate chiar cei mai mulți locuitori ai României au fost dezamăgiți (unii mai tare, alții mai puțin) de felul în care s-au desfășurat lucrurile în țară după anul 1989, când speranțele și iluziile tuturor erau maxime. Nu mă voi referi acum la chestiunile mai ample, la socio-istoric în ansamblul său. Aș vrea să reflectăm însă la un aspect cultural, nu lipsit de importanță, și anume la judecățile noastre despre literatura din ultima sută de ani.
       De ce? Pentru că, spre deosebire de alte țări, de alte culturi, în zonele românești cele mai profunde dezbateri privind filozofia societății, evoluția națiunii, au fost acelea care au apărut învăluite în literatură – într-o măsură în poezie și roman, dar încă mai energic în critica literară. Să privim nițel în urmă. Dezbaterea serioasă, profundă, exemplară aș spune, dintre Titu Maiorescu și Constantin Dobrogeanu-Gherea rămâne fundamentală și neuitată. Oameni ca Ibrăileanu, Eugen Lovinescu și Lucian Blaga, ca Nicolae Iorga și Constantin Stere, rămân până în ziua de azi stâlpi de încredere ai reflexiei ideologice, social-politice, mai curând decât activiștii din feluritele partide. Dar chiar și în deceniile interdicțiilor bolșevice, tot în literatura și în critica literară s-au exprimat cele mai răspicate, cele mai explicite opinii și atitudini care să ajungă la un public larg și să influențeze acest public.
       Observatorii și comentatorii, fie cei din lăuntrul României, fie cei din afară, s-au străduit să explice cât mai limpede și mai articulat aceste desfășurări și formulări. Limpede și articulat? Da, aceasta va fi fost intenția dânșilor, sigur. Numai că, vai, prea adesea am ajuns la anume simplificări și reducționisme care nu au fost de prea mare folos, întrucât nu erau așezate sub acoperământul adevărului și nu respectau complexitățile multiple ale realităților de la Dunăre și Carpați.

Astfel, vorbindu-se despre perioada interbelică, se etichetează gruparea „Criterion” drept purtător de cuvânt al extremei drepte. Adevărat, dar numai până la un punct. Acolo activau oameni precum Petru Comarnescu și Mihail Sebastian, care numai de extremă dreapta nu erau. Dar, dincolo de aceștia, chiar daca îi privim pe tineri ca Eliade, Cioran, Noica și alții e greu să-i plasăm printre naționaliștii radicali, chiar dacă vreme de câțiva ani sau de câteva articole i-am văzut apropiați de partide extremiste. În ansamblul operei sale, Eliade este un globalist cosmopolit cum rar se intâlnește; Cioran are de fapt o singură lucrare aspru-naționalistă, în rest rămâne un sceptic existențialist, Noica are dimensiuni bizantiniste, dar este și adâncit în filozofia europeană.
       Ce se întâmplă? În realitate am impresia că distincția „slavofil-occidentalizant” proprie literaturii ruse din secolul 19 se vede transpusă în cultura română și aplicată energic acolo. Numai că metoda aceasta pare eronată și, oricum, nu corespunde evenimentelor literare și ideologice, așa cum s-au desfășurat ele în deceniile respective. Odată pentru că „stânga” ideologică era foarte debilă în zonele românofone. Dar apoi și pentru că un anume centrism democratic funcționa robust în cultura română. Cel mai bine și, zic eu, cel dintâi, a demonstrat acest lucru Ileana Vrancea, mai ales în importanta ei lucrare Confruntări în critica deceniilor IV-VII apărută (atenție!) încă din 1975; de altfel, și în alte lucrări ale acestei marxiste care s-a desprins treptat și elegant de concepțiile sale de tinerețe. Argumentul ei principal era că în publicistica română funcționa o abundentă masa de scriitură democratică, în care naționalul și internaționalul, tradiționalul și modernul se împleteau și se combinau. Așa ar fi fost Cioculescu, Perpessicius, Streinu, Pompiliu Constantinescu, George Călinescu chiar, după cum și prozatori ca Dna Bengescu, Mateiu Caragiale, poeți de seamă și alții. Cum ne explicăm aceasta? Sunt destul de numeroase motivele, unul din ele este pur și simplu cronologic. Vreau să spun că dacă autorii considerați de dreapta sunt oameni născuți înainte de Primul Război Mondial (circa 1902-1911, ba unii dintre ei chiar înainte de 1900, de pildă Nichifor Crainic în 1889), apoi cei pe care încă într-un eseu anterior eu i-am numit „Generația de aur” s-au născut aproape cu toții după unificarea României.
