ŞTEFAN AUG. DOINAŞ „Poezia nu trebuie să fie un document de viaţă“ Interviu de Cleopatra Lorinţiu

Aici, la răspântie, unde se alege
un drum de alt drum, bifurcat sunt eu însumi.
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ, Psalmul XVI

Cleopatra Lorinţiu: Poet, traducător şi critic literar, rafinat cunoscător al liricii universale, tălmăcitor al lui Faust şi director al preţioasei reviste Secolul 20, membru al Academiei Române, conştiinţă lucidă a timpului său, Ştefan Aug. Doinaş înseamnă în literatura română contemporană un destin literar profund particular, aflat nu o dată în luptă deschisă, constrânsă cu toate constrângerile ideologiilor conjuncturale, dovedind faptul că iubirea totală faţă de literatură şi devoţiunea faţă de poezie pot fi coordonatele majore ale unei vieţi de scriitor.
Adevărata mare poezie nu poate fi explicată prin datele biografice ale poetului care a scris-o. Având în minte această limitare formulată de poet, care nu e nicidecum un adept al biografismului, am vrut totuşi să vă oferim în acest portret un arc peste timp: destinul unui scriitor, formarea sa culturală, obstinaţia şi asumarea, debutul poetic întârziat de vremi şi recunoaşterea scriitoricească, adică biografie. Şi ea începea într-un atemporal aprilie 1922 şi într-un loc anume în apropierea Aradului: Comuna Caporal Alexa.
Ştefan Aug. Doinaş: Era un sat de 2500 de suflete, sat de pustă. Străzi drepte, perpendiculare, plin de praf, de noroaie; zăpadă multă, un ger straşnic iarna. Oameni şi săraci şi înstăriţi. Se făcea politică în satul meu. Cei mai lipsiţi erau ţărănişti de-ai lui Maniu – Maniu se bucura de mare trecere – cei mai înstăriţi erau liberali. În timpul comunismului, tatăl meu a fost declarat chiabur. Tatăl meu a fost primar liberal. Nu aveam decât 16 hectare, ceea ce, faţă de adevăraţii chiaburi, nu e mare lucru. Nu existau prea mulţi bogaţi. Tata ţăran, mama ţărancă; tata făcuse două clase de gimnaziu, bunica dinspre tata era analfabetă, nu ştia să citească, nu ştia decât banii.
C.L.: Dar aţi fost crescut în sentimentul respectului faţă de pământ.
Ş.A.D.: Da, într-o oarecare măsură, deşi am avut complexe când eram mic, pentru că eu eram înstărit şi pentru că mă învârteam într-un cerc de copii foarte lipsiţi, săraci. Îmi amintesc, mai mult mi s-a povestit, luam pâine şi ceream mălai pentru pâine. La noi în casă nu se făcea mălai şi atunci ceream la vecini.
Şcoala primară am făcut-o în sat, am avut un foarte bun dascăl, învăţător şi excelent preot. Spun lucrul ăsta pentru că, atunci când am ajuns la Arad, ştiam o gramatică pe care nu îmi amintesc să o fi învăţat niciodată. O auzisem de la dascălul meu, intrase în urechile mele şi în mintea mea fără nici un efort de a o memoriza. Am făcut liceul la Arad, am ajuns în clasa I în 1933, după marile inundaţii, când s-a construit digul care există şi acum la Arad. Un liceu cu un prestigiu deja constituit, cu profesori foarte buni, deşi câţiva proveniseră din învăţători care fuseseră reciclaţi după Marea Unire: nu aveau facultate, se specializaseră după aceea. Am beneficiat de profesori excepţionali la latină, la limba română, la ştiinţele naturii; şi la matematici, fireşte, dar pentru mine nu aveau nici o importanţă, nu mi-au plăcut.
C.L.: Anii de liceu au fost importanţi pentru formarea umanistă de mai târziu?
Ş.A.D.: Pentru formarea literară da, am început să scriu poezie fără să îmi dau seama, dar nu sub influenţa şcolii. Atunci am învăţat pentru prima oară ce înseamnă o analiză literară, ce înseamnă să citeşti poezie, atunci mi-am ales şi pseudonimul Doinaş, eu mă numesc Popa. Mi se părea că este un nume extrem de banal, care trebuie neapărat schimbat. Cum profesorul ne spusese că există nişte cuvinte în limba română care nu pot fi traduse şi care există numai în limba română – dor, doină şi aşa mai departe – eu am zis că Doinaş este potrivit pentru ce voiam eu, adică să evadez din banal.