       Îngăduiți-mi o iute trecere în revistă a acestor oameni, cu nume de altfel cunoscute, dar pe care aș vrea să-i prezint în chip mai organizat, așa cum mi se pare că nu s-a făcut până în ziua de azi. Întâi, în ordine aleatorie, persoanele la care mă refer: Alexandru Paleologu (1919-2005), Nicu A. Steinhardt (1912-1989), Adrian Marino (1921-2005), Mihai Șora (n. 1916), Virgil Ierunca (1920-2006), Monica Lovinescu (1923-2006) și Dinu Pillat (1921-1975). Alice Botez (1914-1985), probabil autoarea primului roman „disident” românesc. Se mai pot adăuga aici nume: muzicologul Mihai Rădulescu (1919-1959), violonistul Mihai Constantinescu, poeți regățeni (grupul „Albatros”), mai cu seamă Ion Caraion. Filozoful azi pe nedrept uitat Titus Mocanu (1923-2004). Istoricul Alexandru Zub (n. 1934), pictorul și literatul George Tomaziu (1915-1990). Arhimandritul Andrei Scrima (1925-2000) și poate mișcarea „Rugul Aprins” în întregime. L-aș adăuga pe distinsul compozitor Paul Constantinescu (1909-1963), deși mai vârstnic. Mai toți aceștia au fost niste persecutați. Să pomenesc pe scurt: Tomaziu a stat la pușcărie 1950-1963, Paleologu 1959-1964, Steinhardt 1959-1964, Marino 1949-1957 (plus 6 ani domiciliu forțat în noroaiele Bărăganului), Zub 1957-1963, Mihai Rădulescu s-a sinucis în celulă în 1959; și nu mai vorbesc de cei din „Rugul aprins”. Ce aveau în comun? Întâi, cum spuneam, vârsta, căci erau născuți după Unirea din 1918 aproape cu toții. Apoi: deși stimau pe oamenii generației anterioare, nu se considerau continuatorii lor. (Ei descindeau, fie și indirect, din Eugen Lovinescu sau Alex. Rosetti și mai ales Ion Pillat.) În principal: deși erau români convinși, nu se proclamau naționaliști, iar tradiționalismul lor era selectiv, nu radical sau total. În genere, acești oameni cu toții căutau o temperată balanță între cosmopolit și local. Aproape nici unul nu era ateist sau agnostic, dar numai pentru o parte dintre ei religia constituia centrul atenției și gândirii. Intervine însă o dificultate. Această generație nu părea să aibă o coeziune, o structura cât de cât unitară. Ea se afirmă în perioada 1944-1948, apoi suferă persecuții masive (o bună parte dintre cei înșiruiți, cum arătam, au petrecut ani mulți în temniță, iar dacă nu, au avut interdicții de publicare, blocări de la funcții cât de cât importante și alte asemenea năpăstuiri și prigoniri). Cei care au supraviețuit lui 1989 s-au afirmat în partide sau în auto-definiri de centru: senatori, ambasadori, comentatori, miniștri chiar. Oamenii pomeniți erau în relații amicale, colegiale, se respectau reciproc, dar nu se socoteau aliați, cumva unificați sau solidari. Iată însă că, din fericire, vedem Generația de aur (cum insist să o numesc) completată cu o grupare inițial trans-montană, dar curând deplasată în sudul României: mă refer la cei numiți „Cercul Literar de la Sibiu”. Această grupare de tineri a luat naștere la Sibiu (unde în urma Diktatului de la Viena fusese transferată Universitatea de la Cluj) și cu toate că era diversă în idei, chiar în etnicități. Figurile proeminente erau (ori s-au dovedit cu timpul a fi) I. Negoițescu (1921-1993), Radu Stanca (1920-1962) și Ștefan Aug. Doinaș (1922-2002). Membri de valoare ai „Cercului” au fost Cornel Regman (1919-1999), Dominic Stanca (1926-1976), Eta Boeriu (1923-1984), Nicolae Balota (1925-2014), Ovidiu Cotruș (1926-1977), Ioanichie Olteanu (1923-1997), Radu Enescu (1925-1994), savantul Eugen Todoran (1918-1997) și, nu în ultimul rând, prozatorul și dramaturgul Ion Dezideriu Sîrbu (1919-1989). Să spun că lista nu e completă. Dintre aceștia, Nicolae Balotă a fost încarcerat 1948-1949 și 1956-1963, von Aichelburg 1959-1964, Negoițescu 1961-1964, Doinaș 1957-1958, Ovidiu Cotruș 1951-1955, I.D. Sîrbu 1957-1963 (plus perioade de domiciliu forțat). Influențați de profesori cum ar fi Lucian Blaga, Liviu Rusu, Victor Iancu, sprijiniți de Henri Jacquier și Ugo Cianciolo (profesori străini), de amici alăturați cum ar fi Rudy Schuller (Pavay) și Wolf von Aichelburg (1912-1994), grupul avea un profil cosmopolit. Se adaugă la asta prezența fără de jenă a homosexualității sau chiar a trans-geneticului. Exista aici și o dimensiune politică? Da, poate chiar două. Pe de o parte o filozofie, o gândire ideologică, diversă de la dreapta la stânga. Pe de alta parte, o poziționare practică, o împotrivire la teroarea și oprimarea care, mai ales după 1948 se instalase pe întreg teritoriul României. Opțiunea „cerchiștilor” era destul de logică. Bine, nu putem și nu vrem să ne alăturăm extremiștilor de dreapta și de stânga. Pe de altă parte, ca ardeleni, nu vrem nici să fim simpli continuatori ai părinților noștri (elita național-țărănistă) predominantă de mai multe generații (chiar de peste un secol) printre românii din Transilvania. Atunci, soluția și ieșirea naturală este să alegem liberalismul. Și chiar așa s-a și intâmplat. Vreme de câțiva ani, adică până în 1948, grupul s-a alăturat și uneori a fost subsidiat de ramura „georgistă” a liberalilor. Să adaug aici că unii dintre părinții acestor oameni fuseseră aderenți ai partidului liberal între cele două războaie. E semnificativ totodată că, imediat după 1989, cei mai mulți „cerchiști” s-au alăturat diverselor grupări liberale înființate atunci. La fel de semnificativ este faptul că în anii 1950 și 1960, cum spuneam, foarte mulți dintre acești „cerchiști” au trecut prin temnițele bolșevice, uneori ani lungi; nici nu mai vorbesc de lungi perioade de interdicție de publicare sau activitate intelectuală publică.
       Ar fi de subliniat că, deși dascălii români erau foarte buni, studiile acestui grup de studenți au fost în mare măsură auto-didacte. Ei și-au constituit o filozofie care combina neo-platonismul cu neo-kantianismul.