Primele poezii le-am scris fără să ştiu că propriu-zis fac literatură, de altfel nu spuneam nimănui, nimeni nu ştia. Abia prin clasa a şaptea, după ce am aflat de revistele literare, am avut intenţia, ambiţia să mă lansez şi am trimis nişte poezii la Jurnalul Literar al lui Călinescu; şi am fost publicat nu de Călinescu, bineînţeles, ci de Ivaşcu, care făcea bucătăria revistei; şi în acelaşi timp la Viaţa Românească, ultimul număr din 1939, după care revista a fost desfiinţată.
Este interesant că la Jurnalul Literar am trimis pentru că Alecu Constantinescu, care ne era şi diriginte, ne-a abonat la câteva reviste literare, vorbindu-ne despre noua generaţie de critici, critici care erau mai tineri decât el, la facultate: Călinescu şi apoi generaţia un pic mai tânără: Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu. El ne-a vorbit despre aceşti critici, ne-a abonat la Jurnalul Literar, Viaţa Românească şi alte reviste. Iar eu, la sfârşitul anului, fiind bibliotecarul clasei, am plecat acasă cu colecţia Jurnalului Literar. Pe această revistă mi-am făcut educaţia, prima instrucţie şi educaţie literară. Am început apoi Medicina la Sibiu din două motive: şi pentru că era o facultate militarizată şi pentru că părinţii mei voiau să mă vadă fie avocat, fie doctor. Lor li se părea că un intelectual nu se smulge din mediul provincial dacă nu ajunge la una din aceste două profesiuni. Şi, ascultător, m-am înscris la Medicină, am pierdut trei ani la Medicină, pentru ca după aceea să devin student la Litere şi Filosofie.
Bineînţeles, în timpul acesta publicasem; revistele pe care le agreasem erau Curentul Literar şi Universul Literar. Atunci am început să fac şi primele traduceri; în mod curios, din poezia franceză eu am ajuns mai întâi la cei mai dificili poeţi: la Valéry şi la Mallarmé şi după aceea la ceilalţi. La literatura germană şi la poezia germană am ajuns abia mai târziu, la Sibiu, în cadrul Cerului Literar, ca să zic aşa.
Cercul Literar era o sinteză a Cercului Literar Studenţesc „Octavian Goga“, care îi grupa pe toţi studenţii cu preocupări literare de la Litere si Filosofie. „Din acest cerc“ foarte larg ne-am desprins câţiva într-o formaţiune mai strânsă, mai coerentă ca preocupări şi gândire literară, şi am ajuns să ne definim direcţia noastră prin acea scrisoare care a fost considerată ca fiind Manifestul Cercului Literar. O scrisoare compusă de Negoiţescu, trimisă lui E. Lovinescu, şi astfel Cercul Literar a primit certificatul de existenţă, datorită acelei scrisori care s-a bucurat de un răspuns al lui Lovinescu. Cum acea scrisoare pleda pentru o literatură urbană, împotriva păşunismului, adică a literaturii – îndeosebi a poeziei – patriotarde, în timpul regimului Antonescu, când noi eram în război cu ruşii, fireşte că am fost atacaţi din toate părţile pentru lipsă de patriotism, pentru cosmopolitism. Noi nu aveam mulţi prieteni germani, nu eram deloc filogermani, eram filofrancezi, dar în acelaşi timp receptivi şi faţă de literatura germană şi de mediul respectiv al Sibiului; Cercul Literar s-a impregnat şi de cultura germană. Blaga, profesorul nostru, agreat de toţi, definise cele două culturi, germană şi franceză, arătând în ce măsură cultura germană este profitabilă pentru o personalitate care se dezvoltă, pentru că îi furnizează nişte modele cărora nu trebuie să li se supună, ci îi stimulează valenţele creatoare. […]

Share This Post