       Al doilea fapt important a fost împerecherea teoreticului cu literarul. Vorbeam despre ideologii și politică. Dar acestea erau secundare în comparație cu esteticul. De fapt, chiar zămislirea Cercului s-a întemeiat pe o „scrisoare deschisă” expediată lui Eugen Lovinescu (apărută în Viața, 27 mai 1943) și semnată cam de toți cei care aveau să fie definiți ulterior ca „Cerchiști”. Coeziunea de la care porneam mai sus, astfel a luat naștere. (Să adaug totuși că s-au atașat ulterior câțiva oameni mai tineri: Marcel Petrișor, Gheorghe Grigurcu, Virgil Nemoianu, poate Toma Pavel.)
       Mai important este că, pe la mijlocul anilor 1950, o bună parte dintre acești ardeleni s-au transferat la București și au început să activeze acolo. Într-un fel, abia acum ia ființă „Generația de aur”. Nou-veniții au stabillit iute relații de colegială amiciție cu „regățenii”, nu în ultimul rând pentru că se găseau pe aceeași lungime de undă (Negoițescu și Doinaș au jucat aici un rol esențial). Nu era vorba numai de o armonie ideologică, dar și de insistența că esteticul se afla (platonic și aristotelic vorbind) la același nivel cu eticul și cu epistemologicul.
       Poate că nu este nevoie să înșir aici toate realizările atât de strălucite ale acestor corifei ai culturii de la Dunăre și Carpați. (Și asta în condiții de maximă vitregie.) Șora și Mocanu au fost cei mai substanțiali filozofi ai acestei perioade, după cum Paleologu și Steinhardt au fost egalii lor ca eseiști. Marino a fost un istoric literar dintre cei mai învățați, iar Zub un istoric de primă mână. Numele Ierunca și Monica Lovinescu erau cunoscute de toată țara, aș putea spune, și apreciate ca vocile integrității și judecății drepte și adevărate vreme de mai multe decenii. Cornel Regman a fost un critic literar impecabil și spiritual, Eugen Todoran un analist adânc al „poeților-filozofi” Eminescu și Blaga (un număr de ani rector al Universității de Vest din Timișoara), Cotruș a scris pagini fundamentale despre Mateiu Caragiale și Titu Maiorescu, printre alții. Balotă are o operă erudită și abundentă de istorie literară, critică și, nu în ultimul rând, de memorii literare greu de egalat. Radu Stanca este unul dintre poeții români îndrăzneți și originali ai secolului XX și, mai cu seama, un dramaturg de clasă într-o literatură care nu e prea bogată în această privință. I.D. Sîrbu, care nu strălucise ca dramaturg, a devenit postum un adevărat corifeu al prozei sfârșitului de veac XX, iar opera sa este, am putea spune, în curs încă, deoarece, în bună parte, ea este epistolieră și conversațională. Eta Boeriu, pe lângă poezii delicate, a produs traduceri de înaltă substanță, cum ar fi nu în ultimul rând, Divina Comedie. L-aș aminti aici și pe eminentul filolog Gheoghe Tohăneanu (1925-2008), cu toate că nu era de fel legat de „Cercul Literar”. I. Negoițescu a fost, incontestabil, unul dintre cei mai de frunte critici literari români ai acestei perioade, începând cu studiul său cu totul fundamental despre Eminescu și încheind cu o istorie originală și iconoclastă a literaturii române, dar trecând prin mai toate operele trecute și prezente ale literaturii române. Stilistica lui nu are asemănare. Poeziile sale, excelente și de mare originalitate nu s-au bucurat de atenția cuvenită.
       În „Cercul Literar”, egal cu el este Ștefan Aug. Doinaș, care are o copleșitoare și cuprinzătoare operă poetică, cu multiple fațete. Traducerile lui din numeroși autori din limbi diverse sunt spectaculoase. A scris o piesă de teatru bună și curajoasă, precum și fragmente de critică literară și de memorii dintre cele mai interesante. […]
       Dictatura bolșevică instaurată în 1948 a pus capăt acestor frumoase vise. Transferul la București, împletirea cu intelectualii de acolo din aceeași generație a îmbogățit și a diversificat modalitățile de idei urzite la Sibiu și la Cluj. Lucru fericit de altfel, căci s-a zămislit un sistem mai complex de gândire, cât și de sentimente. Astfel, e interesant de observat că, în scrisul niciunuia din membrii „Generației de aur”, nu găsim insulte, expresii radicale sau violente. Acest detaliu lingvistic decurge și din principiile moderației și armonizării pe care se întemeiază modul de reflexie al acestor intelectuali.
       Au primit ei răsplata cuvenita? Târziu, nu toți, și nu în măsură deplina. Șora a fost scurtă vreme ministru, apoi, mai târziu și la o vârstă înaintată, purtător de cuvânt și principal animator al opoziției democratice. Paleologu a fost după 1989 ambasador, senator și deputat liberal, Todoran a fost rector de universitate, Balotă a primit două sau trei doctorate onorifice, a predat la universități franceze, Sîrbu a fost postum obiectul unor simpozioane și al altor onoruri editoriale, Doinaș a fost senator, deputat, membru al Academiei Române, Președinte al Uniunii Scriitorilor, a fost tradus într-o duzină de limbi străine și a primit funeralii naționale la deces. Monografii despre Doinaș, Regman, Paleologu, Steinhardt au văzut lumina zilei. Steinhardt a fost mult discutat, au apărut volume despre el, o serie de opere complete este în curs. Lista poate fi prelungită, dar, pe mine, tot nu mă satisface întru totul.

       În ultima parte a acestei prezentări mă voi opri asupra lui Ștefan Aug. Doinaș, ca figură emblematică a întregii „generații” despre care am vorbit până acum. De ce Doinaș? Spre a răspunde la această întrebare e nevoie să luam un pas sau doi îndărăt și să schițăm pe scurt un context teoretic. Iată: Chestiunea atât de importantă, esențială poate a raportului între cultural-intelectual și social-istoric nu și-a găsit până azi un răspuns definitiv și unanim acceptat. Fapt este că lumea intelectuală s-a străduit mai totdeauna să-și găsească o matcă, o structură lăuntrică în multitudinea evenimentelor societății, să le influențeze pe acestea, să le ordoneze poate, să le dea un înțeles, să le așeze inteligibil, să le repare la nevoie. Și în universul românesc lucrurile au stat așa, vreme de mai multe secole, cât le putem urmări. Ne duce gândul la pre-romanticii pașoptiști, la generația Junimii, dar și la fricțiunile sau dezbaterile interbelice (oricum le-am interpreta noi după trei sferturi de secol).
       Ei bine, o generație culturala atât de înzestrată cum este cea pe care eu o numesc „de aur” nu putea nici ea să se mulțumească doar cu izolarea și marginalizarea. Această generație (deși câțiva, foarte puțini, dintre membrii ei au fost înscriși scurtă vreme în activități militare) a înțeles fară întârziere că rostul ei nu poate fi opoziția activă, cea fizică, ci aproape exclusiv o activitate pe plan mental, într-un joc al energiilor spirituale. Iată însă că, în contextul unui regim totalitar, nici măcar conflictul ideologic nu este realmente posibil; de fapt, nici măcar cât cel fizic. Nu e nevoie să demonstrăm acest lucru. Dimensiunea eliticidă a regimului bolșevic de după 1948 implica interdicția severă a dezacordurilor ideologice, aproape la fel cât a ciocnirilor fizice. Care putea fi atunci soluția în măsura în care nu se recurgea la abandonul radical și alinierea deplină cu sistemul social prevalent? „Generația de aur” a optat ingenios pentru cantitativ. Adversarul urma să primească drept răspuns un surplus de producție, o cantitate sporită substanțial de creație literară și intelectuală care poate conține atât dorite cât și nedorite materiale. Deci răspunsul era: abundența, care să contracareze capacitatea selectivă a structurilor de putere și a oficialităților. Oricum, aproape toți cei pomeniți până acum (cu puține excepții) au scris și publicat mult. Când nu apăreau în presă, îi găsim în compuneri epistolare, în conversații de feluri diverse. Precum și, desigur, în scrisul „de sertar”.
       Dintre toți aceștia îl aleg pe Doinaș, din motive pe care ascultătorii atenți le vor înțelege fară întârziere.
       Să încep prin a spune că, până acum, nu am discutat originea socială a celor pe care îi socotim ca fiind înscriși în „Generația de aur”. De fapt, e foarte interesantă diversitatea în aceasta privință, de la boieri, la patriciat provincial, la clase de mijloc și chiar la origini modeste. Doinaș era fiu de țăran, sigur, înstărit, dar țăran totuși. Raportul său cu producția cantitativă a culturalului devenea așadar inevitabil mai complexă și mai bogată. Vom recurge pentru descriere la câteva straturi succesive.

       Opera poetică a lui Doinaș se constituie din etape succesive și (poate) complementare. Cea dintâi, apreciată atât de colegi și prieteni, cât și de cercul Eugen Lovinescu, cuprinde un număr considerabil de poeme neo-romantice cum ar fi „Mistrețul cu colți de argint”, „Funeraliile lui Demetrios”, „Sf Gheorghe cel Fals”, „Forma omului”, „Balada schimbului în natură” și destule altele. Înscrise toate în platonism și în unitatea universală, ele includ totuși o amețitoare diversitate de elemente și obiecte concrete, naturale sau artificiale. Urmează o fază mai tulbure și amestecată (din care nu lipsesc și câteva texte ușor compromițătoare sau conformiste); aici predomină totuși o tristețe sau o atmosferă posacă, tulbure, posomorâtă.
       Abia spre mijlocul anilor ‘60 se constituie o alternativă sintetică – poeme ample, senine, cu infuziuni de speranță în desfășurări ample. În fine, spre sfârșitul anilor ‘80 apar două tipuri de poezie: cele cu implicație politică și cele cu implicație religioasă. La drept vorbind, încă din deceniul VII intâlnim poezii cu totul remarcabile (de pildă „Asediul” și „Alibi”) care au implicații vădite de rezistență și ostilitate, fie măcar la nivelul filozofic. Dar în anii ‘80 apar adversități fățișe, cum ar fi memorabila „Vânătoare cu șoim”. Poezia lui Doinaș se deplasează acum de la retragere („Cvinta” sau „Remember” din tinerețe) prin condamnare și dezgust la amenințare fățișă. Cutare poezie caricaturizează tiranul pe canalul lui Arcimboldo, iar altele, contemporane, condamnă dictatura cu asprime.
       După 1989 rețin mai ales volumul de Psalmi, deși sugestii religioase nu lipsiseră nici din texte anterioare.
       Multiplicitatea lui Doinaș nu se limitează la modalitățile poeziei:
       Doinaș a tradus cu talent și vervă din Hölderlin și Goethe, Dante și Benn, Mallarmé și Valéry, Ruben Darío și Jorge Guillen, spre a aminti numai un număr mărunt de autori. A scris o piesă de teatru și un volum de proză, s-a angajat în substanțiale dialoguri și interviuri, a semnat foiletoane politice. Mai mult: are două volume de critică literară din care cel puțin jumătate este de valoare certă, chiar dacă nu toate judecățile sale au rezistat vremii. Incontestabil, unul dintre meritele lui Ștefan Aug. Doinaș este capacitatea de a absorbi materiale obținute din surse diverse, am putea spune: putință a răspunsului și a reacției.
       Poate că începuturile sale se găsesc la Macedonski și la discipolii acestuia, apoi notăm influențe de la figuri majore, cum ar fi Blaga și Arghezi. Autorii străini pe care i-a tradus, Hölderlin de pildă, au exercitat o influență solidă asupra poeziei lui Doinaș, dar și generația modernistă română mai tânără (Nichita Stanescu, Sorescu și alții) l-a influențat.
       Scurt pe doi: constatăm, vrând-nevrând, o producție considerabilă, ba chiar masivă și o diversitate multicoloră. Caracteristică pentru Doinaș va rămâne fertilitatea.

       Toate acestea sunt adevărate, dar mai există și un substrat, o temelie, un cadru cuprinzător. Mă refer la lupta cu (dar și pentru) limba română. Admit îndată că, în ce mă privește, aceasta luptă cu limba reprezintă cel mai valoros lucru în orice activitate literară. Iată de ce îl admir pe Mihai Eminescu. Iată de ce îi plasez pe Mateiu Caragiale și Mihail Sadoveanu foarte sus în proza română. Iată de ce îl socotesc pe George Murnu un însemnat scriitor român. Pentru formidabila lor capacitate de a frământa și a înălța limba ce o întrebuințează.
       Tot astfel și Ștefan Aug. Doinaș. Cel mai cuprinzător suport al întregii sale opera este tocmai lupta cu limba. Așa se și deosebește de contemporanii săi, mai ales de cei mai tineri. Niciunul dintre aceștia (poeți și poete cu incontestabile merite) nu izbutește să ajungă la străluciri formale, la proeminențe lucitoare, la acrobații tehnice sau simbolice cât Doinaș. Vredniciile sale arhetipale, mitologice, simbolice sunt inegalate de către contemporani. Există în versurile lui Doinaș o neîncetată bătălie (ca a lui Abraham cu Îngerul!) cu însăși limba sa maternă, o luptă ce caută zămislirea și frământarea, purificarea și modelarea.
       Să notăm cu mare atenție: aici este vorba nu numai de scriitura poetică, ci de însăși teoria limbii materne, de matca cea creatoare a existenței unui corp social și uman. Doinaș sugerează neîncetat modalitățile metafizice ale vorbirii și ale exprimării.
       De altfel, acesta este și punctul unde poetul se leagă și se alipește de întreaga societate din care totuși face parte. Aici este în adevăr și rezistența, împotrivirea față de apăsările și schilodirile ideologice a căror victimă era el însuși și erau și colegii săi de generație. Mântuirea întregului corp social se putea obține prin păstrarea și îmbogățirea limbii române. În această privință, avem dreptul să-l considerăm pe Doinaș tipic și corifeu, adevărată emblemă a Generației de aur.

       Ar trebui să închei prezentarea mea aici, dar nu mă lasă inima să nu adaug DOUĂ observații în concluzie. Cea dintâi. Cum de a reușit România să supraviețuiască unei pacoste masive, de o jumătate de secol, păstrându-și totuși, de bine de rău, o anume identitate? Eu cred că aici tocmai figura lui Doinaș este reprezentativă. Românii în ansamblu, în deceniile de prigoană și suferință, nu au trecut nici la revoltă, nici la modificări structurale prin care să se supună și să se transforme la porunca stăpânitorilor. Ei s-au încăpățânat să se înscrie într-o creativitate, într-o fertilitate care să nu poată să fie încălcată, oricum nu integral. Opera lui Doinaș (și într-o măsură a întregii generații căreia îi aparține) este exemplară din acest punct de vedere.
       A doua privește nu trecutul, ci viitorul. Se tot caută de 30 de ani soluții, variante folositoare și sănătoase pentru a merge înainte. Ei bine, eu cred că soluțiile acestea există de fapt. Conjugarea naționalului cu mondialul, echilibrul între inovație și tradiție a fost de fapt realizat; nu ar mai fi nevoie decât să fie reluat și îmbogățit la scară mai amplă social. Și aici, „Generația de aur”, Ștefan Aug Doinaș, pot servi ca punte de legătură spre o însănătoșire socială: modelarea prezentului după tocmai această generație.

Share This Post